Etichetă: xenofobie

Snobism orb sau erezie?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Soborul Sfinților Români

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(continuare)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

„Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.”

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (II)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

II. Rasismul ca realitate concretă, imediată

Reflexele gândirii şi purtării rasiste constituie o parte intrinsecă a oricărei culturi în care o formă sau alta de rasism a fost sau este practicată. (Reamintim de folosirea termenului de rasism în înţelesul lărgit prezentat în prima parte a acestui eseu, de aroganţă de grup în raport cu celelalte grupuri.)
Această realitate este omniprezentă. Şi, cumva, tocmai de aceea este adeseori foarte greu de simţit atât de purtătorii rasismului cât şi de ţintele acestuia.

Un exemplu al acestei situaţii o constituie Germanismul. Care, dincolo de orice alte pretenţii, este marcat în mod real de un dispreţ profund faţă de ne-germanici.
Oare?
Oare nu este aceasta o exagerare?
Oare nu este vorba doar despre o îndreptăţită mândrie a propriilor realizări tehnice şi culturale?
Oare nu este vorba doar despre o recunoaştere a propriei valori?
Oare nu este vorba doar despre o corectă apreciere a unei superiorităţi tehnice şi culturale ce se cuvine a fi recunoscută ca atare?
Asemenea întrebări – sau afirmări – erau ridicate, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX de către filogermanii din Regatul României.
Ei vedeau în ceea ce alţii numeau „aroganţa germană” un fenomen firesc, pe nedrept înfierat. Ei spuneau că superioritatea culturală germană este o realitate şi că a fi mândru de calităţile şi realizările tale nu este un defect, este ceva natural.
Aceste puncte de vedere s-au prăbuşit, însă, în anii 1916-1918. A fost nevoie doar de 707 zile de contact direct cu Germanismul, de trăire în direct a culturii germane, pentru ca filogermanismul să se prăbuşească total în România.

Trebuie citită lucrarea „707 zile sub cultura pumnului german„, scrisă de Virgiliu N. Drăghiceanu. Acesta era un om format în culturile apusene, care vorbea germana şi franceza la un nivel pe care puţini Germani şi Francezi îl atingeau. Şi, tocmai de aceea, a fost desemnat de autorităţile române ca reprezentat pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. Pentru că, în toamna lui 1916, Germanii ocupaseră Oltenia şi Muntenia. Misiunea oficial atribuită lui Virgiliu N. Drăghiceanu ar fi trebuit să fie relativ uşoară: să colaboreze cu Germanii în ocrotirea patrimoniului cultural românesc. La cât de mare şi frumoasă este cultura germană (conform filogermanismului!) o asemenea însărcinare părea destul de uşoară – dincolo de sentimentele personale, evident dureroase, faţă de ocuparea unei largi părţi din Regatul Român.
Nici vorbă!
Bestialitatea ocupaţiei germane în Muntenia şi Oltenia avea să fie egalată doar de ocupaţia sovietică de mai târziu!
Cele 707 zile de ocupaţie germană au fost marcate de un rasism extrem al autorităţilor germane faţă de Români. Cu excepţii vrednice de laudă, însă cu atât mai triste cu cât erau excepţii, Germanii, fără Hitler pe care să dea vina, s-au dovedit de o răutate greu de descris.
Nu vorbim aici despre ceea ce s-a întâmplat în „focul luptei” şi în „aprinderea de după bătălii”. Vorbim despre ceea ce s-a întâmplat în teritoriile ocupate de Germani în care se aşezase, teoretic, pacea.
Vorbim, de pildă, despre trupele germane cazate în mânăstirile româneşti. Trupe care au dovedit o plăcere diabolică în a distruge. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim cazul Mânăstirii Lainici. O mânăstire aflată în hotarul Olteniei cu Transilvania, la peste 500 de kilometri de front. Înconjurată de păduri bogate. Şi în care soldaţii germani au făcut focul cu mobilă veche, de cea mai mare valoare, cu manuscrise şi cărţi vechi – deşi lemne erau cu nemiluita.
Asemenea distrugeri au avut loc pretutindeni.
Ceea ce nu se fura sau jefuia se distrugea, ceea ce nu se distrugea se jefuia sau fura.
De către Germani.
Sub directa oblăduire a autorităţilor germane.
Cu o mitocănie arogantă, întrecută doar de minciunile aproape de necrezut ale propagandei germane, care înfăţişa ocupaţia germană în cele mai strălucitoare culori şi lumini.
Sunt fapte. Sunt fapte consemnate nu doar de un om, fie el şi cu misiune diplomatică oficială în România ocupată de Germani.
Sunt fapte consemnate de mii de surse.
Românii erau folosiţi ca sclavi oricum şi oricând voiau Germanii.
Abuzurile Germanilor nu erau pedepsite, protestele Românilor faţă de abuzuri erau pedepsite.
Excepţiile la acest comportament au fost atât de rare, încât jaful şi distrugerile au avut o scară greu de închipuit.
Toate convenţiile internaţionale au fost încălcate de Germani în mod repetat.
Românii au fost trataţi de Germani, oficial, drept „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
S-a furat până şi pământul! La propriu!
În Teleorman şi alte judeţe sudice Românii au fost scoşi cu miile pe câmp şi puşi să încarce stratul superior al pământului, cel mai roditor, în sute şi mii de vagoane. Care l-au dus în Germania, să fie folosit drept îngrăşământ. Efectele dezastrului ecologic provocat atunci se simt şi astăzi.
Crime, violuri, abuzuri nesfârşite, un jaf care a lăsat bisericile fără clopote şi uşile fără clanţe. Românii au fost înfometaţi până la limita subzistenţei, trăind (ca „oameni liberi”!) mult mai rău decât Germanii din lagărele româneşti de prizonieri (unde li se asigura o raţie decentă de mâncare).
Cutremurat în ceea ce vedea, în vara lui 1918, în România ocupată de Germani (pe care ştia cum o lăsase în plin război), un ofiţer român, cu inima sfâşiată de durere, scria:

