Etichetă: Rezistenţa anticomunistă

Câteva adevăruri

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Adevărul este că Al treilea război mondial a avut loc între 1946 şi 1988. A produs mai multe victime decât Al doilea război mondial (majoritatea victimelor produse prin crimele Socialiştilor /Comuniştilor împotriva populaţiei cucerite). Denumirea de Război rece este sinteza victoriei uluitoare a manipulării mediatice împotriva contactului cu realitatea al oamenilor.

Adevărul este că nu există Socialism (Comunism) naţionalist. Naţionalismul are ca principiu fundamental iubirea faţă de naţiune, faţă de istoria, cultura şi tradiţiile ei. Toate sistemele Socialiste (Comuniste) din lume au avut ca prim obiectiv distrugerea tradiţiilor, culturii şi istoriei naţiunii ocupate. „Reconstruirea” naţiunii după modele socialiste (comuniste) este doar distrugerea naţiunii.

Adevărul este că fără Dumnezeu nu există morală adevărată. Fără autoritate divină orice morală este goală de sens şi autoritate: cel mult poate fi impusă cu forţa (armată, economică), dar asta o transformă într-o etică de partid ori de stat, anulându-i dimensiunea interioară voluntară esenţială moralei.

Adevărul este că după Decembrie 1989 conducerea României a rămas la agenţii sovietici şi ucenicii lor. Toţi preşedinţii României din 1989 şi până în prezent sunt Socialişti – unii globalişti, alţii regionalişti (aşa-zis „naţionalişti”).

Adevărul este că cei care nu îi respectă şi urmează pe eroii Rezistenţei Anticomuniste îi urmează pe ocupanţi, torţionari şi colaboraţionişti.

Adevărul este că România este dominată – prin grija conducătorilor neobolşevici – de intelectualişti sterpi. Nume goale, care produc o operă ce va fi uitată odată cu pieirea sistemului politic pentru care au apărut.

Adevărul este că numărul sinuciderilor din România lui 2020 a crescut enorm – după unele surse de peste patru ori (sau chiar mai mult!) faţă de 2019. Asta înseamnă că 4 sau 5 mii de Români au murit prin sinucidere în 2020 – în majoritate datorită măsurilor demente impuse (dement) de Arafat, guvernarea PNL, Iohanis şi alte structuri de ocupaţie. În acelaşi timp au murit de COVID 227 (douăsutedouăzecişişapte) de Români.

Adevărul este că o boală contagioasă pe care o poţi răspândi prin respiraţie se detectează printr-o mostră de salivă sau secreţii nazale. Adevărul este, prin consecinţă, că băgarea unui băţ în cap – prin nări – nu are rost într-o asemenea situaţie. Adevărul este că singura explicaţie logică a unei asemenea operaţiuni monstruoase – şi ca gest, şi ca uriaş număr de victime – este distrugerea demnităţii umane. Cine are minte şi suflet înţelege că gestul este un viol. Un străin îşi bagă un obiect în corpul unui om, prin forţă. Pentru că cine nu se supune are de suferit pe multe planuri.

Adevărul este că atunci când spitalele din Israel (peste 80% vaccinaţi!) sunt pline de vaccinaţi, este limpede că vaccinurile anti-covid sunt cel puţin un eşec.

Adevărul este că în caz de molimă cea mai importantă este imunitatea faţă de boală. Vă aduceţi aminte de filmele cu epidemii? În care se caută în disperare un om imun? De la care se obţin serul împotriva bolii şi tiparul de luptă al organismului cu boala? Adevărul este că atunci când îi declari pe cei imuni la virus drept „bolnavi asimptomatici” înseamnă că ai ejectat excremente pe ştiinţă şi că ai cu totul alte scopuri decât binele oamenilor.

Adevărul este că în orice epidemie reală se încearcă toate leacurile şi tratamentele posibile.
Adevărul este că atunci când doctori precum Raoult Didier sau Flavia Groşan au succese spectaculoase în tratarea sars-cov-2 autorităţile îi blochează, îi ameninţă (şantajează) şi refuză să preia tratamentul – fie şi experimental!
Adevărul este că în acelaşi timp se aplică tratamente cu rată de mortalitate extrem de mare şi, bineînţeles, se impun vaccinuri experimentale – acum deja dovedite ca profund ineficiente.

