De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Am amintit mai demult despre deosebirea primară dintre untdelemn și ulei (astăzi crezute de mulți, pe nedrept, identice):

– untdelemnul se obține de fructe ale unor pomi (olivi, nuci, aluni, migdali, fagi)

– uleiul se obține din semințele unor flori, legume etc. (in, cânepă, dovleci, floarea soarelui etc.)

O a doua deosebire este aceea între folosirile sănătoase ale acestora:

– untdelemnul se folosește la gătit asemenea untului și unturii

– uleiul se folosește la gătit doar crud sau fiert (adăugându-se la salate, la mâncăruri la sfârșit, la ultimul clocot, sau chiar de-a dreptul în farfurie)

Desigur, aceste deosebiri sunt după rânduielile de viață ale Românilor vechi, ce au fost și sunt disprețuite și călcate în picioare de „școliții peste hotare” ai secolelor XIX-XXI.

Printre schimbările aduse de aceștia este cultura de floarea-soarelui.

La început, floarea-soarelui, numită și sora-soarelui, a fost primită cu drag de Românce și Români ca floare de curte; azi am zice floare ornamentală. Era, adică, o floare crescută de frumusețe. Pe alocuri, se mai ronțăiau semințele ei de către cei care nu aveau la îndemână semințele obișnuite de dovleac/bostan sau pepene. Acestea se prăjeau pe țiglă sau pe tablă, adică pe uscat, cu dar mai ales fără sare și se ronțăiau la un pahar de vorbă între prieteni.

Însă în secolul al XIX-lea a erupt cultura de floarea-soarelui. Pricina fiind lăcomia oarbă și proastă a unora, devenită lege prin grija clasei politice de atunci și până astăzi. Fără a intra în amănuntele politic-sociale ale acestei erupții, să îi privim puțin efectele ecologice și medicale; și printr-o paralelă cu acele culturi tradiționale românești pentru untdelemn. Amintim că Institutul Național de Statistică raporta cu mândrie că în 2016 Republica România este pe primul loc în Uniunea Europeană atât la suprafața cultivată cât și la producție; respectiv pe locul patru în lume după Ucraina, Rusia și China, țări vestite pentru disprețul față de protecția mediului, pentru dezastrele ecologice provocate. Oare această paradigmă se regăsește și în cultura de floarea-soarelui?

1. Cultura în sine și raporturile sale cu mediul

a. Cultura de floarea-soarelui

Cultura de floarea-soarelui (numită popular și sora-soarelui, iar științific Helianthus annuus) secătuiește solul atât de apă cât și de alte substanțe nutritive. De aceea este contraindicată revenirea acesteia pe același teren la mai puțin de 5-6 ani.

Și din această pricină, dar și pentru că este predispusă la boli, cultura de floarea-soarelui se face prin asolamente, adică prin parcele pe care se alternează felurite culturi. Ca urmare, cultura de floarea-soarelui este parte din sistemele de agricultură industrială (ce folosesc suprafețe mari și tehnologii complexe).

