Trădarea si Românii. Eseu

acest eseu a fost scris în mai mulți pași, de-a lungul vremii, primele două părți fiind publicate în toamna lui 2017, iar a treia în Mai 2018; reapare acum, cu unele corecturi

Unele lămuriri

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă și față de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalță în slăvi, și față de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcție, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se știa că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinși de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeași Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios și dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînțeles, există și propaganda deznădăjduitoare și umilitoare, menită să taie puterile și să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare și pretinsa prezență a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emițând asemenea acuzații sterpe străini din nații în care trădarea este o virtute, în care pur și simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esențială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbește o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credință față de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzații stupide, doar pentru că vin de la străini.

Câteva cazuri

A. Moartea lui Mihai Viteazul

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuția pe temă nu ar ține de o josnică propagandă anti-românească. Dar, așa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare și pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să își pună cortul între armata română și armata lui Basta, ca semn de încredere și unitate. Ostașii români nu puteau trece peste ordinul primit și să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, odată trimiși în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, și tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeași situație.
Ca urmare, este perfect absurd să îi acuzi pe acești luptători ai lui Mihai Viteazul pentru că au fost acolo unde Domnitorul i-a pus!
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toți trădătorii care, deși cunoșteau ordinele Împăratului Rudolf, deși cunoșteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul în lupta cu Islamul Otoman, deși se dădeau Creștini, au luat parte la asasinat. Aceștia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

B. Pacea de la București (1918)

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzați Românii este Pacea de la București, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaților de către Români (România)? Sub cuvânt că înțelegerea inițială dintre România și Aliați prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliați și Puterile Centrale. Înțelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la București. Să vedem dacă este așa!

Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-românești este principiul forței majore. Este un principiul de drept roman, antic, și recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliații României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situație de forță majoră încălcarea unui angajament este corectă.

Era România într-o situație de forță majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaște că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forțe copleșitoare din toate părțile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliați, tăiată de orice resurse externe.
Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România și-ar fi consumat toată muniția de război fără putință de înlocuire, astfel încât dușmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiții cu putință.
Atunci când Regele Ferdinand și Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forțe dușmane uriașe, intendența a raportat sec: „Avem gloanțe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile și hrană pentru 6 zile”.

Deci, din punctul de vedere al principiului forței majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă și care nu înseamnă în niciun fel o trădare față de angajamentele luate. Situații similare se constată în nenumărate cazuri istorice; și niciodată capitularea demnă, după o luptă eroică, nu a fost considerată trădare.

Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat și Parlamentul României – spre deosebire de agenții străini și iudele care au votat în Parlamentul Republicii România Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – și deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situație extremă, fără a-și călca în vreun fel angajamentul față de Aliați.
Dacă se merge pe fixism, dacă se invocă respectarea unor clauze contractuale chiar și în situația unei stări de necesitate, dacă se ignoră principiul forței majore în numărul unui asemenea fixism… ei bine, tot după acest sistem Regatul României și-a respectat 100% obligațiile contractuale. Căci nu există niciun tratat cu Puterile Centrale care să fi intrat în vigoare chiar și pentru o singură zi!

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligații asumate de Aliați prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război!

În primul rând, Aliații s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniție, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliații nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuși, distrusă de Puterile Centrale, au început să-și îndeplinească în sfârșit obligațiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preț de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preț gigantic. Și, „întâmplător”, în Rusia „se rătăceau” sistematic transporturile pentru România! (Livrările aliate putându-se face atunci doar prin Marea Albă și Rusia.)

În al doilea rând, Aliații s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligația absolută a unei ofensive în Macedonia și pe frontul rusesc. Ca niște trădători clasici, Aliații au încetat, la intrarea României în luptă, toate operațiunile majore!
Să ne înțelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat și operațiunile în desfășurare!
Ca urmare, Puterile Centrale au putut să-și trimită liniștite rezerve uriașe împotriva României.
Gestul a fost calculat pentru a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franței, Italiei și Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României.
Bieții soldați români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem și tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)