Adevărul este că în Australia este război civil. Sunt lupte de stradă, cu morţi şi răniţi, între agenţii Socialismului (poliţişti, jandarmi etc.) şi popor. Sunt greve, sunt blocate străzi şi cartiere. Poliţişii socialişti din Australia intră în case şi vaccinează cu forţa copiii. Pe scurt, Australia este imaginea Revoluţiei Bolşevice în Rusia sau, respectiv, a instaurării Regimului Nazist în Germania.

Adevărul este că în enormă majoritate mass-media din România ascunde Războiul Civil din Australia.

Adevărul este că în Franţa este război civil. Sunt lupte de stradă, cu morţi şi răniţi, între agenţii Socialismului (poliţişti, jandarmi etc.) şi popor. Liberte, egalite, fraternite se dovedeşte, ca de atâtea ori, o lozincă fără acoperire. Adevărul este că „apărătorii drepturilor femeilor” din Franţa – cum s-au prezentat repetat autorităţile din această răvăşită ţară – nu au nicio şovăire în a bate cu bestialitate femeile… dacă protestează împotriva „paşaportului verde” sau altor măsuri naziste. Adevărul este că Franţa se apropie cu paşi mari de colaps.

Adevărul este că în enormă majoritate mass-media din România ascunde Războiul Civil din Franţa.

Adevărul este că s-a atras atenţia că nu e normal ca forţele de interne din Australia să colaboreze strâns cu forţele similare din Indonezia. Adevărul este că s-a subliniat atunci că singurul domeniu real de expertiză al forţelor de interne indoneziene este oprimarea opoziţiei. Adevărul este că s-a strigat atunci că avertismentele şi îngrijorările pe temă sunt „teoria conspiraţiei”. Adevărul este că forţele de interne din Australia Socialistă aplică exact măsurile indoneziene de oprimare a opoziţiei.

Adevărul este că pe cei care fac aceste lucruri – în România, în Franţa, în Australia sau oriunde – o să-i mănânce Iadul. Veşnic. Şi pe ei, şi pe toţi cei din familia lor care îi sprijină, care colaborează cu ei. Şi care, implicit, sunt vinovaţi de complicitate la crimele acestora.

Mihai-Andrei Aldea

Îmi povestea, cândva, un fost deţinut politic, luptător în Rezistenţa Anticomunistă din România:
– Şi ăsta [un fiu al lui n.n.] s-a dus să se înscrie la Comunişti. Ca să poată face carieră, zicea el. Şi, după câteva săptămâni, vine la mine. Cu nişte sacoşe pline, ca să îmi arate ce deştept este el şi cât a câştigat. Nu l-am primit în casă! Am deschis puţin uşa şi i-am strigat „Te lepezi de Comunism?”. S-a uitat speriat în jur: „Tată, taci că te aude lumea!” şi a ridicat sacoşele „Ia uite cât am câştigat dacă m-am dat cu ei!”. L-am scuipat în faţă şi am închis uşa.
– Şi? – întreb eu.
– M-a sunat după câteva luni maică-sa. Care divorţase când am fost arestat şi s-a căsătorit cu securistul care mă arestase. Ea l-a învăţat să se dea cu Comuniştii! M-a sunat că cică să înţeleg, să mă trezesc. Zicea că lumea se schimbă şi trebuie să îl înţeleg pe băiat. Că nu poate trăi în trecut, trebuie să privească în viitor. Şi i-am zis: „În viitor vă aşteaptă Iadul. Şi pe tine, şi pe securist, şi pe fii’tu! Dacă nu vă pocăiţi, dracu’ vă mănâncă! Iar pe fii’tu îl primesc după ce îşi dă demisia din Partid.”
– Şi? S-au pocăit?
– Nici gând! Aşa au trăit, aşa au murit. Vai de capul lor!