Etapele principale ale culturii de floarea-soarelui sunt

1. Dezmiriștirea, care constă într-o arătură de mică adâncime pentru a îngropa rămășițele culturilor anterioare și a aera solul
2. Arătura, cât mai repede după dezmiriștire; se teoretizează o adâncime de 22-25 cm în pământurile ideale pentru floarea-soarelui, dar de obicei se merge pe o adâncime între 25 și 30 cm; aratul se face de obicei cu plugul în agregat cu grapa; dacă nu, îndată după arătură urmează
3. Grăpatul; acesta se repetă, de altfel, ca parte a lucrărilor de întreținere; grăpatul de întreținere se face oblic sau perpendicular pe direcția arăturii
4. Îngrășarea sau fertilizarea pământului (solului) cu îngrășăminte industriale (chimice); acesta se face în mai multe faze; la semănat se aplică cca. 110 kg/ha, în perioada de vegetație cca. 250-350 kg/ha, îngrășământul foliar este în două etape și totalizează 600-1000 l/ha, cu totul fiind între 1300 (min.) și 1600 sau chiar 2000 kg/ha.
5. Semănatul se face cu o medie de 60 de mii de semințe la ha (55-60 de mii în pământuri mai sărace, 60-65 de mii în cele mai bune); semințele sunt tratate împotriva dăunătorilor (putregaiuri mai ales), în mai multe trepte, cu produse pe bază de Metalaxil/Metalaxin, Mancozeb, Imazalil, Tiuram, Tiram, Carboxină etc.; o parte dintre aceste substanțe intră în sămânță și de acolo în plantă, alte părți se disipează în sol, apă și chiar aer; merită observat că în fapt U.E. a interzis folosirea unora dintre aceste substanțe în câmp, sau total, după decenii de întrebuințare masivă, din pricina efectelor negative¹;
6. Irigarea; deși descrisă ca plantă rezistentă la secetă, fără irigații producția de floarea-soarelui este prea scăzută față de volumul lucrărilor necesare, astfel încât devine nerentabilă; ca urmare, exceptând solurile ideale, se folosește irigarea cu 400 până la 3200 mc/ha (într-una sau mai multe udări, bineînțeles), de obicei la o medie de cca. 1600-2000 mc/ha (adică 1,600,000-2,000,000 litri la hectar, sau un milion șase sute de mii până la două milioane de litri la ha, în unele culturi ajungându-se la folosirea a trei milioane două sute de mii de litri la hectar sau chiar mai mult
7. pentru cultura de floarea-soarelui²)
8. Combaterea buruienilor; am amintit la pct. 3. despre grăpat și, respectiv, grăpatul de întreținere, acesta din urmă având ca rol principal combaterea buruienilor (și secundar nivelarea și aerarea solului); totuși agricultura industrială nu se oprește aici, folosind ierbicide pentru combaterea buruienilor;
9. Combaterea fungilor (mucegaiuri, ciuperci); se face nu doar la tratarea semințelor (punctul 5. în lista noastră), ci și ulterior; udatul cu ierbicide și fungicide mai adaugă cca. 1000 de litri de apă contaminată la hectar;
10. Recoltarea; se face bineînțeles mecanic, valorificându-se în mod obișnuit toate părțile aeriene ale plantei; producția de semințe medie este de 2,500 kg/ha (deci cam două tone și jumătate la hectar).

Toate aceste etape presupun folosirea unor utilaje mari, cu consum ridicat, cu poluare fizică și chimică ridicată (zgomot, erodarea solului, gaze de eșapament, scurgeri de ulei de motor etc.).

Sistemele ecologice locale sunt complet distruse.
Fiecare arătură nimicește cantități uriașe de vietăți aflate în sol; fiecare tratament cu ierbicide și fungicide distruge nu doar dăunătorii, ci și plante medicinale, ciuperci utile etc. Deși se pretinde că floarea-soarelui este o cultură meliferă, adevărul este altul: cultura de floarea-soarelui ucide albinele. Fenomenul a fost atestat de însuși Adrian Siceanu, Directorul Științific al Institutului de Cercetare și Dezvoltarea pentru Apicultură, încă de acum cca. 10 ani. După cum este ușor de înțeles, alături de albine sunt uciși bondari și fluturi, toate trei categoriile fiind esențiale pentru polenizarea și supraviețuirea a nenumărate specii vegetale.

Pe scurt, pentru cele cca. două tone, două tone și jumătate de semințe la hectar, suprafețe uriașe (între 1.5 și 2 milioane de hectare în România) sunt distruse ecologic anual.

b. Cultura nucului

Cultura nucului (denumit popular și juglan, iar științific Juglans regia) ocrotește solul și, practicată cu recoltarea frunzelor căzute (folositoare în medicină, meșteșuguri etc.), permite pășunatul sau cositul ca activitate secundară.

Cultura supra-intensivă a nucului, întâlnită mai ales în China, asigură producții de cca. 15 tone de nucă la ha, cu un efort mecanic limitat și un efort chimic zero, dar cu irigații.

Culturile dese și intensive de nuc din Turcia, Iran și alte țări, fără irigații, dau producții de 6-10 tone la hectar.

În România, pe terenurile favorabile, cu o densitate corectă a nucilor – și soiuri alese corect – se poate obține o producție de 4-5 tone la hectar, adică dublu față de floarea-soarelui. Chiar și la livezile mai slabe – ca sol, soiuri, îngrijire – producția este similară culturii de floarea-soarelui, dar fără nimic din impactul ecologic dezastruos al acesteia și cu doar două săptămâni de muncă anual.

În cultura nucului mecanizată singura activitate mecanică reală este aceea de la cules, respectiv aceea la scoaterea copacilor bătrâni sau plantarea unor noi (care se fac la cel puțin 15 ani, adesea la 25-30 de ani sau și mai rar, cu excepția unor intenții de exploatare a lemnului de nuc ce face aceste lucrări mai dese).

Totodată, cultura nucului asigură și o producție de lemn de foarte bună calitate, adică o resursă regenerabilă esențială.

În funcție de tipul de cultură a nucului, vârstele de exploatare economică pot fi între 15 și 45 de ani sau chiar mai mari.