În al treilea rând, Aliații s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei și a liniei Dunării.
Exact invers, însă, Armata Rusă a avut un rol esențial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte alături de Români la luptele esențiale împotriva Armatei Bulgare (sau în alte lupte de mare însemnătate).
În același timp, Armata Rusă și-a arogat dreptul de rechiziționare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziționări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deși pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…).
Atenție, au fost unele lupte în care Rușii au luptat alături de Români – și au luptat bine! Lupte secundare pe plan strategic, dar nu lipsite de jertfe și eroism. Este un fapt prin care se „aruncă sare în ochi” unora, ce sunt făcuți astfel să „uite” de trădările esențiale ale Armatei Ruse, și în Dobrogea, și în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forței majore, nu a existat situația de necesitate, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliați, dacă nu toți, a(u) sacrificat liniștit și România, și angajamentele luate față de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putință.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzați de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevărați sunt alții sunt, din fericire, foarte multe.

Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alții, de la Ruși la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este și va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare rușine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzații de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzație reală o excepție, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăși, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-românești și pentru a ne aduce aminte de noi înșine.

C. Al doilea război mondial. 23 August

Una dintre cele mai răspândite și absurde acuzații de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliații – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar și confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât și trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” și drept exemplu și dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privință pentru a cunoaște adevărul?

*

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voința poporului înainte de război și, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.

Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Regele Mihai I nu au ținut seama de voința populară.
Orice opoziție a fost reprimată cu o violență dementă de către primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, piețe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziție sau din familiile opozanților, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanților la focul inamic etc., etc.

Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, și a fost impusă de aceeași clasă politică minoritară, prin forță, împotriva voinței populare (care era alături de Regina Maria și de Regele Mihai I și împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).

Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voința populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelității” față de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista (cu riscuri mari) o consultare cu reprezentanții grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi și servicii secrete. Ceea ce este de înțeles într-o asemenea situație, dar totodată așează gestul său în categoria acțiunilor personale, nu populare.

Ca urmare, în toate aceste situații, voința Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare și persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetățeni și direcții politice și militare independente de voința poporului.
A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât și cum au putut –, sau acțiunea disperată și personală a unui rege tânăr, ține fie de neștiință crasă (dar arogantă), fie de ticăloșie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania și ceilalți membri ai Axei – în afară de Japonia și Finlanda – au acționat trădător, agresiv și criminal împotriva României. 
Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârșăvie fără margini și este îndeajuns spre a justifica orice acțiune împotriva celor vinovați de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinați de Ungaria lui Horthy și Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost și sunt pe conștiința – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliției tâlhărești care a realizat acest dictat.

Merită observat că și în acest caz voința populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicați. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României și chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – și o trădare și mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susținut Dictatul cu şi mai mare îndârjire și răutate decât Germania hitleristă.
Asemenea „aliați” merită un cuțit în spate în orice clipă… Doar că acest „cuțit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susținut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni și agenți secreți pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădați… Nu din voia Românilor, nu prin acțiunea Românilor, ci prin acțiunea „oamenilor lor”…

Este hazliu, dacă nu tragic, să constați că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoștință că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor țări și a politicii lor externe” ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autoritățile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul!
Românii, care nu au fost consultați, Românii, cărora li s-a încălcat voința prin forță, Românii, care au dat mii și mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovații” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deși Germania și ceilalți membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca și U.R.S.S., iar România și Românii au fost prinși între niște bestii la fel de inumane, la fel de dușmănoase. Asta deși hotărârile de alianță sau ieșire din alianță nu au fost luate de Români!

3) În afară de trădarea României de către Germania și Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai rușinoase împrejurări pentru un aliat.

Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – și-a încălcat sistematic angajamentele față de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria și garantarea drepturilor lor de către Germania și până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (ce urma să fie plătit, bineînțeles, de către Români, cu petrol, cereale, carne, aur etc.).

Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofițerii români și conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligațiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise).
Cu toate acestea în foarte multe lupte esențiale Românii au luptat împotriva blindatelor și tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînțeles, un armament cu totul ineficient pentru tancurile grele și super-grele…

În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului și Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldați. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe față de cele germane (consecința „Afacerii Skoda” și a altora asemenea) –, „blindate” ce puteau fi distruse cu o singură grenadă, adică inutile în fața tancurilor sovietice grele și super-grele; și, pe post de sprijin nemțesc, Divizia 22 de tancuri germană. Amândouă diviziile fiind unite în… „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forțe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziția trupelor germane „învecinate”!