Vise noi şi dor de vechi – Oliviu Crâznic

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Apărută în 2020, la Editura Evdokimos, în bune condiții editoriale (tipărită pe hârtie albă, de calitate superioară, având o copertă plastifiată lucios, cu ilustrații semnate „în familie” de Alexandra Aldea și beneficiind de o corectură și de o tehnoredactare atente), Între vise… și… dor se deschide cu o binevenită surpriză: secțiunea introductivă Simțiri reunește 14 frumoase poeme (unele datând de la jumătatea secolului trecut!), semnate de Mihai Gh. Aldea, tatăl lui Mihai-Andrei. Felicităm editura și, firește, pe cei doi autori ai volumului comun, pentru această „restitutio” beletristică, mică bijuterie în care tradiționalismul se îmbină cu simbolismul și cu estetismul!…„

Acestea sunt câteva din rândurile prin care criticul literar Oliviu Crâznic prefaţează volumul de poezii Între vise… şi… dor, de Mihai Gh. Aldea şi Mihai-Andrei Aldea. În întregime cuvântul înainte poate fi citit online în Revista Egophobia, 15 Martie 2020 (click aici pentru acces), ori, desigur, în volumul publicat de Editura Evdokimos…

IMG-20200224-WA0001
Volumul de poezie „Între vise… şi… dor”, de Mihai Gh. Aldea şi Mihai-Andrei Aldea; imaginile reproduc picturi de Alexandra Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Aş merge din nou (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Tricolorul

(partea întâi aici)

Sunt, astăzi, 30 de ani de când a izbucnit Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi la Bucureşti.
Am fost în stradă, am strigat din tot sufletul Jos Ceauşescu, Jos Comunismul, Libertate şi Vom muri şi vom fi liberi.
Aş merge din nou.

Sunt unii – şi, din păcate, nu puţini – cei care spun că nu a fost revoluţie. 
Una dintre uriaşele patimi comuniste a fost ceea ce putem numi „valoarea de clasă”. Adică măsura omului după apartenenţa de clasă, nu după ceea ce era el – după priceperea lui, hărnicia lui etc.
Ceauşescu a fost icoana comunistă a acestei patimi: era „primul inginer” (deşi era bâtă în domeniu), „primul miner” (deşi era bâtă în minerit), „primul constructor” (deşi era bâtă în domeniu), „primul agricultor” (deşi era bâtă în domeniu) etc., etc.
Este adevărat, Ceauşescu avea talent de conducător, talent prelucrat în Uniunea Sovietică după Al doilea război mondial şi folosit pentru propriile pofte megalomanice. Dar acest talent nu poate ţine loc priceperii într-o meserie sau alta, într-o ştiinţă sau alta, în artă sau morală sau religie. Ca urmare, cu tot talentul său de conducător, Ceauşescu a săvârşit crime uriaşe: a nimicit satul românesc (un genocid tot mai uitat!), a distrus bălţi şi lacuri şi alte zone de luncă vitale pentru piscicultura românească, a otrăvit aerul cu o poluare aproape unică, a prăbuşit moralitatea socială (fără de care nicio societate nu poate funcţiona bine) etc. Ca urmare, a izbutit să transforme România într-o ţară impunătoare extern, însă distrusă interior. Şi s-a prăbuşit.

Şi astăzi, la 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, foarte mulţi urmează modelul comunist, modelul ceauşist.
Fraze precum „în Decembrie ’89 nu a fost revoluţie, ci lovitură de stat„, ţin de incultura arogantă comunistă.
Care ne poate bântui uneori – şi în unele privinţe – pe toţi; dar împotriva căreia trebuie să luptăm cu toată fiinţa noastră.

Să vedem definiţia cuvântului „revoluţie” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române:

REVOLÚȚIE, revoluții, s. f. I. 1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. 2. (Pop.) Răscoală, revoltă. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

Să vedem definiţia cuvântului „revoluţie” în Micul Dicţionar Academic:

revoluție sf [At: LEON ASACHI, B. 72/10 / V: (înv) ~iune, (îvr) răzv~, ~lâție, rivoluție, rivul~ / Pl: -ii / E: lat revolutio, -onis, ger Revolution, fr révolution] 1 (Șîs ~ socială) Proces de transformare prin care se realizează înlocuirea unui anumit mod de organizare economică, socială, politică etc. cu o altă formă de organizare. 2 Mișcare colectivă organizată care are ca scop cucerirea puterii politice într-un stat Si: insurecție. 3 (Pop) Răscoală (1). 4 (Fig) Schimbare, transformare radicală (într- un anumit domeniu). 5 Schimbare geologică a scoarței terestre. 6 (Ast; șîs mișcare de ~) Mișcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. 7 (Îvr) Mișcare de rotație a unui corp ceresc împrejurul axei sale. 8 (Gmt) Mișcare de rotație a unei figuri împrejurul unei axe. 9 (D. suprafețe sau corpuri geometrice; îla) De ~ Care este generat prin rotația unei drepte, a unei curbe sau a unei figuri geometrice în jurul unei drepte fixe. 10 (Fiz) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă închisă. 11 Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. 12 (Sil) Perioadă de timp de la nașterea unei păduri până la exploatare.