Cele două săptămâni de muncă anuală devin ceva mai mult dacă se practică adunarea și valorificarea frunzelor de nuc (ce se desprind de pe ramuri). Acestea se folosesc și pentru obținerea ecologică de iod sau coloranți, de ierbicid natural, ori ca parte a materialelor folosite pentru peleții din rumeguș. Totodată această lucrare asigură dezvoltarea ierbii (frunzele de nuc sunt un ierbicid natural) în livada de nuci, respectiv a ciupercilor după pășunat (dacă se aduc la păscut capre, vaci sau alte animale). În lipsa acestei valorificări suplimentare, livada de nuci se manifestă totuși ca un mijloc natural de curățare a aerului – atât de CO₂ cât și de germeni patogeni și substanțe nocive – dar și ca un mediu liber pentru foarte multe vietăți (de la mușchi și licheni la păsări).

Pe scurt, cultura nucului înseamnă efort minim, randament bun, protecția mediului.

c. Cultura alunului

Cultura alunului (numit popular și fundici, rânză ori tufă, iar științific Corylus avellana) ocrotește solul și îmbogățește solul (vom reveni mai jos); în culturile tradiționale poate permite concomitent fâneață; pășunatul, mai ales după rodire, nu este recomandat, deoarece animalele vor fi atrase de fructe.

Alunul se înmulțește prin marcotare sau butășire, mai rar prin semănarea alunelor. La noi este recomandată cumpărarea de butași de la centrele județene dedicate, care înmulțesc și vând soiuri adaptate condițiilor locale.

Soiuri de alun bune și excepționale sunt

• Romavel, cu un pom rezistent la dăunători, viguros, cu fructe cu miez dulce care este 54 până la 60% din greutatea fructului, ceea ce îi dă o productivitate excepțională (multe soiuri au 40% miez și chiar mai puțin)
• Cozia, care deși are o productivitate mai scăzută (miezul e 44-46%), are o rezistență climatică mai bună; totodată fructele sunt mari și aromate
• Uriașe de Vâlcea, este un soi de aluni cu fructe foarte mari; miezul crocant, prețuit pentru producerea dulciurilor, este 48-50% din greutatea fructului; recoltarea poate începe în primele zile ale lunii septembrie, fiind prin urmare un soi târziu (tardiv), ce acoperă un gol important în producția de alune
• Daviana, iarăși un soi cu productivitate excepțională (miezul este 50-60% din alună), cu fructe cu aromă fină ce se pot culege de pe la 15-16 august încolo
• Arutela este un soi românesc foarte rezistent, cu fructe mici însă eficiente (50% miez), cu gust aromat foarte plăcut
• Alun Roșu, de asemenea un pom rezistent, cu fructe mici dar eficiente (până la 60% miez!), cu aromă fină și mieji eleganți ce nu se zbârcesc la păstrare

Bineînțeles, există și soiuri străine foarte bune, dar trebuie verificat dacă sunt potriviți solului și climei din locul în care se face plantația. Mulți au fost dezamăgiți când au văzut că soiuri foarte productive în Italia, Grecia sau Turcia s-au dovedit mult mai slabe în România. Explicația este însă evidentă: soiurile au fost create pentru condițiile de sol și mediu de acolo. Așa cum soiurile românești excepționale ar putea să fie și ele dezamăgitoare dacă sunt mutate în locuri nepotrivite.

Cultura alunului se face de obicei intensiv (700-1000 de plante la hectar) sau tradițional (300-500 plante la hectar).

Irigatul nu este o necesitate propriu-zisă, dar în unii ani ajută la creșterea recoltei; ca urmare, se practică instalații de picurare, menite să asigure un aport de apă în timp de secetă.

Cultura tradițională a alunului prevede plantarea sa rară pe pășune și tunderea lui spre a-l ajuta să crească înalt (3-5 metri), astfel încât să fie la adăpost de oile ce se pot aduce aici la pășunat fără grijă.

Și în cultura tradițională, și în cultura intensivă, alunul are nevoie de gard spre a fi păzit de mistreții și cerbii care îl iubesc… și îl distrug. Mai ales mistrețul este pentru el o primejdie, pentru că… Vă amintiți că am spus că alunul îmbogățește pământul pe care crește?

Ei bine, rădăcinile alunului au puterea de a intra în simbioză cu ciuperci și mucegaiuri benefice, care fac pământul mai sănătos și mai roditor. Dar… dar printre aceste ciuperci pe care alunul le poate adăposti se numără și trufele. Ca urmare, și în pădure, spontan, trufele pot să apară și să se dezvolte, chiar foarte bine, pe rădăcinile de alun. Ceea ce face ca mistrețul să sape după ele, răsturnând alunul (și) ca să îi mănânce și fructele. Pe de altă parte, în cultura alunului se practică această taină știută de toți crescătorii adevărați: plantarea puieților de alun micorizați cu trufe.