Din nou, în ciuda promisiunilor „aliaților”, Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!

Mai mult, Germania a impus existența unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-și expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor.
Evident, în cel mai bun caz transporturile românești erau tratate ca lipsite de prioritate; iar adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Una dintre consecințe este că Românii au fost lipsiți de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane.

Cei aproape un sfert de milion de ostași român erau îmbrăcați în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmați cu puști și grenade, lipsiți de artilerie anti-tanc, de tancuri și orice alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).

Nesfârșitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor românești prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.

În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaților” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 și 21 tancuri (sovietice). Acestea totalizau numărul uriaș de peste 1.000 tancuri sovietice. Dintre acestea multe fiind tancuri grele și super-grele, imposibil de oprit fără armament greu. În fața celor peste 1.000 de tancuri sovietice (ultra-moderne pentru acele vremuri) Românii erau siliți – de „aliații” Germani – să lupte cu pușca, mitraliera și grenada.
ȘI AU LUPTAT!

Trebuie subliniate aici și eroismul total al Românilor, recunoscut și de sovieticii care i-au înfruntat, dar și faptul că nu exista nicio șansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută șaizeci de mii) de ostași!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial față de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic și cinstit – să le înșirăm pe toate, spre a se constata existența și adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deși poate să pară neașteptat, nu am înfățișat aici aceste pagini de trădare spre a reproșa ceva Germaniei: și-a urmat interesul, așa cum a crezut ea; este ceea ce face orice țară și orice putere (politică, militară).

Unii cred că interesul suprem este onoarea, alții au alte interese: este alegerea lor.

Mai mult, rolul bancherilor în defecțiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanță atenuată pentru o parte din trădările germane față de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.

Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este nerușinarea totală (sau aroganta neștiință) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăți s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăți s-a făcut fără consultarea populației;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (fățișă sau mascată), fiind puși în imposibilitatea de a se conduce după propria voință (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei și U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 și de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând, după conștiința și interesele lor, de situația cumplită în care se găseau poporul și țara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenților ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzați, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situații.
Este și pricina pentru care, printr-o tipică justiție supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureșul, sudul Bucovinei și Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, așa cum își dorea aceasta și fusese plănuit inițial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

(scrisă în 2018; primele două părți sunt din toamna lui 2017)

Din nou despre Marele Război (Primul război mondial)

Am mai amintit despre mincinoasele acuzații de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandiști străini, cât și de propagandiști care se pretind români și de către cei îndoctrinați de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă și apoi o prezentare de cazuri, între care intră și Primul război mondial, cu așa-zisa Pace de la Buftea-București (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desființarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marșul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” și urmașii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constantinopolului grecesc” ce covârșise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înființat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice și strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruși, ceea ce poate fi de înțeles într-o anumită măsură, cât și de către mulți Români, care privesc problema romantic.
Trebuie subliniat faptul că pentru a construi o relație sănătoasă și avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanșe”, ci pentru a pune bazele relației în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte pârți și felul în care și le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (românești).

Din această perspectivă, protestele față de amintirea trădării rusești din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareșal Ion Antonescu și peste alte asemenea mărturii ale ofițerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Nițescu:

România, conștientă de proporțiile forțelor sale, își făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliații, și în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranța la toți că acțiunea țării noastre va duce războiul la bun sfârșit și va precipita victoria aliaților asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucnește revoluția la Petrograd. Țarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenția prințului Lvow, declară că Rusia își va respecta până la sfârșit angajamentele luate față de aliați și că va lupta până la definitiva înfrângere a „dușmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune crește însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluționar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le ațâță entuziasmul și le hotărăște pentru luptă. Personalitatea lui ia proporții legendare și trezește o vie rezonanță nu numai în infinitul imperiu al țarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruința dreptății.