Dacă trecem peste definiţiile din ştiinţele naturii, vedem că revoluţie este orice proces de înlocuire – puternică – a unui sistem social, politic sau economic printr-un alt sistem, o altă formă.
Ceea ce s-a şi întâmplat în Decembrie 1989!
Deci, a fost revoluţie!

Ceea ce vor de fapt să zică cei care nu cunosc înţelesul cuvântului „revoluţie” este că au ajuns la putere alţii decât ar fi vrut ei.
Că în loc să vină un anumit curent politic – după înclinaţiile politice personale ale vorbitorului – au venit bolşevicii lui Brucan, Iliescu şi Roman (toţi vinovaţi de crime cumplite împotriva României şi a poporului român).
Dar asta nu înseamnă că nu a fost revoluţie!
Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, paradigmatică pentru revoluţii în general şi pentru cele comuniste, bestiale, inumane, în special, a avut numeroase schimbări de conducere. Şi, implicit, de politică internă şi externă, de politică economică şi culturală etc. Aceste schimbări ţin de definiţia revoluţiei, ca urmare nu pot fi folosite pentru a nega revoluţia căreia îi aparţin. Decât prin folosirea total greşită a termenului.

Desigur, neştiinţa nu este un mare păcat, sau chiar nu este păcat, dacă (a) nu este însoţită de trufie (aroganţă) şi (b) nu este din vină proprie acolo unde nu are voie să fie.

Altfel spus, dacă cineva nu ştie cum se taie lemnele, nu are un mare păcat, ba chiar niciun păcat, dacă (a) nu se apucă să explice cum se taie lemnele şi, (b), nu este tăietor de lemne.
Pentru că, evident, în cele două cazuri deja face un (mare) păcat.

Comunismul i-a învăţat pe oameni că părerea lor este un adevăr absolut, atâta vreme cât nu contrazice Conducerea (pe atunci Partidul Comunist, astăzi U.S.R., P.S.D, Iohannis şi alţii asemenea).
Această idee comunistă domină majoritatea sufletelor din Republica România.
Şi face ca cercetarea lucrurilor (poruncă biblică!), sincera căutare a adevărului, să fie un fel de legendă, eventual lozincă, dar niciodată practică reală.
Şi, tot comunist, vinovaţii sunt alţii. 

Mă aştept ca tot mai mulţi să ne acuze, pe cei care am fost la Revoluţia din Decembrie, vii sau morţi, pentru toate relele post-decembriste.
Aşa cum tot mai mulţi spun că nu a fost revoluţie.
Deja s-a început.
Deja se dă vina pe dărâmarea dictatorului scelerat Nicolae Ceauşescu pentru ceea ce s-a întâmplat cu România după aceea. De parcă plecând paşnic s-ar fi schimbat ceva în bine! Dimpotrivă, s-ar fi schimbat în rău!
Dacă nu se ieşea în stradă în Decembrie 1989, dacă se lăsau „mişcările” pe seama zecilor de mii de agenţi străini, România ar fi fost în mai puţin de o lună sfărâmată, împărţită între statele vecine, distrusă.
Ieşirea în stradă a Românilor, rezistenţa lor faţă de chemarea trupelor sovietice, rezistenţa lor chiar în faţa manipulărilor şi loviturilor F.S.N. a salvat România!
De frica unui necontrolabil război civil, care s-ar fi putut extinde ca focul în U.R.S.S. şi Peninsula Balcanică, cei care plănuiseră distrugerea României… au amânat-o. Şi încă este amânată, nu s-a renunţat la ea.

Am avut prilejul să citesc, printre altele, reproşurile diasporei maghiare faţă de conducerea Ungariei pentru că nu a invadat Ardealul, aşa cum era planul.
Am avut prilejul să văd harta în care Dobrogea trecea la Bulgaria, Moldova şi Maramureşul care ne-au mai rămas la U.R.S.S., Crişana şi Transilvania la Ungaria, Banatul fiind împărţit între Iugoslavia şi Ungaria etc.
Şi ies la iveală tot mai multe documente despre acest plan genocidar, de distrugere a României, pregătit încă înainte de anii ’80 şi pus în mişcare prin 1985.