„Poate că înfrângerea vă va deschide ochii şi, ridicând întunecoasa perdea a militarismului sălbatic, prin muncă onestă, vă veţi restabili o viaţă nouă, întemeiată pe adevărata iubire a aproapelui. 
Nu uitaţi însă că nevinovatele glasuri ale milioanelor de orfani risipiţi pe tot pământul nu vor înceta să vă blesteme cât timp numele de german va zbura de pe buzele lor sfinte!”
(Cpt. Petre Popescu – „În faţa morţii: amintirile unui luptător din linia întâi„)

Sunt fapte.
Fapte care au dus la prăbuşirea filogermanismului în România.

Sunt fapte.
Fapte despre care de obicei nu se vorbeşte. Fie din laşitate, fie din comoditate, fie din felurite interese politice. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care se supără de amintirea acestor fapte („Să nu scormonim mizeriile trecutului!”) nu au nicio problemă în a căuta şi prezenta tot ce e mai rău – real sau născocit – la Români. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care neagă Românilor dreptul la cunoaşterea acestor fapte nu au nicio problemă în transformarea unor fapte similare – dar la adresa altor naţionalităţi – în politică de stat. Se predă în şcolile româneşti mult mai mult despre suferinţele altor etnii din partea Germanilor sau Sovieticilor decât despre suferinţele Românilor din partea Germanilor, Sovieticilor sau altor etnii. Ceea ce, evident, este o formă de persecuţie etnică radicală. Este rasism. Rasism anti-românesc.
Iar faptul că este practicat de autorităţile (zis) române nu îi schimbă în niciun fel valoarea de purtare şi doctrină inumană, extremistă. Doar îi accentuează perversitatea.

O formă tipică a rasismului, trăită de Români ca realitate imediată, este sintetizată de expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”.
Expresia este o incitare directă la genocid; şi reflectă o ură extremistă împotriva Românilor ca etnie şi naţiune.
Orice om sănătos la cap ştie că orice grup – şi cu atât mai mult orice popor – are bune şi rele. Că trebuie lucrat la înmulţirea binelui şi la îndreptarea a ceea ce este strâmb. Orice om sănătos la cap ştie că soluţia nu este exterminarea Tătarilor – pentru ceea ce au făcut sub Genghis Han şi urmaşii acestora -, exterminarea Germanilor – pentru ceea ce au făcut sub Kaiser ori sub Hitler -, exterminarea Japonezilor – pentru ceea ce au făcut în Al doilea război mondial în Coreea, China, Indochina etc.
Ca urmare, cei care acceptă o gândire, vorbire şi purtare de tipul „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”, nu sunt sănătoşi la cap! Mai precis, suferă de rasism într-o formă foarte gravă.
Cei care sunt – sau se cred – Români şi au asemenea idei suferă de o formă de rasism sinucigaş, auto-distructiv, numită etnofobie (adică ura faţă de propriul neam, o patologie similară cu cele care duc la auto-mutilare şi sinucidere).
Cei care sunt de altă naţionalitate şi au asemenea idei suferă de xenofobie, de românofobie şi/sau alte forme similare de gândire patologic-extremistă.
Şi acestea sunt fapte.

Vedem astfel că în viaţa de toate zilele avem de-a face cu forme tipice sau ne-tipice, clasice ori extinse de rasism.
Se poate găsi ieşirea din matrix, eliberarea de asemenea patologii.
La nivel creştin este foarte limpede: îndreptarea vine din lăuntrul fiecăruia, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin urmare, eliberarea de rasism presupune atât eliberarea de etnofobie, cât şi de xenofobie, la nivel personal. Dragostea faţă de Străbuni, faţă de propriul Neam, dragostea faţă de Ţară, sunt fiinţial unite în Ortodoxie cu dragostea faţă de Dumnezeu şi de întreaga Creaţie, implicit faţă de întreaga Omenire. Naţionalismul creştin este ca iubirea de părinţi – sau, respectiv, de copii. O asemenea iubire este cu atât mai deplină cu cât nu este întinată de ura faţă de alţi oameni. A crede că pentru a-ţi iubi părinţii sau copiii trebuie să-i urăşti pe cei care nu îţi sunt părinţi sau copii este la fel de aberant cu a crede că pentru a-ţi iubi Neamul sau Ţara trebuie să îi urăşti pe cei care nu le aparţin.
Nenorocirea vine însă, la nivel social, din profunda înstrăinare a Românofonilor de astăzi de Ortodoxie. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre vorbitorii de limbă română (aproximativ română) şi posesorii de cetăţenie română sunt desprinşi de moştenirea naţională. Or a pretinde că eşti parte a unui Neam, a unei Naţiuni, a cărei istorie şi cultură îşi este străină e în cel mai bun caz exprimarea unei dorinţe, unui ideal, unui vis. Dar nu a unei realităţi concrete.
Dovada este în faţa noastră: realitatea concretă este a unui rasism anti-românesc multilateral dezvoltat.
Un exemplu clar şi uşor de observat este acesta: oricine poate să spună orice lucru rău despre Români şi România, dar dacă spune lucruri rele despre alte popoare şi ţări este îndată taxat. Este o atitudine socială generală, este un fapt care nu poate fi negat de niciun om corect.
Iar una din fundaţiile patologiei care macină societatea în general şi pe cei mai mulţi dintre aparţinătorii ei în particular este ceea ce am numit rasism cultural. 

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă