Uriaşii. Între culturi, istorie şi legendă

Dacă ceva mai devreme am început câte un cuvânt scurt despre neamurile străvechi, precum piticii (aici), amintind şi despre seminţii şi neamuri, aşa cum le vedeau Străbunii (aici), azi mă opresc un pic la uriaşi.

Spune Scriptura:

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6.4)

Românii au primit acest cuvânt în inima lor, mai ales că se potrivea întru totul cu ceea ce vedeau şi ei.
Fiii lui Dumnezeu sunt cei care trăiau după legea lui Dumnezeu; căci eşti urmaşul celui a cărui învăţătură şi moştenire o duci mai departe. Fiii oamenilor (aici, fiicele oamenilor) sunt cei sau cele care, despărţindu-se de Dumnezeu, trăiesc după poftele lor omeneşti, păcătoase (precum Cain şi urmaşii săi).
Fii acestor uniri au avut o moştenire amestecată. De la fiii lui Dumnezeu au primit o mare putere duhovnicească şi o mare tărie, de la fiicele oamenilor au primit în afară de aplecarea spre lume şi cele trupeşti de atunci. Iar unii dintre aceşti fii cu dublă moştenire, după cum se vede, au fost uriaşi. Unii buni, unii răi, însă cu toţii având o anume înclinaţie spre luptă, toţi fiind viteji.

În folclorul vechi românesc sunt mai multe nume pentru uriaşi, unul dintre acesta fiind acelea de jidovi.
Cuvântul nu este folosit degeaba de Românii din vechime.
Se făcea pe atunci deosebirea între Evrei – din toate timpurile -, Jidovi – adică Evreii Patriarhilor – şi Israeliţi, Iudei sau, cu o formă populară foarte răspândită, Jidani (de la seminţia lui Iuda, Juda, Judani, Jidani; o transformare firească şi care, în ciuda îndoctrinării comuniste, nu are în sine nimic peiorativ).
Deosebirea este greu de înţeles astăzi, dar pentru Românii de demult era limpede: Jidovii erau cei care făcuseră voia lui Dumnezeu şi ţinuseră calea Lui în vremurile Vechiului Testament, în vreme ce alţii rătăceau. Ca urmare, denumirea de Jidovi s-a dat acelor uriaşi care erau socotiţi buni, înţelepţi, curaţi şi viteji, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Există în folclorul românesc şi altfel de uriaşi, precum cei proşti, căpcăunii, uriaşii răi, uriaşii buni „mai noi” – care nu sunt denumiţi Jidovi – etc.
Deoarece căpcăunii nu apar totdeauna ca uriaşi, în mai multe basme şi legende având mărimea unui om obişnuit – iar în altele fiind uriaşi… – o să fie înfăţişaţi, cu voia Domnului, în alt articol.
Trebuie să vedem aici însă, pe scurt, faptul că Românii văd mai multe feluri de uriaşi, ceea ce se întâmplă şi în alte culturi. Existenţa mai multor seminţii de uriaşi nu este amintită doar în folclorul românesc; ea se regăseşte şi în Scripturi, precum şi în imagistica populară, mitologică şi livrescă a multor popoare.
Mai consemnăm, ca pildă a unor uriași buni, pe doi dintre însoțitorii cei mai vestiți ai eroilor folclorului românesc: Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne. Amândoi aceștia sunt din seminția uriașilor, sunt viteji, extrem de puternici și, desigur, eroi pozitivi.

Pentru că, trebuie amintit acest lucru, uriaşii sunt de găsit, chiar mai mult decât piticii, în toate culturile lumii, pe toate continentele. Din Japonia în America de Sud, din Europa în Australia, din Africa în America de Nord, pretutindeni cultura populară povesteşte despre uriaşi.

