Ura neocomuniştilor faţă de Tudor Gheorghe, de Mihai Şomănescu

Tudor Gheoghe 02

text preluat de pe pagina de facebook a lui Mihai Şomănescu

Maestrul Tudor Gheorghe a fost atacat astăzi, 28 ianuarie, într-un mod oribil de mai multe personaje (au fost trei, ulterior s-a băgat și Mîndruță si Baconsky si altii) triste ale României de azi.

Totul a pornit de la un articol al publicației din subordordinea lui Dan Turturică, intitulat: TVR, organ de propagandă anti-UE. De ziua lui Ceaușescu, a difuzat spectacolul ”Degeaba 30”.

Articolul pornește de la două fapte: Concertul „Degeaba 30” al lui Tudor Gheorghe din 21 decembrie 2019 și difuzarea lui de către Televiziunea Română pe 26 ianuarie 2020 de ziua lui Nicolae Ceaușescu.

Zice Dan Ofrim (Dan Ofrim este unul dintre jurnaliștii care publică articole pe site-ul www.universul.net. Publicația noastră are o echipă extinsă de autori, care acoperă o varietate de domenii, de la politică și justiție, la actualitate, știri externe sau sport. Cel mai important deziderat al nostru este informarea corectă și echidistantă a cititorilor noștri. Tocmai de aceea, toți oamenii pe care îi cooptăm în echipa noastră sunt atent aleși și corespund celor mai înalte norme în materie de etică și deontologie profesională – așa scrie pe pagina Universul):

O „țară care plânge”, care „geme”, și așteaptă „un decret de la Bruxelles sau Strasbourg”, „Cui va mai rămâne această țară?” „Procurorii” sunt „niște veleitari, niște oameni mici ce nu gândesc”, „Lanțul de minciuni” cu care „ne-ați vândut”, dar „vine vremea să dați seamă pentru câte rele ne-ați adus”, „Protestăm pentru nimic” și „ne-adunăm să ne-alergăm”: „noi, cu mâna pe pietroi, strigăm Fără Violență!”, „Nu vedem și nu simțim că la poartă așteaptă dricul!” „Ia-ne, Doamne, orice perspectivă, ia-ne și bomboana din colivă!” – sunt doar câteva dintre „slovele” bardului Tudor Gheorghe din care se pot desprinde pe alocuri crâmpeie de sloganuri demne de un almanah PSD.

Să vedem care-i realitatea: în primul rând, Tudor Gheorghe nu avea cum să aleagă ziua în care va difuza TVR spectacolul, mai ales că domnia sa l-a postat pe youtube încă de a doua zi, pe 22 decembrie.

În al doilea rând, „slovele” de care zice mare deontolog de la Universul sunt aberante. Aberante în ce sens? Cine ascultă concertul ( și vă rog s-o faceți) va vedea că nu există niciun cântec dedicat procurorilor sau Uniunii Europene sau lui Ceaușescu.

Concertul începe cu un cântec dedicat celor căzuți la Timișoara și la București, iar apoi continuă cu mai multe melodii și poezii despre starea societății românești în general. „Procurorii” apar în același context cu „politicienii”, „guvernanții”, „Guvernul incompetent”, „Președintele” etc. Mai precis, se referă la toți.

Cu alte cuvinte, rechizitoriul atent selecționatului deontolog Dan Ofrim se bazează pe cuvinte scoase din context și interpretări proprii ale unor versuri. Da, ați citit bine: versuri poetice sunt interpretate ca având mesaj politic ascuns. Unde am mai văzut asta? Ah, da: în anii 50, în anii stalinismului cel mai negru, în care oamenilor le erau căutate vorbe și cuvinte, care erau interpretate în cheie politică pentru a se arăta că respectivul are „atitudine dușmănoasă” și a se justifica condamnarea lui la temniță grea. Sau poate, cine știe, atentul selecționat deontolog Ofrim și superiorul său ierarhic, Turturică, s-au simțit lezați de versurile „cumpărați ziariști de top, care spun că afară e senin, când afară e potop”, din concertul „Degeaba 30”.

Aici am ajuns la 30 de ani după momentul 89: ne-am întors la listele negre, la „dușmanii poporului”, care subminează regimul de „democrație populară” și prietenia cu Uniunea Europeană.

Dintre cei care l-au atacat pe azi pe Tudor Gheorghe, cel mai urât s-a comportat Daniel P. Funeriu. De la exprimarea complet lipsită de respect – dacă nu pentru un artist respectat de milioane de români -, măcar pentru un om în vârstă, la aberațiile scrise în text, Daniel Funeriu a oferit azi o mostră din caracteru-i infect și din limitata-i inteligență. Dacă așa se exprimă un fost ministru al Educației, ce pretenții mai avem de la oamenii simpli?