Micorizarea, adică însămânțarea cu miceliu sau spori de ciuperci, se face în acest caz în centrele specializate despre care am vorbit mai sus. Se spune „dai un ban, dar merită”, și zicala este potrivită aici.

Într-o cultură mai rară a alunului micorizat, în care se urmărește înălțarea lui, pășunatul între rânduri (cu oi, sau dacă pomii sunt mai mari chiar și cu viței/vițele) asigură îngrășarea naturală a pământului. Ca urmare, posesorul va avea după fiecare pășunat o recoltă de ciuperci albe și alte asemenea ciuperci de suprafață; dar va asigura totodată și creșterea frumoasă a trufelor din pământ, ce încep a se recolta după câțiva ani de la plantare.

Un alt mare avantaj al culturii tradițional a alunului – ca și a culturii tradiționale a altor pomi – este armonia ecologică între pomi și gramineele naturale ce asigură un perfect echilibru ecologic.

Alunul se poate crește pe soluri fertile, dar și pe cele cu textură lutoasă, textură aluvionară, textură lutos-nisipoasă ori luto-argiloasă, dar nu pe nisip.

Tăierile la alun au ca rost atât creșterea pomului cât și ferirea de încărcare inutilă, care scade rodul. După tăierile de la început se vor face doar la 3-4 ani de zile. Există însă un mare avantaj la aceste tăieri: Ramurile tinere, scoarța de alun, frunzele de alun și mâțișorii sunt medicinale. De aceea, adunarea lor nu este doar o muncă de întreținere, ci o adevărată recoltă ce poate fi valorificată ca atare.

Un aparat pentru decojit alunele costă cca. 300 de lei și este de ajuns pentru producția de pe 2-3 hectare. Aceasta, în funcție de vârstă, soi, climă și an poate să varieze între 400-500 kg la hectar în anul 4 de la plantare până la 2-3 tone la hectare în anii de producție matură. Efortul de producție pentru cultura alunului este incomparabil mai mic decât la cultura de floarea-soarelui, chiar dacă este ceva mai mare decât la cultura nucului.

Plantat și îngrijit corect alunul va avea randament economic bun și foarte bun cel puțin 30 de ani.

Ca urmare, cultura alunului înseamnă o bogăție de produse, o mare eficiență economică și o excepțională protecție a mediului.

d. Cultura fagului

Fagul (Fagus sylvatica) este unul dintre copacii-pomi esențiali pentru Românii vechi și prea puțin cunoscuți astăzi. În afară de prețuirea pentru lemnul de foc și fumul din lemn de fag cei mai mulți nu mai știu mare lucru despre acesta.

Aici vom aminti faptul că fructul fagului este jirul, din care pe vremuri se scotea untdelemnul de jir.

Totodată, că gudronul sau păcura de fag este o substanță medicinală; dar folosită în trecut și pentru tratarea unor materiale. Că din coaja de fag se făcea un ceai foarte amar, dar care era foarte eficient împotriva frigurilor (malariei) și altor boli asemănătoare, chiar și împotriva gripelor. Lemnul este sensibil la apă, astfel încât poate fi modelat foarte frumos – multe piese de mobilă de lux fiind făcute din sau având elemente importante din lemn de fag.

De asemenea, trebuie amintit că fagul este un element esențial pentru păduri de foioase în care trăiesc multe alte specii – de la corn și păducel până la măr pădureț și alun. Că sunt ciuperci prețioase care îl folosesc drept substrat direct sau indirect. Și că în trecut exista Pădurea cea Mare, alcătuită în primul rând din fagi, care se întindea de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific și de la Marea Baltică la Sud de Caucazul Mare. În România încă ocupă fruntașa poziție de 32% din fondul forestier, în ciuda tăierii până aproape de eliminare la câmpie.

Untdelemnul de jir făcut cum se cuvine era mai bun decât untdelemnul de olive (adică măsline). Aici intervenea însă priceperea gospodarilor, pentru că înainte de presă trebuia înlăturată fie și în parte coaja subțire a jirului (care conține fagină, o substanță cu proprietăți speciale și mai greu de digerat). Dacă nu se făcea această curățare, untdelemnul de jir (zis și untdelemn de fag) era mai taninos și mai amărui. Dacă se curăța, era mult mai fin decât untdelemnul de măsline (olive) și era deosebit de prețuit.