Şi poate că cel mai cunoscut dintre vechii uriaşi este Goliat, cel care a înfruntat oştirea lui Saul şi a batjocorit pe Dumnezeu, sfârşind până la urmă de piatra aruncată de David. Acest Goliat avea o înălţime de „şase coţi şi o palmă” (I Regi 17.4); ceea ce înseamnă o înălţime aflată între 2,7 şi 3,2 m, în funcţie de unităţile de măsură folosite. În ciuda siguranţei pe care o afişează unii, adevărul este că nu cunoaştem care era mărimea exactă a unităţilor de măsură din vremea lui David.
În istoria modernă cel mai înalt om măsurat cu siguranţă este – sau, mai bine zis, a fost – Robert Pershing Wadlow, mort la 22 de ani în urma unei infecţii la picior. El a avut doar 2,72 m, adică a ajuns în zona de înălţime estimată pentru Goliat. Am spus „doar” pentru că a murit prematur şi că oamenii cu înclinaţia genetică spre „gigantism” cresc şi după 30 de ani (ca finlandezul Väinö Myllyrinne, care se oprise din creştere la 21 de ani, dar de la 30 de ani a mai crescut 29 de cm, până la 2,51 m înălţime). Teoretic, dacă ar mai fi trăit câţiva ani ar fi putut trece de 3 metri înălţime.

Robert-Wadlow.jpgAmericanul Robert Pershing Wadlow alături de tatăl său

Fără a fi nevoie de înălţimile excepţionale pe care tocmai le-am amintit, este de înţeles că o populaţie de 2-2,5 m apare în ochii oamenilor obişnuiţi ca populaţie de uriaşi: pentru că este!
Uitaţi-vă la fotografia alăturată! Chiar dacă „scădem” înălţimea lui Robert Wadlow cu 20 de centimetri şi tot este uriaş faţă de tatăl său.
Am amintit de finlandezul Väinö Myllyrinne, care avea, la 2,51 m înălţime, cu 21 de centimetri mai puţin.

Vaino-MyllyrinneFinlandezul Väinö Myllyrinne, alături de câţiva oameni de statură obişnuită

Este, sau nu este uriaş acest finlandez, faţă de oamenii de înălţime obişnuită?
Ni se pare limpede că răspunsul este da.

Desigur, nu există niciun fel de dovezi fizice privitoare la existenţa unor uriaşi de „doi stânjeni” (adică 4,5 m), ca în unele basme româneşti, sau chiar de zeci de metri – ca în alte basme din multe părţi ale lumii. Nici nu mai vorbim despre alţi giganţi, a căror înălţime ar întrece munţii.
Singura posibilitate de a accepta realitatea unor asemenea făpturi este însă excluderea lor din rândul oamenilor, ca singur exerciţiu logic posibil. Altfel spus, dacă admitem posibilitatea ca îngeri sau demoni să se manifeste în chip de om – după cum susţin izvoare teologice din întreaga lume – apariţia şi acţiunea lor sub chipul unor giganţi dă înţeles mărturiilor folclorice şi mitice/religioase amintite mai sus.

Mărturiile despre asemenea făpturi umanoide uriaşe, care apar pentru scurtă vreme, dispărând apoi fără urmă, sunt multe.
Am avut eu însumi să ascult oameni care, foarte ancoraţi în realitate, povesteau despre întâmplări cu asemenea făpturi, petrecute nu de multă vreme în România. Alte mărturii, nenumărate, vin atât de la noi, cât şi din alte părţi, pentru timpurile istorice.
Este de înţeles, pentru cei care cred că dincolo de aparenţa materială există ceva mai mult, că asemenea manifestări sunt cu putinţă. Pentru cei care nu cred în capacităţile de structurare complexă a energiei, pentru cei care sunt absolut siguri că ceea ce nu au văzut şi pipăit ei nu există, sunt doar născociri, halucinaţii etc.