Ca să-și dovedească lealitatea față de România, trădată de vechiul regim, și ca să îndemne în același timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârșesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele rusești sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român și pustiesc târgurile și satele Moldovei. Sărmana populație și așa destul de lipsită e jefuită fără milă și până la os de oștirile „revoluționare” rusești. Purtarea lor e pe alocuri așa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit dușmanul sau că hoarde de tătari, înțeleși cu dușmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanții au devenit slabe ş’adeseori soldații ruși țin mitinguri, în care protestează împotriva războiului și ocărăsc pe Români, pentru că aceștia vor să lupte mai departe.

(Voicu Nițescu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Brașov, 1926, p. 7-9)

Deși nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, mințind că ar fi trădat Aliații în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de arogant inculți încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruință asupra dușmanului comun”.
Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre și Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor dușmane (Germania preluând Podolia și Vozia, cu tot cu Odesa, și închizând astfel cercul în jurul României).
Dar, ce să vezi, după propagandiștii amintiți Rusia nu ar fi trădătoare pentru că a trădat de nenumărate ori România aliată, plus pe ceilalți aliați. Dar România ar fi trădătoare pentru că nu ar fi fost fidelă până la nimicire… față de cei care au trădat-o! Curat murdar, vorba lui Caragiale!

În fața faptelor minciunile se spulberă.
Românii nu au fost trădători, ca neam, niciodată până la instaurarea Comunismului.
Au fost (și sunt) dezbinați, e adevărat. Au avut (și au) prea multă bună-voință față de străini (și mai ales față de unii care nu merită).
Dar nu au fost trădători. Și tocmai de aceea au fost foarte vulnerabili la trădare.
Pentru că au fost trădați, repetat, de toți aliații: și de Polonia, și de Tătari, și de Ungaria, și de Turci, și de Rusia, și de Austria, și de Germania…
Toate aceste trădări fiind lecții pe care, din nefericire, Românii încă nu le-au învățat.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


 Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945


[1] Merită subliniat că opoziția românească față de extinderea Imperiului Țarist apare treptat, ca urmare a contradicției puternice și permanente între pretențiile de „ortodoxie”, de „ocrotire a Creștinilor și a naționalităților eliberate” – proclamate de Rusia – și realitatea concretă, din teren.
Românii ajunși în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Chersonez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câțiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităților. Nu li se dă voie să înființeze biserici sau școli românești și orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăși ființa națională este amenințată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forțată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situație locală, pe măsură ce este conștientizat de Români ca atitudine universală față de ei în Împărăția Rusească, determină rezerve și chiar ostilitate.
Merită amintit, în privința acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că și astăzi în hărțile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră și Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părțile Cubanului (Kubanului) sau Sarmației peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate și chiar orășele. Sunt figurați însă, pe aceleași hărți, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta.
Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni rusești nu au acces la învățământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situație tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Și care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire față de extinderea rusească.
Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început și fără șovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul și Asia Mică, având trupele românești la întrecere cu cele rusești în luptele de eliberare. (A se vedea și lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Amurgul unei lumi. Cazul SUA (III)

partea dinainte aici

Totdeauna Stânga a depins de existența dușmanilor.
Fără dușmani, Stânga nu are pe cine să dea vina.
Stânga speculează lenea, invidia, lăcomia, răutatea oamenilor. Și face din persoanele, sistemele sau comunitățile de succes „vinovații” lipsurilor și suferințelor celor bântuiți de lene, invidie, lăcomie, răutate.

La început, Stânga „americană” (specific regional, nu etnic, național sau cultural) a găsit ca „dușmani” pe „Negri”, pe „Evrei”, pe „Indieni” etc. Această ideologie a marcat discursul și activitatea politică a Partidului Democrat din SUA vreme de cam două secole (secolul al XIX-lea și secolul XX).
Partidul Democrat a luptat împotriva Amerindienilor, a promovat sclavia, a provocat Războiul Civil pentru a păstra sclavia, a promova discriminarea rasială și legile Jim Crow, a stat la baza apariției și funcționării Ku Klux Klan etc., etc.

Dar această Stângă ce ține de secolele XVIII-XIX a fost treptat infiltrată și completată (în rău) de Comunism. Mai ales în formele Bolșevismului.