Dar chiar şi dacă nu ar fi existat acest plan, dacă nu ar fi existat această implicare externă, tot merita ieşit în stradă. Cu toată primejdia.
De ce?
Pentru libertate, pentru Ţară, pentru Neam, pentru Dumnezeu.

Noi, atunci, ne-am făcut datoria.
Restul ţine de ceea ce a făcut – mai ales la vot – majoritatea.
Şi pentru că atunci mi-am făcut datoria, aş merge din nou.
Dacă eu fac ce trebuie, dacă fac binele pe care îl pot face, răul pe care îl fac alţii este vina lor; iar eu am sufletul curat şi împăcat.

Mihai-Andrei Aldea

Icoana Craciun 01

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU
CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Primiţi, vă rog, rândurile ce vor fi înfăţişate mai jos, ca pe o mărturie istorică şi ca pe un medicament sufletesc social. Pentru că este mărturie istorică şi, pentru cei care vor să vadă şi să audă, care vor să trăiască în adevăr, nu în minciună, este medicament. Un medicament ce poate ajuta la vindecarea unor grave boli ce bântuie societatea de astăzi; boli pe care le putem cuprinde sub numele de neo-comunism, de concepţii de (extremă)stânga pretinse de centru şi chiar de dreapta. Şi, ca ajutor şi mijloc de creştere a eficacităţii a medicamentului, ţineţi minte: rândurile de mai jos au fost publicate în 1930, în urmă cu aproape 90 de ani. Pe atunci România era Regat, bucuria Marii Uniri încă trăia în sufletele Românilor, criza economică se încheia iar satanicul Carol al II-lea Trădătorul încă nu preluase puterea şi nu dusese România spre dezastrul din 1939-1944. Pentru foarte mulţi, Comnismul era o ameninţare vagă, îndepărtată, „închisă” în hotarele URSS. Biserica (Biserica Ortodoxă Română) încerca să prevină: Comunismul este o primejdie reală, imediată, iar Credinţa în Dumnezeu singura sa opoziţie reală; o opoziţie pe care Comunismul a încercat – încearcă – neîncetat să o nimicească, ridicând mulţimi de martiri, dar fără să îşi poată atinge scopul.
Rândurile ce urmează aparţin unuia dintre Ruşii refugiaţi din URSS. Ca urmare, exprimarea este pe alocuri altfel decât cea pe care ar avea-o un Român. Însă faptele sunt cele care interesează: faptele comunismului şi cuvintele comunismului, atât de la fel cu faptele şi cuvintele atâtor oameni şi forţe care se pretind „de centru” sau chiar „de dreapta”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Textul este preluat din „Revista Teologică” din Sibiu, patronată atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan, redactor-şef fiind viitorul Mitropolit Nicolae Colan, Anul XX (1930), Ianuarie-Februarie, Nr. 1-2, p. 152-154:

DSCN0616 Troiţă Borca

„RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU. Psalmistul spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. Dacă numai atât, numai o simplă negare a Divinităţii se înfăţişează în conştiinţa eternă a omului ca o nebunie, ce trebuie să însemne războiul împotriva lui Dumnezeu?

Într’adevăr, ceva ce se petrece în afară de conştiinţa omului, în afară de nervii lui, în afară – vreau să spun – de starea normală a creierului şi a organismului. Căci Stalin este un nebun, nu în sensul moral al cuvântului, ci în semnificaţia lui clinică, se vede din trăsneala lui de a ucide pe Dumnezeu. Dar în Rusia Sovietică până când cineva nu moare realmente în ospiciu nu e încă socotit nebun. Lenin a murit de paralizie generală, şi câteva zile înainte de moarte divagaţiile lui despre una, mondială şi planetară revoluţie socială au fost declarate: testament comunist. Dar Stalin e interesant acum, în faza asta a paraliziei sale: caucazianul acesta, care în toată viaţa lui a ucis numai berbeci patrupezi şi bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie – reducerea Atotputerniciei divine la un animal din care Stalin făcea frigărui – e atât de tipic psihopată, încât şi acele forţe pe care le-a dezlănţuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat.

