RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU
CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Primiţi, vă rog, rândurile ce vor fi înfăţişate mai jos, ca pe o mărturie istorică şi ca pe un medicament sufletesc social. Pentru că este mărturie istorică şi, pentru cei care vor să vadă şi să audă, care vor să trăiască în adevăr, nu în minciună, este medicament. Un medicament ce poate ajuta la vindecarea unor grave boli ce bântuie societatea de astăzi; boli pe care le putem cuprinde sub numele de neo-comunism, de concepţii de (extremă)stânga pretinse de centru şi chiar de dreapta. Şi, ca ajutor şi mijloc de creştere a eficacităţii a medicamentului, ţineţi minte: rândurile de mai jos au fost publicate în 1930, în urmă cu aproape 90 de ani. Pe atunci România era Regat, bucuria Marii Uniri încă trăia în sufletele Românilor, criza economică se încheia iar satanicul Carol al II-lea Trădătorul încă nu preluase puterea şi nu dusese România spre dezastrul din 1939-1944. Pentru foarte mulţi, Comnismul era o ameninţare vagă, îndepărtată, „închisă” în hotarele URSS. Biserica (Biserica Ortodoxă Română) încerca să prevină: Comunismul este o primejdie reală, imediată, iar Credinţa în Dumnezeu singura sa opoziţie reală; o opoziţie pe care Comunismul a încercat – încearcă – neîncetat să o nimicească, ridicând mulţimi de martiri, dar fără să îşi poată atinge scopul.
Rândurile ce urmează aparţin unuia dintre Ruşii refugiaţi din URSS. Ca urmare, exprimarea este pe alocuri altfel decât cea pe care ar avea-o un Român. Însă faptele sunt cele care interesează: faptele comunismului şi cuvintele comunismului, atât de la fel cu faptele şi cuvintele atâtor oameni şi forţe care se pretind „de centru” sau chiar „de dreapta”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Textul este preluat din „Revista Teologică” din Sibiu, patronată atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan, redactor-şef fiind viitorul Mitropolit Nicolae Colan, Anul XX (1930), Ianuarie-Februarie, Nr. 1-2, p. 152-154:

DSCN0616 Troiţă Borca

„RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU. Psalmistul spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. Dacă numai atât, numai o simplă negare a Divinităţii se înfăţişează în conştiinţa eternă a omului ca o nebunie, ce trebuie să însemne războiul împotriva lui Dumnezeu?

Într’adevăr, ceva ce se petrece în afară de conştiinţa omului, în afară de nervii lui, în afară – vreau să spun – de starea normală a creierului şi a organismului. Căci Stalin este un nebun, nu în sensul moral al cuvântului, ci în semnificaţia lui clinică, se vede din trăsneala lui de a ucide pe Dumnezeu. Dar în Rusia Sovietică până când cineva nu moare realmente în ospiciu nu e încă socotit nebun. Lenin a murit de paralizie generală, şi câteva zile înainte de moarte divagaţiile lui despre una, mondială şi planetară revoluţie socială au fost declarate: testament comunist. Dar Stalin e interesant acum, în faza asta a paraliziei sale: caucazianul acesta, care în toată viaţa lui a ucis numai berbeci patrupezi şi bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie – reducerea Atotputerniciei divine la un animal din care Stalin făcea frigărui – e atât de tipic psihopată, încât şi acele forţe pe care le-a dezlănţuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat.

A închis Stalin acum, în zilele Crăciunului (după stilul vechi) 2000 [două mii n.n.] de biserici, vreo 300 [trei sute n.n.] de sinagogi şi 20 de mecete [moschei n.n.]. Până la 50.000 [cincizeci de mii n.n.] câte sunt [erau n.n.] în Rusia după statistica din 1896 – rămân încă multe. Dar să zicem că o să le distrugă, sau o să le închidă, sau o să le transforme în cluburi, crâşme, săli de dans sau – pardon de expresie – în biblioteci sovietice. La ce-i ajută opera asta? Fiindcă principalul nu e să distrugi biserica, edificiul – creştinismul şi religia în general au izvorât din sufletul omului, sunt o legătură intimă între om şi Dumnezeu. Şi ca să ucizi realmente pe Dumnezeu (în realitatea fictivă şi fantasmagorică a paraliziei generale) trebuie să-L ucizi acolo unde El sălăşluieşte: în sufletul omului. Cum va ajunge Stalin în această Sfânta Sfintelor? Urmărind mereu pe Dumnezeu, Stalin va trebui, după cea mai elementară strategie, să bombardeze pe om în existenţa lui fizică. Va trebui să extermine poporul. Sau să zică, aşa cum au zis alţii infinit mai fini, mai culţi, mai inteligenţi: „Ai învins, Galiileene!” sau „Dumnezeule!” (Iulian Apostatul).