În perioada interbelică Uniunea Sovietică (URSS, U.R.S.S., Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice) a investit sume uriașe în bolșevizarea Vestului.
Germania și Austria au fost principalele centre de răspândire a sexualității bolșevice, care promova practicile LGBT, incestul și pedofilia. Prin aceste centre s-a realizat apoi infiltrarea Statelor Unite (SUA, S.U.A., Statele Unite ale Americii) inclusiv din perspectiva sexualității bolșevice.
Alt clișeu bolșevic este lupta împotriva imperialismului. Acest „principiu” venind dintr-un imperiu al răului ce ținea sub knutul bolșevic (precum țarii din Imperiul Rus) nenumărate etnii și popoare: Români, Georgieni, Cerchezi, Komi, Laponi, Tătari, Germani, Ceceni, Alani, Găgăuzi, Tuvani, Nanai, Suomi (Finlandezi), Eveni, Svani etc., etc.
Prin filiere ca Franța sau Spania, antiimperialismul bolșevic, centrat pe ura față de Imperiul Britanic și Statele Unite ale Americii, a devenit după 1948 predominant antiamerican. Aceasta deoarece prăbușirea (aparentă a) Imperiului Britanic (dar și bolșevizarea școlilor britanice) a înlăturat acest dușman din preocupările centrale sovietice.
De aici izvorăște și rasismul bolșevic. Ura bolșevică, dorința clară și exprimată ca atare de nimicire a celor care nu acceptă Comunismul, e definită de propaganda comunistă drept „luptă pentru pace”. În același fel, ura ființială față Europenii Vestici și urmașii/frații lor Americani a fost definită ca antirasism. Asta cu toate că este rasism clar, conform definiției clasice a termenului! Ei bine, și acest rasism „împotriva omului alb” a fost promovat de URSS și a ajuns să fie preluat de Stânga din America. (Dacă numim Stânga „americană”, „rusească”, „italiană” etc., denumirea este de obicei strict geografică; după cum am mai amintit, Stânga este ființial antinațională.)
Vocile împotriva rasismului sistematic bolșevic, promovat astăzi de Guvernul SUA, sunt ignorate sau reduse la tăcere. Să ne gândim că oameni de cea mai înaltă calitate, precum Thomas Sowell, Candace Owens ori Jordan Peterson, Dinesh D’Souza, Matt Walsh, Ben Shapiro, Michael Knowles, Dennis Prager, Charlie Kirk etc. au fost și sunt declarați „rasiști” peste noapte, cu cele mai aberante pretexte. Iar aceștia sunt oameni care sunt, social, sus; pentru cei de jos prigoana rasistă este și mai dură. O femeie însărcinată care și-a apărat bicicleta de o bandă de tâlhari a fost concediată și terfelită în ultimul hal de mass-media. Asta pentru că ea era albă iar tâlharii erau negri! Absurditatea situației a depășit de multă vreme limitele patologicului, ajungând la formele cele mai negre ale Bolșevismului și Nazismului.

Această bolșevizare a fost prevăzută și descrisă de mulți. Amintesc aici de Iuri Bezmenov (Ю́рий Безме́нов): un jurnalist sovietic de maximă încredere pentru URSS, adică lucrător pentru NOVOSTI, Agenția de Presă a URSS. Pentru a lucra aici trebuia să (a) ai un dosar perfect (din punct de vedere comunist) și (b) să ai un grad în sistemele de informații sovietice.
Trecut în tabăra vestică în 1969, acesta a încercat zadarnic să prevină Occidentul asupra masivei infiltrări bolșevice. Ideea că Sovieticii au pus stăpânire, direct și mai ales indirect, dar esențial, pe Educația și Cultura din țările N.A.T.O. a fost luată în râs ori ignorată.
Aveți aici unul dintre interviurile date de Iuri Bezmenov la începutul anilor ’80 (click pentru vizualizare). Interviu(ri) în care explică limpede procesul de infiltrare și cucerire bolșevică a Vestului. Totul este arătat clar, profesional, sistematic.
Ascultați (cei care cunoașteți limba engleză) și gândiți-vă în ce măsură are dreptate.