Întorcându-ne la cultura profundă românească, trebuie să spunem că pentru uriaşi, dincolo de varietatea purtărilor şi felului de viaţă al seminţiilor acestora, pentru Români ei au avut doar două tipuri de destin.
Unii, precum Jidovii, s-au stins lăsând loc urmaşilor lor, cei rânduiţi de Dumnezeu să locuiască lumea, adică oamenilor (obişnuiţi). Unii s-au stins ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind ucişi de Acesta („Cel care a pierdut pe uriaşii cei necucernici„), ori din prea multă răutate pierzându-se pe ei înşişi. Altfel spus, primul destin este acela al stingerii, fie ea binecuvântată ori blestemată.

Alţii, precum uriaşii buni mai noi, s-au amestecat încetul cu încetul cu Românii, până când au ajuns să se piardă printre ei.
Această soartă a contopirii dintre uriaşi şi oamenii „obişnuiţi” este şi un indiciu al faptului că deosebirile de înălţime nu treceau de nivelul la care căsătoriile mixte să fie imposibile. Ca urmare, creaţiile folclorice care îi înfăţişează pe uriaşi ca având un stânjen (adică cca. 2,2 m înălţime) sunt cele mai credibile.
În urmă cu câţiva ani a fost descoperit la Carei (Jud. Satu Mare), scheletul de peste 1,8 m al unui războinic din epoca genezei tracice (vremea Proto-Tracilor). Cu discurile vertebrale şi celelalte „zgârciuri” ale corpului, carne, piele etc., omul avea în jur de 2 metri înălţime. Dat fiind că înălţimea medie era pe atunci între 1,5 şi 1,6 metri, este limpede cât de mare părea acesta faţă de cei din jur. Iarăşi este sugestiv faptul că era războinic – aşa cum atestă şi basmele din multe ţări că erau uriaşii – dar şi că a fost îngropat în afara cimitirului oamenilor obişnuiţi, făcându-se astfel o deosebire mare între el şi ceilalţi.
Mărturii despre existenţa unor alte asemenea schelete de uriaşi – estimate la mult peste 2 metri – vin şi din Judeţul Buzău, unde ar fi fost găsite şi reînhumate, cu excepţia câtorva oase şi piese de ceramică, trimise la Bucureşti. Unde… ar fi dispărut.

Printre cei mai cunoscuţi uriaşi viteji buni din vremurile apropiate sunt mai sus pomeniții Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, dar şi Păsărilă/Lungilă, în vreme ce Setilă şi Fomilă se apropie mai multe de o ramură a uriaşilor înrudită cu căpcăunii şi înzestrată cu o foame excepţională chiar şi pentru uriaşi – altfel, în chip firesc foarte mâncăcioşi, dat fiind metabolismul unui trup… uriaş.
Merită amintit aici şi faptul că în folclorul românesc există o mare înţelegere pentru uriaşi, priviţi cel mai adesea pozitiv. Este un punct în care ne deosebim puternic de lumea saxonă, de pildă, în care uriaşii sunt priviţi mai mult negativ.
Implicarea uriașilor în aventurile eroilor din basmele românești este mai totdeauna pozitivă. O poziție asemănătoare o avem și în ceea ce îi privește pe pitici. Și asta cu toate că, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, există și excepțiile, cazurile în care se poartă ca dușmani.

Desigur, subiectul este… uriaș, iar ceea ce am schițat aici doar atinge câteva puncte dintr-o lume nesfârșită, în care trăiau împreună Românii și celelalte seminții (stră)vechi, în care legendele erau viitorul iar tărâmurile de basm locul vieții de fiecare zi.