Că Stalin va trebui să întreprindă nimicirea poporului – 150 de milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu, se deduce logic din etapele pe care le-a parcurs în aceşti ani de revoluţie războiul bolşevic împotriva Dumnezeirii.

În anii 1917-1919, guvernul sovietic, decretând despărţirea Bisericii de stat, a aşteptat să vadă Biserica moartă fără ajutorul bănesc al statului. Dar Biserica ortodoxă n’a murit. Din potrivă, situaţia de independenţă a trezit forţele interne ale Bisericii – şi poporul s’a strâns şi mai mult împrejurul şefului ei, Patriarhul Tihon. Ba, ceva mai mult, în zile de groaznică sărăcie poporul credincios îşi aducea aproape întreg avutul său ca să-l depună în grija şi spre folosinţa Bisericii persecutate. S’a observat chiar de către prigonitori că Biserica, în această situaţie, începea să marcheze un oarecare progres material. Câteva Biserici închise şi transformate în cluburi au făcut să se construiască alte Biserici, noi. Prin urmare, măsura guvernului n’a dat rezultatul vizat – ci a dat posibilitatea să se constate că în sânul „statului” revoluţionar şi ateist există statul bisericesc, religios, mistic, creştin, mult mai puternic şi mai durabil.

În anii 1920-25 a început atunci propaganda antireligioasă; în şcoli, în pieţe, în cluburi, pretutindeni. Sute de mii, milioane de broşuri, de caricaturi, de placarde şi trilioane de discursuri anticreştine s’au rostit şi cu gura şi prin radio şi prin teatre şi prin concerte – şi Biserica tot nu s’a prăbuşit. Poporul [credincios n.n.] se strângea tot mai mult în jurul preoţilor şi arhiereilor.

În 1926-1929 guvernul atacă atunci pe preoţi şi pe arhierei. Patriarhul Tihon, otrăvit, moare de moarte mucenicească. Asta a exaltat sentimentul religios, a creeat pildă teribilă, neînfricoşată – care a trezit voluptatea suferinţei şi a chinului pentru Hristos. Sunt ucişi 11 [unsprezece n.n.] arhierei. Sunt închişi în temniţi şi în subsolurile Cekei1 preoţi, călugări, bărbaţi entuziasmaţi de suflul divin, femei însufleţite de sfânta pătimire pentru Maica Domnului.

Iar poporul, în imensitatea lui de milioane, a făcut din mormintele mucenicilor altare mistice, în faţa cărora Hristos învia, ca într’o realitate solară, în fiecare inimă rănită, în fiecare suflet îndurerat. Guvernul n’a putut face nimic aici, în acest suflet cucerit acum integral de Hristos pentru întregul eroism creştin.

Şi, în sfârşit, anul trecut Stalin ordonă distrugerea bisericilor, închiderea lor, transformarea lor în cluburi. Icoanele se smulg de pe pereţi, şi acolo unde a luminat Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni atârnă râtul bărbos al lui Râcov2, făcătorul de basamac3

Nu, a trebuit să vină nebunia asta destructivă ca să vadă ei, nu noi, că Dumnezeu nu se ucide nici cu tunul, nici cu broşura, nici cu insulta, nici cu sminteala lui Stalin, nici cu nimic altceva.

G. M. Ivanov”

După cum am spus, cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Un erou român, ofiţerul Ion Tobă-Hatmanu, în al său Jurnal de război şi pace…, văzând seminţele doctrinei comuniste pe care Sovieticii le semănaseră în Occident se întreabă plin de îngrijorare: ce va fi când acestea vor rodi?
Ceea ce se întâmplă acum!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilos în faţa noastră: SUA şi Europa Vestică, cândva anti-comuniste, au devenit bolşevice. Recitiţi acest text din 1930 şi comparaţi faptele lui Stalin, Lenin şi celorlalţi lideri bolşevici cu cele ale UE şi SUA (cel puţin până acum…). O să vedeţi că sunt identice, singura deosebire (din păcate, tot mai mică) fiind în folosirea forţei – ceva mai delicată în Occidentul zilelor noastre decât în Uniunea Sovietică de atunci4. În rest, de la „revoluţia sexuală” până la „uciderea lui Dumnezeu” totul se repetă, totul funcţionează pe aceleaşi principii. (Să nu uităm că uneori, o vreme, şi Bolşevicii au tolerat proprietatea şi economia de tip capitalist!) Dar!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilor în faţa noastră: Rusia este tot comunistă, China este comunistă, ţările Americii Latine sunt (tot mai) comuniste! Doar că în vreme ce SUA şi Europa de Vest sunt dominate de un comunism internaţionalistexact pe model bolşevic –, Rusia, China şi alte asemenea ţări au un comunism naţionalist, particular. De aici conflictul între ele, similar conflictului dintre socialismul-naţionalist al lui Hitler şi comunismul globalist al lui Stalin.