Ca să facem un salt, să mergem la o comparație între valorile occidentale dinainte de bolșevizare și, respectiv, de astăzi!
Uitați-vă la valorile din „Cronicile din Narnia” sau din scrierile lui Dickens și comparați-le cu valorile „britanice” de acum!
Uitați-vă la valorile din scrierile lui Fenimore Cooper, sau chiar din cele ale lui Jack London (un stângist naiv și bine intenționat, distrus de ruptura dintre visele sale și realitatea Stângii), de pildă din Valea Lunii (The Valley of the Moon), și comparați-le cu valorile „americane” de acum!
O să vedeți că existau două culturi anglo-saxone diferite, cea britanică și cea americană, dar cu valori comune în privința patriotismului, cu o viziune diferită asupra libertății religioase, dar nu chiar atât de diferită pe cât s-ar crede etc.
Acum există o viziune comună, neocomunistă, anti-națională, rasistă (împotriva „omului alb” și a „Creștinului”, în primul rând), „anti-imperialistă” (dacă imperiul nu este comunist!, atunci brusc devine „bun”!), cu aceleași concepții sexuale bolșevice ca în Uniunea Sovietică a începutului anilor ’20, există acum o viziune comună, neocomunistă, împotriva celor ce reușesc social sau cultural prin propriile eforturi (adică în afara sistemului, cunoscut în trecut ca Partidul), împotriva celor care sunt autonomi față de sistem sau încearcă să fie ș.a.m.d.
S-a trecut de la valorile tradiționale vestice (cu relele și bunele lor) la o viziune nivelată, 100% comunistă și 100% rea.
Q.E.D.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Documentul de „defectare” a lui Iuri Bezmenov, în sfârșit desecretizat de Canada

Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile

Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile

Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească.
Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.

Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul?
Hai să vedem faptele în contextul lor.

Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.).
În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.

Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.

Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).

Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:

„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)

Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.

După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.

Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:

„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)

Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei.
La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur.
Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.

Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:

„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)

Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!).
De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic dovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi.
Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic avea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos.
Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică).
Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.

Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceaste necanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!

Canonul 30 Apostolic spune clar:

„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv

Canonul 35 Apostolic spune clar:

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”

Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!

Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul.
Cine are urechi de auzit să audă!

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie selectivă

  1. Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
  2. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
  3. Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
  4. Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
  5. Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
  6. Zamfirache, Cosmin Pătrașcu (2018) Cum a ajuns Basarabia sub stăpânirea rusească. Teritoriul dintre Prut și Nistru, vândut în schimbul păcii într-un han din București, adevărul.ro, 09.10.2018, https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-a-ajuns-basarabia-sub-stapanire-ruseasca-1895716.html

i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.

ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacă antiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.

iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.

iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.

Harta minimă a Moldovei lui Ștefan cel Mare
(fără ținuturile de la est de Nistru)
47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare,
numai sub acest domnitor
În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo

Românii, Rusia, „A treia Romă”. O paradigmă spiritual-politică

   Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!

   Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.

   Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.

   Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală).
   Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.

   Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterileEchilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).

   În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut.
   Cine are urechi de auzi, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ucraina trage în România, politicienii ceartă Rusia. De ce?

Trasoare ce arată cum Ucraina trage cu arme automate
înspre România, încălcând tratatele la care este parte

Aveți deasupra o captură de ecran făcută de mine dintr-un filmuleț postat de un Român ce se afla la Chilia Veche atunci când Ucraineenii trăgeau din plin asupra malului românesc. Se văd trasoarele ucraineene intrând, la înălțimi diferite, pe teritoriul României.
Vor spune unii că „nu trăgeau asupra malului românesc ci asupra dronelor rusești de pe Dunăre”.
O prostie fără margini, de vreme ce proiectilele ajungeau pe teritoriul României!

Atenție!
Resturile de drone găsite de autoritățile „române” pe malurile Dunării sunt de origine necunoscută!
Pot fi plantate acolo de doritorii de război din Ucraina sau alte țări, pot fi drone trimise asupra României de către Ucraina, pot fi resturi ale dronelor rusești spulberate de armele ucraineene etc. Deocamdată este absolut neclar ce este cu ele.
Dar glonțul înfipt în peretele unei case din Chilia Veche, Județul Tulcea, Republica România, este absolut clar tras de Ucraina!
Trase de Ucraina sunt și mii de alte gloanțe ajunse în Delta Dunării, Județul Tulcea.
Pe toate acestea autoritățile zis române se prefac a nu le vedea.