Îngrădirea unei păduri de fag permite exploatarea jirului în regimul dorit. Fie drept hrană pentru porci, mistreți, vaci etc. (fiind un furaj de-a dreptul excepțional!), fie ca materie primă pentru untdelemnul de jir.

Cu o viață naturală de cel puțin 150 de ani, cu o perioadă de rod – de vârstă de exploatare economică a jirului – de cel puțin 120 de ani, fagul ar putea să fie un element esențial pentru o agricultură ecologică și, totodată, de maximă eficiență economică.

2. Aspecte medicale

La aceste paralele de cultivare, văzută atât ca impact ecologic dar și ca eficiență economică, să adăugăm aspectul medical.

Uleiul de floarea-soarelui este un ulei bun, sănătos, atâta vreme cât nu este prăjit. Prăjirea, mai ales la peste 170 de grade Celsius, îl face toxic. Aici există o primă problemă, căci este prăjit prima dată chiar la obținerea obișnuită, industrială, undeva la 160-200°C. De ce nu miroase, atunci, a ars? Pentru că este prelucrat chimic și fizic, adică „rafinat”, ca să arate și să miroasă așa cum se găsește la vânzare! Ca urmare, Asociația Pro Consumatori este doar una dintre organizațiile care atrage atenția, în zadar, că folosirea pentru prăjire a uleiului de floarea soarelui este foarte nesănătoasă. Chiar și uleiul de floarea-soarelui presat la rece își pierde la prăjire cea mai mare parte dintre calități, iar la prăjire repetată devine și el nociv.

Untdelemnul adevărat are o rezistență mult mai bună la prăjire. Deși este ideal de folosit ca atare sau fiert, el poate să țină loc grăsimilor animale – unt sau untură – care par să fi fost făcute pentru prăjit. Ca urmare, folosirea pentru prăjit a untdelemnului este incomparabil mai bună pentru sănătate.

În cultura de floarea-soarelui se întrebuințează cantități uriașe de chimicale toxice, de la îngrășăminte industriale până la ierbicide, fungicide și insecticide. Toate acestea lovesc nu doar în mediul natural pe care îl pustiesc, ci și în oameni. Ajunse în aer, ca aerosoli, ajunse în apă, prezente în plantă și de aici în uleiul de floarea-soarelui, ele distrug treptat, dar sigur, sănătatea oamenilor. Același proces are loc și prin părțile aeriene de floarea-soarelui, care sunt folosite ca furaje pentru vite în ciuda contaminării cu amintitele substanțe chimice.

Pe de altă parte, cultura nucului și alunului curăță aerul de CO₂, de feluriți germeni și alte substanțe dăunătoare, dând lumii – și, implicit, omului – un aer mai curat, mai bun. Apa folosită uneori în irigații ocazionale la alun este curată și rămâne curată. Mediul format de culturile de alun și nuc este un mediu sănătos și care răspândește sănătate.

Concluzii

Orice națiune care se respectă va urmări nu doar profitul pe termen scurt, ci mai ales pe acela pe termen mediu și lung.

Dacă în primii trei sau patru ani culturile de floarea-soarelui par superioare ca randament culturilor de nuc și alun, în încă trei sau patru ani de zile acestea din urmă devin mult mai rentabile. Iar aici discutăm doar de aspectul strict economic și local. Căci implicațiile ecologice și medicale fac din culturile de nuc și alun o necesitate strategică. Iar din culturile de floarea-soarelui un mijloc de sinucidere națională – prin degradarea și otrăvirea solului, poluarea apelor, uciderea albinelor, bondarilor și a nenumărate alte vietăți, intoxicarea lentă a animalelor și oamenilor ce se hrănesc din produsele acestei culturi. Pe de altă parte, culturile de nuc și alun sunt un mijloc de ocrotire și însănătoșire a mediului, de asigurare a unei prosperități economice constante, de scădere masivă a poluării agricole, de asigurare a unei alimentații sănătoase etc.

Mai amintesc aici că dezideratul proteinelor vegetale este satisfăcut doar de culturile de nuc și alun, respectiv fag, și nu de cea de floarea-soarelui.

Toate acestea dovedesc nevoia întoarcerii la cultura plantelor perene producătoare de untdelemn.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Bineînțeles, producătorii luptă împotriva limitărilor și interdicțiilor, dar oricum cele mai multe site-uri agricole sau comerciale ignoră total aceste restricții.

2 Aceasta înseamnă că pentru cultivarea unui hectar de floarea-soarelui pe un timp de cca. 6 luni se folosește apa necesară pentru o turmă de vaci de 50-100 de capete vreme de 12 luni de zile (sau 100-200 de capete pe aceeași perioadă cu cea a culturii de floarea-soarelui).