Otrava s-a răspândit pretutindeni şi iluzia „frăţiei” nu poate să ajute la o raportare corectă la realitate. Adevărul este că bunul-simţ în general şi gândirea de dreapta în special nu au, astăzi, sprijin în puternicii lumii: conştient sau nu, elitele intelectuale şi politice sunt infestate masiv de prejudecăţi şi şabloane de gândire şi acţiune comuniste.

În această situaţie Creştinii pot avea aliaţi – de circumstanţă – dar, în afara fraternităţii creştine (dacă există, unde există, dea Domnul să existe!) singurul prieten rămâne Dumnezeu.

Troiţa Maicii Tatiana

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Ceka, „Comandamentul Rusesc al Tuturor Ruşilor”, prima structură înfiinţată de Lenin după lovitura de stat bolşevică. Din 20 Decembrie 1917 Ceka devine instrumentul terorii bolşevice în toate teritoriile controlate de aceasta. Instrumentele de lucru au fost satanice şi diverse: de la violuri în grup, sistematice, împotriva populaţiilor opozante, până la genocid total, cu uciderea de sate şi oraşe întregi, de la torturi cumplite aplicate opozanţilor – sau celor doar bănuiţi de opoziţie – şi până la conducerea unor lagăre înfiorătoare (de la care naziştii au luat învăţătura ce a permis lagărele lor), de la îndoctrinarea copiilor, deveniţi turnători ai propriilor părinţi, până la inocularea unei spiritualităţi paranoice, în care denunţul şi chiar auto-denunţul devin virtuţi supreme. Este echivalentul SS-ului nazist sau al Securităţii lui Dej şi Ceauşescu.

2Unul dintre neoamenii de nădeje ai lui Lenin. Avea să fie ucis mai târziu de Stalin, care se temea de toţi cei din „garda veche”, care puteau emite pretenţii similare (sau superioare) la conducerea Partidului Bolşevic.

3Basamac = alcool de proastă calitate obţinut mai ales din cereale în Rusia.

4În lipsa posibilităţii de a folosi deschis forţa împortiva Creştinilor, Occidentalii au recurs la genocidul cultural-demografic. Pe de-o parte, tot ce înseamnă valoare creştină este batjocorit – exact pe modelul prezentat în textul de mai sus! –, promovându-se tot ce este ne- sau anti- creştin, pe de altă parte se forţează colonizarea de populaţii necreştine. Preferabil populaţii islamice radicaliste, dominate de bărbaţi, capabile să recurgă la violenţa pe care autorităţile neobolşevice (încă) nu şi-o permit şi capabile să smulgă femeile din comunităţile creştine spre a le nimici demografic. Fenomenul este atât de concret şi evident încât negarea lui este negarea realităţii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

Era o practică obişnuită a Comunismului: se alegeau cei mai decăzuţi oameni din sat şi li se dădea puterea. Beţivul, violatorul abia ieşit din puşcărie, puturoşii, cei care iubeau furtul şi urau munca şi ceilalţi aflaţi pe asemenea linie – iată aleşii Partidului Comunist, cei care deveneau activiştii, propagandaştii şi aparatul de represiune comunist.
Aceştia erau şi demascatorii, cei care „demascau” pe duşmanii Comunismului. Şi cine erau „duşmanii Comunismului” (reali sau închipuiţi)? Erau

chiaburii (oamenii obişnuiţi care prin muncă ajunseseră să aibă ceva cheag),
popii (cei care mărturiseau Credinţa atât de urâtă de fanatismul comunist, care nu accepta altă religie decât cea comunist-ateistă),
misticii (cei care îndrăzneau să trăiască şi mărturisească altă religie decât cea comunist-ateistă)
legionarii (cei care voiau ca Românii să fie stăpâni în ţara lor şi să poată construi o civilizaţie română creştină),
teroriştii (cei care se împotriveau terorii comuniste prin forţă),
sabotorii (ţapii ispăşitori ai eşecurilor comuniste, de obicei aceia care se bazau pe munca lor, nu pe relaţiile comuniste – o mare crimă în ochii comuniştilor),
cei cu tendinţe burgheze şi/sau capitaliste (cei cărora li se căuta nod în papură pentru a fi înlăturaţi),
profitorii (cei care uitaseră să împartă cu şefii ce furaseră, ori care se realizau prin munca lor fără să dea şefilor dreptul, ori pur şi simplu prea invidiaţi de alţii)
etc, etc.