Dacă tot a vrut să își facă port pe teritoriile românești ocupate din Basarabia, Ucraina are obligația să gândească o apărare care să nu afecteze România. Și are obligațianu tragă înspre România.
Voi aminti neștiutorilor că o dronă ce zboară pe Dunăre odată lovită dinspre partea ucraineană va fi deviată spre teritoriul românesc. Prin urmare, conform dreptului internațional, conform tratatelor bilaterale, Ucraina trebuie să își facă apărarea pe teritoriul propriu sau în apele internaționale fără a pune în pericol teritoriul românesc. (De exemplu cu lovituri date de-a lungul canalelor internaționale, nu de-a latul acestora.)

Acțiunile militare ale Ucrainei constituie un atac asupra României, un atac asupra unui stat membru NATO.

Dar în loc să se indigneze de practicile ucraineene, autoritățile „române” ceartă Rusia. Deși nici măcar nu are vreo dovadă că resturile de drone (care sunt identice cu unele folosite de Ucraina și chiar de NATO) nu au fost plantate acolo de unii dintre „refugiații” din Ucraina. (Vorbesc despre acei bărbați puternici, cu aspect militar, mașini tari etc. Care au fost lăsați să se „refugieze în România” în plin război, fără oprirea la frontieră ce se face pentru băieții de 14-17 ani, de pildă. A spune că acești „refugiați” sunt suspecți este un eufemism.)

De ce autoritățile române sunt nepăsătoare față de lovirea teritoriului românesc de proiectilele ucraineene?
De ce autoritățile române se rățoiesc, absolut nedocumentat, la Rusia?

Să ne dăm seama că în SUA au loc schimbări și frământări puternice.
Caricatura de om zisă Joke Biden (Joe Biden), pusă drept „Președintele SUA”, se face de râs mereu. Și tot mai mulți foști susținători se leapădă de el.
Partidul Democrat caută o soluție pentru un candidat la Președinție – mai ales de teama că nu vor reuși să-l înlăture pe Donald Trump prin manevrele josnice, infracționale, de dictatură nazist-bolșevică din ultima vreme.
Tot mai multe voci de Stânga din Statele Unite vor o soluție pentru Războiul din Ucraina, o ieșire care să nu îi facă absolut de râs.

Ce-ar însemna în această situație o intrare a Rusiei în Regiunea Odesa, Republica Moldova (cu Transnistria) și, eventual, Moldova rămasă românească?
Pe de-o parte, ar putea să fie „moneda” prin care să se plătească Rusiei pacea – și să fie doborâtă rezistența ucraineană față de pace (câtă mai este).
Pe de altă parte, ar justifica intervențiile absolut ilegale ale NATO în Ucraina („iată ce rea este Rusia!”) și ar motiva fragmentarea României și militarizarea ei.
Zvonuri despre o nouă frontieră româno-rusă pe Siret, acceptată de unii Occidentali (inclusiv din SUA) au bântuit încă din vara trecută. Zvonuri, vorbe în vânt, am vrea să credem și noi.
Dar atitudinea autorităților Republicii România este una pe această linie. Este o ignorare clară și aparent absurdă a loviturilor proiectilelor ucraineene în România ȘI, totodată, o provocare absolut gratuită a Rusiei (de parcă mai era nevoie de ea!).