Mihai-Andrei Aldea

Piticii. Între culturi, istorie şi legendă

Cartea lui Iov, Capitolul 28:

„1 Cu adevărat, argintul are zăcămintele lui de obârşie şi aurul are locul lui de unde-l scoţi şi-l lămureşti.
2 Din pământ scoatem fierul şi din stânca topită scoatem arama.
3 Omul a pus hotare întunericului şi cercetează până în cele mai depărtate adâncuri, sfredelind piatra ascunsă în umbră şi în beznă.
4 Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe funii şi se clatină încoace şi în colo.
5 Şi deasupra este pământul din care iese pâinea, dar pe dedesubt este răvăşit ca de foc.
6 Aici pietrele lui sunt de safir, dincoace sunt puzderii de aur,
7 Cărări pe care nu le-a cunoscut pasărea de pradă şi pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat.
8 Fiarele sălbatice nu le-au călcat niciodată, niciodată leul nu s-a strecurat pe aici.
9 Dar omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci de cremene şi munţii i-a răsturnat din temelie.
10 El a săpat şanţuri în stânci şi nimic de preţ nu scapă privirii lui.
11 El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină.”

Aceste cuvinte ale Bibliei vorbesc despre un popor străin – adică puţin cunoscut celorlalţi oameni – care ţine, totuşi, de omenire şi care a săpat, „departe de oameni„, nenumărate cărări în adâncurile pământului, fie acesta cel „din care iese pâinea„, câmpia, sau, dimpotrivă, muntele.

Poate să pară de neînţeles amestecul între cuprinderea poporului străin între oameni, şi, în acelaşi timp, deosebirea lui de aceeaşi oameni. Căi, pe de-o parte, se spune că „omul a pus hotare întunericului” sau „omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci”, iar pe de alta că „un popor străin a săpat cărări… departe de oameni„.
Dar dacă ne uităm în Scripturi vedem că sunt şi alte locuri în care se foloseşte aceeaşi vorbire atunci când este vorba despre o anume parte a oamenilor;
cuprinderea acestei părţi între oameni se face spre a-i arăta, după cum sunt, parte a omenirii, iar deosebirea se face între ei şi, desigur, majoritatea oamenilor.
Deci, pe scurt, poporul necunoscut face parte din stirpea oamenilor, dar se deosebeşte puternic de cei mai mulţi dintre aceştia.

Dincolo de aceste mici lămuriri, se pune, totuşi, întrebarea: cine este acest popor necunoscut?
Etnologic şi istoric există un singur răspuns posibil: piticii.

În foarte multe părţi ale lumii, pe multe continente, piticii sau oamenii mici sunt cunoscuţi, în legende, basme şi mituri, ca o parte străveche a omenirii. Unii trăind pe lângă ape, în păduri, în stâncării şi alte ascunzişuri, dar şi în peşteri şi mine.
Aşa apar piticii în basmele şi legendele Românilor, aşa sunt văzuţi şi în folclorul Amerindienilor, aşa apar în legendele şi basmele Celţilor şi ale multor alte popoare, de la Scandinavi şi Teutoni până la Chinezi şi Japonezi, din Siberia în Africa.
Şi aceştia, piticii din folclorul întregii omeniri, sunt singurii pentru care citatul biblic din Iov se potriveşte.

Desigur, aici se pune o altă întrebare: chiar există sau au existat pitici?

Răspunsul este unul simplu: da, au existat şi există pitici. Dar în ce măsură au existat şi există aşa cum spun basmele, miturile sau legendele… este mult de cernut!
De fapt pitici există şi astăzi, mult mai mulţi decât ne dăm seama, de la popoarele de pigmei din Africa şi până la concetăţenii noştri de statură mică.
Faptul că în trecut grupuri dintre ei aveau propriile aşezări, cătune şi sate risipite printre cele ale celorlalţi Români şi ale altor neamuri este de aşteptat, aşa cum au şi pigmeii din Africa asemenea aşezări. Tot de aşteptat este ca valurile Istoriei să-i fi risipit.
Pe de-o parte, fanatismul Apusean a distrus tot ceea ce nu se conforma unui anume standard. În care chiar şi înălţimea a jucat un rol greu. Prezenţa piticilor ca sclavi la curţile – foarte murdare, de altfel – ale nobililor şi regilor apuseni este foarte bine documentată. Există chiar şi tapiserii şi tablouri medievale în care aceştia apar, uneori în poziţii mai bune, alteori ca „jucării” ale celor puternici. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Turold, piticul zugrăvit şi numit în Tapiseria Bayeux, care a trăit în secolul al XI-lea la curtea Contelui Guy (Ponthieu). Departe de a fi singurul, este doar unul dintre mulţii pitici întâlniţi în documentele Evului Mediu Vest-European.