După cum se poate uşor vedea, în uriaşă majoritate aceşti „duşmani ai Comunismului” erau cei mai buni oameni ai României: cei cu adevărat muncitori, oamenii de cultură, cei care aveau o spiritualitate înaltă, cei care aveau curajul să se împotrivească ocupaţiei sovietice şi Comunismului etc. La care se adăugau cei care pierdeau în luptele interne ale Partidului Comunist, plus unele victime colaterale. Pe ici, pe colo, mai nimereau şi vinovaţi adevăraţi, cât să poată fi folosiţi ca „dovadă” că „Partidul face dreptate”… măcar la câţiva ani odată.

Toţi demascatorii lucrau la fel: după ordinele de Partid.
Când trebuia, demascarea se făcea pe neaşteptate: se trezea omul în şedinţa de partid – adesea o tristă formalitate plictisitoare în care se moţăia aplaudându-se la comandă – că este „demascat”, eventual de colegii şi prietenii în care avusese cea mai mare încredere.
Când trebuia, demascarea se pregătea public, aruncându-se bârfe, tot felul de acuzaţii murdare, lipsite de dovezi dar legate iscusit de câte un aspect real. Ceva de felul „X creşte un porc, deci s-a îngrăşat ca un porc din sudoarea poporului”. Ilogic, aberant, dar repetat de oamenii Partidului până devenea zvon, adică până începea să creadă lumea aberaţia. După care urma demascarea; cu consecinţele care urmau.
Fie într-un fel, fie în altul, demascarea era însoţită de INDIGNAREAcetăţenilor cinstiţi”, aceiaşi invidioşi torţionari mai de fiecare dată, oameni ai urii, idioţi utili Partidului, la fel de inteligenţi şi corecţi ca cei care strigau lui Pilat „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Şi la fel de fericiţi ca aceia să vadă oameni acoperiţi de insulte, chinuiţi, bătuţi, dacă se poate ucişi în chinuri.
Pentru demascatori una din cele mai mari plăceri ale vieţii era să arate cu degetul pe cineva şi să facă parte din corul ce arunca insulte asupra celui supus demascării – cu cât mai urâte, cu atât mai bine.
Pentru că toţi aceşti demascatori au suferit şi suferă de aceleaşi patimi cumplite, invidia fiind prima dintre ele şi din ea ieşind o ură animalică, dementă.

Comunismul a dat acestor invidioşi torţionari convingerea că sunt o rasă superioară, că ceea ce fac ei este „bun”, este „curăţirea societăţii de elementele negative” etc., etc. Faptul că Republica România mergea sub Comunism din rău în mai rău era privit de aceşti invidioşi torţionari drept vina „elementelor reacţionare”, a „legionarilor” (asta chiar şi după ce toţi legionarii putrezeau în puşcării), a „chiaburilor” (chiar după ce toţi chiaburii fuseseră băgaţi în lagăre sau puşcării, despuiaţi de toată averea, aduşi la sapă de lemn) etc. Oricum, vina nu putea fi a lor, a celor care demascau, a celor care bârfeau, a celor care sprijineau Partidul Comunist, a celor care ţineau religia comunist-ateistă şi imoralitatea ei.

Dacă ocupaţia sovietică şi Regimul Comunist instalat de aceasta au dat României nenumăraţi sfinţi, nenumăraţi martiri trecuţi prin prigoana ateist-comunistă, au dat însă şi nenumăraţi invidioşi torţionari, nenumăraţi colaboraţionişti comunişti. Şi dintre aceştia s-au ridicat cei care stăpânesc Republica România din Decembrie 1989 încoace, inclusiv cei care, exact pe linie comunistă, se erijează în „stâlpi morali” şi „demascatori”, exact ca în vechiul Comunism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul. 
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori. 

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după. 
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune… 
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi. 

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi). 
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului. 
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990. 
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar. 

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor). 
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi). 

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă. 
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii. 

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe. 

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic. 

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului. 

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
                                                                                                                                    Mihai Eminescu

 

……………………………………………………………………

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor. 

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954