Asta în situația în care tot mai mulți militari de vârf din NATO – inclusiv din SUA – previn că „marea victorie din Ucraina” este un vis nerealist. Și că discuțiile de pace ar trebui să înceapă și să fie realiste.
Asta în situația în care BRICS, o alianță de state foarte diferite, a fost împinsă de Războiul din Ucraina la o unitate tot mai mare – inclusiv financiară și militară!
Mai mult, autoritățile „române” se rățoiesc absolut fără argumente la Rusia în situația în care:

a) Rusia a dovedit în Ucraina că și fără armamentul său nuclear sau fără cel ultramodern face față trupelor și armamentului NATO de la egal la egal.
b) Rusia capătă tot mai mult sprijin BRICS.
c) Economia UE este pe muchea prăpastiei.
d) SUA este într-o stare de nesiguranță extraordinară (orice este cu putință, de la dictatură comunistă fățișă la război între servicii sau război civil).
e) Echipamentul militar NATO s-a dovedit ineficient, tacticienii și strategii NATO… cam la fel (cel puțin cei ale căror tactici și strategii au fost urmate în provocarea și conducerea Războiului din Ucraina).
f) Armata Română este în cădere liberă, cu un număr uriaș de pensionării și un număr extrem de scăzut de angajări (adesea făcute doar pentru număr, nu pe competență, că nu e de unde!).

Să fim realiști!
Implicarea României în conflict nu ar schimba cu nimic balanța militară.
În clipa de față statul „român” mai deține cca. 10,000 (zece mii) de luptători funcționali. Trupele marilor puteri NATO au dat chix în spectacolul de noroi, foc și sânge din Ucraina. Adăugarea „rezerviștilor români” (oameni de peste 50 de ani în uriașă majoritate) ar însemna nimic. Nici „forțele” Republicii Moldova – care nu sunt în stare să țină în șah nici măcar milițiile transnistrene.
NATO nu va folosi armele nucleare, căci ar însemna să dea mână liberă Coreei de Nord în Peninsula Coreeană, să lase mână liberă Chinei în Taiwan și chiar mai departe etc. Riscul unui război nuclear global (și total pustiitor) ar fi extrem.
Așa că Rusia s-ar opri pe la frontiera Județului Constanța (ca să nu atingă Mihail Kogălniceanu) și undeva pe Siret sau mai sus.

Militar și diplomatic vorbind, provocarea gratuită a Rusiei în clipa de față poate să pară „doar” un act „neîndemânatic”, un act gratuit sau dăunător. Dar acest gest vine de la slugile lașe care se arată fără coloană vertebrală în cele mai modeste provocări (precum cazurile din sport ale abjectelor atacuri la Simona Halep ori Sebastian Colțescu, în care tăria autorităților „române” a fost și este mai scăzută decât a unor zdrențe soioase).
Or aceste slugi nu fac așa ceva din inițiativă proprie. Nu au luat stimulente și a început să le zvâcnească sângele în vine.
Cea mai probabilă ipoteză este că au primit ordin.
Că au primit ordin să ignore atacurile Ucrainei asupra României și să atace Rusia.
Dându-i astfel pretext pentru acțiuni directe, căci astfel România se implică în Războiul din Ucraina fără respectarea prevederilor NATO. Adică ieșind de sub umbrela alianței.
Ceea ce ar duce la un război bilateral, ruso-român, fără intervenția directă a NATO.
Un război pe care Republica România nu îl poate duce nici măcar o săptămână.
Acțiunile acestea par să facă mai curând jocul Rusiei decât al NATO sau al Ucrainei… exceptând cazul unei înțelegeri între NATO și Rusia pentru împărțirea României.

*

Desigur, toată încercarea de analiză de față, deși întemeiată pe fapte clare, e lipsită de elemente esențiale. Nu știu, nu am cum să știu, ce vor de fapt șefii de la care primesc ordine slugile ce administrează România. Poate nici ei nu știu direcția, poate că se luptă între ei (șefii), pentru a o găsi.
Dar mi se pare absolut clar că „diplomația” statului „român” este iar de cea mai proastă calitate posibilă. Și că iar noi, oamenii obișnuiți, vom plăti pentru „vitejiile” comandate din afară și executate de (ne)oamenii Coaliției de Guvernare.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. A se vedea poziția UDMR, care este instrumentul Budapestei, care este evident anti-Ucraina și (de multă vreme) în prea bună înțelegere cu Rusia. Faptul că UDMR colaborează cu restul coaliției de guvernare la aceste acțiuni lămurește cel puțin un lucru: sunt acțiuni 100% anti-românești. Cine va câștiga de pe urma lor o să vedem (dacă mai trăim).
La fel poziția agentului Germaniei în România cu cea mai înaltă funcție.