Etichetă: Scripturi

Rasism versus rasisme

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Prima parte aici

În prima parte am amintit despre principiul traduttore, traditore (traducătorul (este) trădător).
Aici doresc să dau o pildă a răutății unor traduceri, printr-un text care ar trebui să fie ortodox, și ar trebui să fie o parafrază biblică.
Mergem, deci, la una dintre cântările unei mari sărbători ortodoxe, Buna Vestire (Buna-Vestire).

Înainte de toate, voi aminti faptul că sărbătoarea Bunei Vestiri este biblică, fiind (re)trăirea de către Creștini a întâmplărilor înfățișate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 1.26-38 ș.cl.). Ca urmare, firește, cântările ce însoțesc slujbele creștine de Buna Vestire sunt în acord cu Scripturile și mai ales cu amintitele întâmplări din Evanghelia după Luca.

Totuși, în foarte multe biserici din Patriarhia Română, există o cântare de Buna Vestire, numită Irmos la Cântarea a 5-a a Catavasiilor Bunei Vestiri, cunoscută și cântată de foarte mulți Creștini evlavioși. Cunoscută și cântată cel mai adesea cu următorul text (în care se află strecurată o erezie!):

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neispitită de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

După Învățătura lui Christos, nunta este cinstită de Dumnezeu.
Ca urmare, este erezie să pretinzi că nunta ar fi ispită.

Și, într-adevăr, textul original al acestui irmos (așa se numește acest fel de mic poem cântat) este ortodox. Adică folosește cuvântul απειρόγαμοζ, sau cu grafie latină „apeirogamos”, care înseamnă, ad-litteram, „care nu știe/cunoaște despre căsătorie” (a = fără; peira = experiență, cunoaștere (proprie, directă); gamos = căsătorie, cununie, împerechere).

Ori „care nu știe de nuntă” este, evident, cu totul altceva decât „care nu este (a fost) ispitit de nuntă”!
În textul original avem un cuvânt aflat în armonie cu Scripturile, oglindind realitatea biblică.
Prin urmare, traducerea dreaptă, atât după original, cât și după Biblie, este

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neștiind de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

Deocamdată, însă, deși – după cum am arătat prin paranteze – textul irmosului are mai multe forme în care circulă, cel mai adesea cuprinde erezia după care „Fecioara nu a fost ispitită de nuntă”; adică erezia după care nunta ar fi rea, ar fi o ispită.

De unde vine această falsificare a traducerii?
De la vreun călugăr influențat de cine știe ce rătăcire bogomilă, catară, gnostică sau de altă natură?
De la vreun călugăr influențat de monahomania ce bântuie, din nenorocire, Biserica, de (prea) multe secole? (Pentru lămurirea pe scurt a ceea ce este monahomania, și pentru alte rătăciri din Biserica de azi a se vedea aici.)
De la vreun traducător ce a confundat apeirogamos (neștiutor de nuntă) cu apeirasmogamos (neispitit de nuntă)?
Sau de la vreun traducător ispitit de cel rău, care a simțit el că „sună bine” acel cuvânt?

Adevărul este că, oricare ar fi sursa greșelii, răutatea traducerii rămâne.
Și otrăvește, de multă vreme, sufletele Creștinilor.
Punând în lăuntrul minții lor, în inima lor, în sufletul lor, ideea mincinoasă după care nunta, atât de binecuvântată și de iubită de Dumnezeu, ar fi „ispită”, adică ceva rău.
De câte ori aceștia ascultă traducerea rea în limba română, de câte ori o cântă – adesea și fără să își dea seama – de atâtea ori repetă erezia strecurată în cântare.
Și alături de cele bune ale cântării se picură în ei otrava unei învățături ce stă împotriva lui Dumnezeu!

Vedem, prin urmare, cât de mare este răspunderea unei traduceri teologice. Cu atât mai mult traducerea Bibliei cere o răspundere pe măsură.
De asemenea, putem înțelege o lege a traducerii Bibliei:

Traducerea trebuie în primul rând să respecte înțelesurile biblice, Învățătura lui Dumnezeu; valoarea estetică este secundară, obișnuința cu o formă înseamnă și mai puțin.

Se aplică și aici, ca în toată lucrarea creștină, îndemnul să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

După cum am arătat și în prima parte, pentru orice încercare de traducere a Bibliei esențială este lucrarea harului lui Dumnezeu. Iar această lucrare are loc doar atunci când traducătorul muncește, luptă chiar, ca toată osteneala lui să fie supusă deplin lui Dumnezeu.
Căci, după cum se vede și din această pildă rea, de prea multe ori ideile greșite pe care le avem – conștient sau nu –, fie ele estetice sau teologice sau de alt fel, pot strica traducerea. Și doar supunerea fiecărei idei unei cercetări cât mai sincere, în lumina Adevărului Dumnezeiesc, poate să ne apere de asemenea alunecări.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mii de mulțumiri și sinceră recunoștință Prof. Drd. Marian Maricaru pentru analiza textului original! Ajutorul său a fost neprețuit!

P.P.S. O veche provocare a traducătorilor din slavonă, greacă veche sau latină în română este o mare familiaritate cu limba străină și o prea puțină cunoaștere a limbii române – și mai ales a limbii române adevărate, vechi. Presiunea adusă de creolo-română este o parte dintr-un cerc vicios ce accentuează problemele. Am amintit mai demult despre deosebirea dintre a vrea și a voi, astăzi amestecate în creolo-română (a vrea = a fi hotărât să facă/spună ceva;; a voi = a avea intenția să facă/spună ceva). În ceea ce privește traducerea despre care discutăm, peira înseamnă „a știi/înțelege prin trăire sau încercare”. În creolo-româna de astăzi s-ar putea traduce prin a experia sau, mai ambiguu, prin a experimenta. În româna adevărată este a cunoaște. Pentru că a cunoaște înseamnă a știi prin trăire, încercare, „pe pielea ta”. Se prea poate ca răpit de posibilitatea de a traduce peira prin încercare sau experiment (în anumite contexte specifice!) autorul traducerii să fi pierdut din vedere că o asemenea traducere contrazice Scripturile, deci este greșită. Ceea ce l-a dus la „neispitită de nuntă”. Însă aceasta arată că nu a cernut traducerea prin sita fundamentală a Bibliei, a Învățăturii de Credință. Ca urmare, a neglijat celelalte nuanțe, pierzând din vedere și traducerea, de altfel folosită deja de Români, „necunoscătoare a nunții” sau, cum am spus mai sus, „neștiind de nuntă”.