A închis Stalin acum, în zilele Crăciunului (după stilul vechi) 2000 [două mii n.n.] de biserici, vreo 300 [trei sute n.n.] de sinagogi şi 20 de mecete [moschei n.n.]. Până la 50.000 [cincizeci de mii n.n.] câte sunt [erau n.n.] în Rusia după statistica din 1896 – rămân încă multe. Dar să zicem că o să le distrugă, sau o să le închidă, sau o să le transforme în cluburi, crâşme, săli de dans sau – pardon de expresie – în biblioteci sovietice. La ce-i ajută opera asta? Fiindcă principalul nu e să distrugi biserica, edificiul – creştinismul şi religia în general au izvorât din sufletul omului, sunt o legătură intimă între om şi Dumnezeu. Şi ca să ucizi realmente pe Dumnezeu (în realitatea fictivă şi fantasmagorică a paraliziei generale) trebuie să-L ucizi acolo unde El sălăşluieşte: în sufletul omului. Cum va ajunge Stalin în această Sfânta Sfintelor? Urmărind mereu pe Dumnezeu, Stalin va trebui, după cea mai elementară strategie, să bombardeze pe om în existenţa lui fizică. Va trebui să extermine poporul. Sau să zică, aşa cum au zis alţii infinit mai fini, mai culţi, mai inteligenţi: „Ai învins, Galiileene!” sau „Dumnezeule!” (Iulian Apostatul).

Că Stalin va trebui să întreprindă nimicirea poporului – 150 de milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu, se deduce logic din etapele pe care le-a parcurs în aceşti ani de revoluţie războiul bolşevic împotriva Dumnezeirii.

În anii 1917-1919, guvernul sovietic, decretând despărţirea Bisericii de stat, a aşteptat să vadă Biserica moartă fără ajutorul bănesc al statului. Dar Biserica ortodoxă n’a murit. Din potrivă, situaţia de independenţă a trezit forţele interne ale Bisericii – şi poporul s’a strâns şi mai mult împrejurul şefului ei, Patriarhul Tihon. Ba, ceva mai mult, în zile de groaznică sărăcie poporul credincios îşi aducea aproape întreg avutul său ca să-l depună în grija şi spre folosinţa Bisericii persecutate. S’a observat chiar de către prigonitori că Biserica, în această situaţie, începea să marcheze un oarecare progres material. Câteva Biserici închise şi transformate în cluburi au făcut să se construiască alte Biserici, noi. Prin urmare, măsura guvernului n’a dat rezultatul vizat – ci a dat posibilitatea să se constate că în sânul „statului” revoluţionar şi ateist există statul bisericesc, religios, mistic, creştin, mult mai puternic şi mai durabil.

În anii 1920-25 a început atunci propaganda antireligioasă; în şcoli, în pieţe, în cluburi, pretutindeni. Sute de mii, milioane de broşuri, de caricaturi, de placarde şi trilioane de discursuri anticreştine s’au rostit şi cu gura şi prin radio şi prin teatre şi prin concerte – şi Biserica tot nu s’a prăbuşit. Poporul [credincios n.n.] se strângea tot mai mult în jurul preoţilor şi arhiereilor.

În 1926-1929 guvernul atacă atunci pe preoţi şi pe arhierei. Patriarhul Tihon, otrăvit, moare de moarte mucenicească. Asta a exaltat sentimentul religios, a creeat pildă teribilă, neînfricoşată – care a trezit voluptatea suferinţei şi a chinului pentru Hristos. Sunt ucişi 11 [unsprezece n.n.] arhierei. Sunt închişi în temniţi şi în subsolurile Cekei1 preoţi, călugări, bărbaţi entuziasmaţi de suflul divin, femei însufleţite de sfânta pătimire pentru Maica Domnului.

Iar poporul, în imensitatea lui de milioane, a făcut din mormintele mucenicilor altare mistice, în faţa cărora Hristos învia, ca într’o realitate solară, în fiecare inimă rănită, în fiecare suflet îndurerat. Guvernul n’a putut face nimic aici, în acest suflet cucerit acum integral de Hristos pentru întregul eroism creştin.

Şi, în sfârşit, anul trecut Stalin ordonă distrugerea bisericilor, închiderea lor, transformarea lor în cluburi. Icoanele se smulg de pe pereţi, şi acolo unde a luminat Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni atârnă râtul bărbos al lui Râcov2, făcătorul de basamac3…

Nu, a trebuit să vină nebunia asta destructivă ca să vadă ei, nu noi, că Dumnezeu nu se ucide nici cu tunul, nici cu broşura, nici cu insulta, nici cu sminteala lui Stalin, nici cu nimic altceva.