Distrugeri şi mai mari au loc în Asia şi dinspre Asia.
Dacă amintim doar de cetăţi, oraşe şi chiar popoare întregi rase de pe faţa pământului de năvălirile mongole şi tot avem în faţă un genocid uriaş, în care făpturile mai slabe au fost nimicite fără nicio milă, ireversibil.

În sursele folclorice româneşti, dimpotrivă, piticii apar într-o poziţie egală cu a oamenilor „obişnuiţi”, chiar dacă uneori „supăraţi/necăjiţi de oamenii răi”.
Unii dintre ei trăiesc în munţi, în peşteri şi mine. Aceştia, de obicei, sunt şi făurari foarte înzestraţi.
Alţii sunt morari, sau se ocupă cu alte meşteşuguri, undeva pe hotarul dintre tărâmuri, la marginea dintre stăpânirea oamenilor şi sălbăticiile necunoscute.
Alţii sunt iubitori de păduri şi apă, ducându-şi traiul în adâncuri foarte greu de pătruns pentru om.
În sfârşit, dacă unii vieţuiesc în stâncării – uneori aproape de urieşi – alţii, dimpotrivă, în adâncurile pământului, într-o lume neumblată de om şi de fiare, ascunzându-se aici de răutatea lumii. (Printre aceştia sunt blajinii.)
Fie că au un fel de viaţă, fie că au altul, fie că sunt prietenoşi, arţăgoşi sau sfioşi – foarte rar duşmănoşi – aceşti pitici sunt priviţi în folclorul românesc vechi cu mult drag, cu respect şi prietenie, ca nişte adevăraţi fraţi (aşa cum sunt şi numiţi uneori de către Români). Bătrânii piticilor sunt socotiţi a fi izvoare de adâncă înţelepciune, şi în cunoaşterea firii, dar mai ales a sălbăticiei şi artei făurarilor, neîntrecuţi.

După izvoarele străvechii culturi româneşti, treptatul amestec între fetele piticilor – se zice, foarte frumoase – şi oameni(i obişnuiţi), a făcut să se piardă hotarul dintre cele două părţi. Aşa cum s-au pierdut, în timp, şi hotarele dintre oameni(i obişnuiţi) şi uriaşi. De aceea se întâmplă ca în familiile româneşti să se ivească, parcă de nicăieri, ba oameni de statură foarte mică, ba unii foarte înalţi. De fapt, moştenitori ai seminţiilor străvechi, fie ai piticilor, fie ai uriaşilor.

În această parte a cunoaşterii suntem, e bine să o spunem, pe un tărâm în care cunoaşterea sigură se îmbină cu întrebările şi necunoscutul.
Faptul că pitici au existat şi există este absolut cert; este o realitate biologică, medicală şi istorică absolută.
Cât din ceea ce păstrează culturile lumii din amintirea vechilor pitici este adevărat… rămâne să aflăm, poate, pas cu pas, prin cercetări cât mai profunde – şi cât mai străine de prejudecăţi.
Pentru mine însă, amintirea piticilor din basmele şi legendele Românilor este vie şi adevărată; îmbinarea de părţi rele şi bune, atât ale piticilor cât şi ale celorlalţi oameni trăitori atunci este atât de firească, descrierea vieţii acestora se potriveşte atât de bine cu numeroase descoperiri arheologice, încât sunt încredinţat că mult, foarte mult, din ceea ce pare doar închipuire, este adevăr, fie el şi străvăzut prin ceţurile vremilor.

Mihai-Andrei Aldea