Că n-avea un caracter luminos știam, dar să afirmi, de la înălțimea poziției de Doctor în Chimie al Universității Louis Pasteur din Strasbourg, să-l faci pe Tudor Gheorghe „mizerabile rapsod” și „canalie talentată” este prea mult.

Cine ascultă cele 92 de minute ale concertului „Degeaba 30” nu va găsi niciun indiciu că Ceaușescu ar fi idolul lui Tudor Gheorghe sau că ar regreta perioada de dinainte de 1989, ci doar tristețe pentru că reprezentanților unei generații „le este rușine să se mai numească români”.

Diferența fundamentală dintre Funeriu și Tudor Gheorghe este aceasta: în timp ce primul a urât și urăște acest popor încât a fost în stare de orice pentru a-l părăsi, cel de-al doilea a rămas și cu tenacitate, s-a dus prin toate orașele prăfuite ale acestei țări pentru a oferi cultură și spirit.

Degeaba nu e despre starea materială, ci despre cea spirituală”, dar incapabilii să priceapă i-au răspuns maestrului cu prețul la banane și excursii în străinătate. Atâta pot. Atât au reținut din viața aceasta, pe care se vede că au parcurs-o inutil. Degeaba.

În esență, problema pe care o are Funeriu, Tismăneanu sau Caramitru (ei sunt doar purtătorii de cuvânt ai unei cohorte întregi de lingăi și veleitari, populată inclusiv cu preoți și alți aşa-zişi dreptaci) cu Tudor Gheorghe este una spirituală: ei nu suportă mesajul, duhul, pe care-l transmite Tudor Gheorghe. Nu suportă autenticul românesc. Nu suportă ce este autohton. Pentru ei, bolșevismul a fost modernizator, preferabil oricând „autohtonismului mizerabil”. De-aia zice Funeriu că fiul lui Ilie Tudor este „mizerabil rapsod”: nu pentru că ar fi ceva soios în spectacolele sale ci pentru că arta țărănească transmisă de rapsod i se pare mizerabilă, demnă de dispreț, inferioară.

Tudor Gheorghe este insuportabil pentru că a cântat în decembrie despre „Cătușa care a însoțit către Gherla sau Aiud, condamnații făr’ de vină”. Asta e problema lor, pentru că, conform dogmei oficiale și fanilor domnilor Funeriu, respectivii deținuți erau niște „lepădături” și „bandiți”, care s-au „bătut între ei”.

El este insuportabil pentru că este incorect politic, autohton și impecabil de coerent. Dacă în cazul lui Mihai Șora și al Emag am avut parte de o răsturnare a istoriei, în care torționarul a devenit victimă, în cazul lui Tudor Gheorghe avem parte de o repetare a istoriei: urmașii torționarilor tatălui său îl terorizează acum pe el.

Nu-mi rămâne să închei decât cu niște versuri din concertul „Degeaba 30”, pe care le dedic domnilor Funeriu, Mîndruță, Caramitru, Tismăneanu și celor ca ei:

Geme țara și se zbate
Prinsă în lațul vostru de minciuni
Ne-ați vândut ieftin și în rate
Blestemați să fiți, și-n rugăciuni!

Mihai Şomănescu

 

Adaug şi eu [Mihai-Andrei Aldea] o foarte mică întregire la acest material. Unul dintre cei care s-a făcut masiv de ruşine, pentru toată viaţa, în acest scandal, este Andrei Caramitru. Om care pretindea că se înţelege bine cu tatăl său, Ion Caramitru. Că nu există mari deosebiri de păreri între el şi tatăl său. Doar că acest tată declara, în aprilie 2019 (acum mai puţin de un an!) „Noi nu am scăpat de comunism nici astăzi”. Exact ce spune şi spectacolul „Degeaba” al lui Tudor Gheorghe. După logica dementă a lui Andrei Caramitru ar rezulta că Ion Caramitru, tatăl său, este nostalgic comunist, este… şi ar trebui să continui cu insultele neruşinate aduse de Andrei Caramitru lui Tudor Gheorghe. Dar, spre deosebire de comuniştii vechi şi noi, trebuie să păstrăm decenţa chiar şi în faţa indecenţei totale.

Ceea ce uită ei este că, atâta vreme cât nu se pocăiesc, istoria îi va ţine minte ca pe nişte marionete, păpuşari, trădători sau duşmani de neam şi ţară. Evident, comunismul este întotdeauna anti-naţional, chiar şi atunci când se pretinde „naţionalist”. Dar atunci când este direct globalist, ura sa faţă de tot ce este naţional, patriotic, este amplificată exponenţial. După cum se vede şi în „acuzaţiile tovărăşeşti” amintite mai sus, în care acuza iniţială este exact aceea de a pune pe primul plan România… 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954