G. M. Ivanov”

După cum am spus, cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Un erou român, ofiţerul Ion Tobă-Hatmanu, în al său Jurnal de război şi pace…, văzând seminţele doctrinei comuniste pe care Sovieticii le semănaseră în Occident se întreabă plin de îngrijorare: ce va fi când acestea vor rodi?
Ceea ce se întâmplă acum!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilos în faţa noastră: SUA şi Europa Vestică, cândva anti-comuniste, au devenit bolşevice. Recitiţi acest text din 1930 şi comparaţi faptele lui Stalin, Lenin şi celorlalţi lideri bolşevici cu cele ale UE şi SUA (cel puţin până acum…). O să vedeţi că sunt identice, singura deosebire (din păcate, tot mai mică) fiind în folosirea forţei – ceva mai delicată în Occidentul zilelor noastre decât în Uniunea Sovietică de atunci4. În rest, de la „revoluţia sexuală” până la „uciderea lui Dumnezeu” totul se repetă, totul funcţionează pe aceleaşi principii. (Să nu uităm că uneori, o vreme, şi Bolşevicii au tolerat proprietatea şi economia de tip capitalist!) Dar!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilor în faţa noastră: Rusia este tot comunistă, China este comunistă, ţările Americii Latine sunt (tot mai) comuniste! Doar că în vreme ce SUA şi Europa de Vest sunt dominate de un comunism internaţionalist – exact pe model bolşevic –, Rusia, China şi alte asemenea ţări au un comunism naţionalist, particular. De aici conflictul între ele, similar conflictului dintre socialismul-naţionalist al lui Hitler şi comunismul globalist al lui Stalin.

Otrava s-a răspândit pretutindeni şi iluzia „frăţiei” nu poate să ajute la o raportare corectă la realitate. Adevărul este că bunul-simţ în general şi gândirea de dreapta în special nu au, astăzi, sprijin în puternicii lumii: conştient sau nu, elitele intelectuale şi politice sunt infestate masiv de prejudecăţi şi şabloane de gândire şi acţiune comuniste.

În această situaţie Creştinii pot avea aliaţi – de circumstanţă – dar, în afara fraternităţii creştine (dacă există, unde există, dea Domnul să existe!) singurul prieten rămâne Dumnezeu.

Troiţa Maicii Tatiana

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Ceka, „Comandamentul Rusesc al Tuturor Ruşilor”, prima structură înfiinţată de Lenin după lovitura de stat bolşevică. Din 20 Decembrie 1917 Ceka devine instrumentul terorii bolşevice în toate teritoriile controlate de aceasta. Instrumentele de lucru au fost satanice şi diverse: de la violuri în grup, sistematice, împotriva populaţiilor opozante, până la genocid total, cu uciderea de sate şi oraşe întregi, de la torturi cumplite aplicate opozanţilor – sau celor doar bănuiţi de opoziţie – şi până la conducerea unor lagăre înfiorătoare (de la care naziştii au luat învăţătura ce a permis lagărele lor), de la îndoctrinarea copiilor, deveniţi turnători ai propriilor părinţi, până la inocularea unei spiritualităţi paranoice, în care denunţul şi chiar auto-denunţul devin virtuţi supreme. Este echivalentul SS-ului nazist sau al Securităţii lui Dej şi Ceauşescu.

2Unul dintre neoamenii de nădeje ai lui Lenin. Avea să fie ucis mai târziu de Stalin, care se temea de toţi cei din „garda veche”, care puteau emite pretenţii similare (sau superioare) la conducerea Partidului Bolşevic.

3Basamac = alcool de proastă calitate obţinut mai ales din cereale în Rusia.

4În lipsa posibilităţii de a folosi deschis forţa împortiva Creştinilor, Occidentalii au recurs la genocidul cultural-demografic. Pe de-o parte, tot ce înseamnă valoare creştină este batjocorit – exact pe modelul prezentat în textul de mai sus! –, promovându-se tot ce este ne- sau anti- creştin, pe de altă parte se forţează colonizarea de populaţii necreştine. Preferabil populaţii islamice radicaliste, dominate de bărbaţi, capabile să recurgă la violenţa pe care autorităţile neobolşevice (încă) nu şi-o permit şi capabile să smulgă femeile din comunităţile creştine spre a le nimici demografic. Fenomenul este atât de concret şi evident încât negarea lui este negarea realităţii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă