Etichetă: păgân

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (V)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Suntem la a opta parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Am arătat anterior că

  • nu există o lipsă a Revelației directe sau imediate la păgâni, ci o respingere masivă a majorității ei și, respectiv, un specific al acestei revelații
  • este foarte greu să încerci a așeza o societate păgână pe o scară a binelui creștin, mai la îndemână fiind o ierarhizare utilitaristă
  • aspirația ascendentă nu este neapărat una către Dumnezeu; în cadrul Republicii Romane păgâne, dacă judecăm după fapte, a dus la mai mult rău, nu la o creștere a binelui

Acestea sunt punctele de la care mergem mai departe.

În acest context, sacrificiul idolatru al romanilor este o dezordine formală în interiorul unei ordini teleologice; instinctul religios deviat spre bunuri false, păstrând totuși orientarea sa fundamentală spre transcendență. Avortul feministelor, dimpotrivă (și orice alt act modern de asemenea), este o respingere a ordinii teleologice ca atare: un act a cărui ideologie neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane. Unul este abatere de la axa verticală; celălalt este un atac asupra însuși conceptului de axă verticală.

Mi se pare de-a dreptul fascinantă prima frază din acest paragraf.
De obicei Mihai scrie foarte frumos, dar această frază este cu totul excepțională.
Are o structură excepțională, un limbaj perfect ales.
De aceea îmi vine greu să prezint observații critice la adresa unei asemenea frumuseți.

Merită observat în primul rând – în perspectivă critică – limitarea acordului cu răul al Romanilor la „sacrificiu idolatru”.
Desigur, patristic acest lucru este deosebit de grav – după cum se poate vedea și în cheie nou-testamentară.
Însă este doar atât?

În partea anterioară a analizei am observat faptul că mos maiorum cuprinde multe valori care sunt opuse Învățăturii lui Christos.
Am amintit despre avort și adulter, dar sunt departe de a fi singurele.

În al doilea rând, ordinea teleologică este un concept foarte interesant, chiar provocator.
Spre a nu cădea în ispita risipirii, voi miza pe armonia frazei și voi presupune că sensul este acela al unei ordini cu finalitate, a unei ordini având în scop final.

Aici însă ne izbim de ceea ce am arătat deja: factual, scopul final al culturii romane – cu sacrificiul idolatru și toate celelalte – a fost alunecarea într-o adâncime tot mai mare a păcatului.
Situația este descriptibilă matematic și fizic.
În primul caz, avem o ecuație cu elemente pozitive sau neutre (1), axată pe înmulțire (ca operație fundamentală), în care periodic survine o înmulțire cu -n (n ≥ 1). În locul ascensiunii (transcendenței), vom avea o aparență de sinusoidă, care va coborî însă, tot mai mult, sub 0.
În al doilea caz, să ne gândim la un sistem ce are o putere de propulsie P, o portanță N și o masă M (ce crește periodic, aleator). Inițial, P asigură o accelerație care, în raport de N și M, duce la perioade de înălțare de la sol. Evident, pe măsură ce M crește, înălțările devin tot mai rare, dispar; apoi apare o blocare a sistemului, produsă de inerția iM ≥ P. Până când sistemul se prăbușește sub propria masă.

Amândouă exemplele date sunt ale unei ordini teologale în înțelesul de ordine cu finalitate.
Însă dacă finalitatea dorită este înălțarea sau transcendența, rezultatul o contrazice.

Desigur, și aici suntem în al treilea rând, o problemă fundamentală este ce înțelegem prin transcendență.

Am lansat, în vremea doctoratului în etnologie, conceptul transnatural.
Conceptul este o viziune ortodoxă asupra naturii și naturilor lumii materiale și, respectiv, celorlalte tărâmuri. Am arătat atunci că, ortodox, singurul supranatural în sens propriu este Dumnezeu; celelalte tărâmuri fiind, în viziunea ortodoxă și popular românească, tot natură – adică parte a Creației – doar cu anumite legi în parte sau total schimbate.
Altfel spus, trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt sau tărâmul de dedesubt nu sunt treceri de la natural la supranatural, ci treceri transnaturale (de la o natură de un tip la o natură de alt tip al lumii sau tărâmului în cauză).

Cu părere de rău, transcendența în cultura romană păgână mi se pare a fi o asemenea trecere transnaturală din lumea supusă păcatului către adâncimi și mai mari ale acestuia.

Ceea ce duce la constatarea unei lipse a diferenței în natură între avorturile romane și avorturile feministe.
Căci dacă este corect să spunem că avortul feministelor este un act care „neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane”, cu ce este diferit avortul roman?

Ba chiar am putea să îl vedem ca fiind mult mai grav pe acesta, deoarece:

  • feministele se nasc și cresc în lux, într-o lume în care supraviețuirea nu este o problemă și importanța generațiilor viitoare este implicit estompată
  • Romanii se nășteau într-o lume dominată de lupta pentru a supraviețui împotriva molimelor, fiarelor sălbatice, războaielor, furtunilor etc., în care importanța generațiilor viitoare era absolut evidentă.

Dar, se va spune, dincolo de avort sau altele asemenea, Romanii aveau în vedere res publica, binele național, ridicarea Patriei etc. Pe când feministele au în vedere doar plăcerea proprie.

Ei bine, avem de-a face cu o substituție de sens; pentru că o mare parte din feministe sunt departe de a avea în vedere plăcerea proprie. Dimpotrivă, ele sunt convinse că muncesc, luptă și suferă pentru binele femeilor și binele societății.
Convingerea în fantasmagorica dictatură patriarhală, care poate fi ușor demolată factual – amintim doar confuzia (sofistică) între câțiva bărbați care domină lumea și pretenția că bărbații (în general sau in integrum) ar domina lumea – este doar un exemplu al doctrinelor care le animă.
Doctrine care sunt la nivelul convingerilor practicanților de linșaj, care coboară adesea la nivelul rasismului de cea mai joasă speță, dar care sunt percepute drept „corecte, adevărate și eliberatoare” de persoanele îndoctrinate.
Situația este similară cu cea a sacrificiului idolatru al Romanilor: și ei erau convinși că aducând jertfe demonilor (zeilor, idolilor) fac ceva corect, adevărat și eliberator.

Pentru ultima frază, mi se pare esențial să amintesc faptul că orice structură idolatră luptă împotriva axei verticale (dacă o vedem ca strict urcătoare).
Pentru că ne izbim aici de faptul că și coborârea la Iad poate să fie pe axa verticală și chiar fără abatere, doar prin schimbare de sens (cum s-a întâmplat cu Lucifer și îngerii săi).

Formulând altfel întrebarea: putem spune, oare, că modernitatea reprezintă prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace, a negării active și sistemice a structurii ontologice a Sacrului? Că este în acest sens o apropiere fără precedent de neascultarea lui Adam și a Evei? O rupere nemaiîntâlnită față de Tradiție? (constituind punctul culminant al despărțirii de șase secole de la realismul metafizic)

A spune asta poate fi asemănat acordării unui certificat de trecere culturii aztece.
Apocalypto (2006) al lui Mel Gibson fiind un documentar excepțional al acestei culturi și a relației sale cu celelalte culturi.
Totuși, o asemenea privire – cu raportarea la culturi precum cea aztecă, indiană veche, egipteană veche, islamică etc. – poate ușor să ne ducă într-o cursă: ignorarea fragmentului „prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace”.

Aici, însă, ne izbim de unele ambiguități semantice.

Dacă fragmentul este văzut ca având înțelesul de „prima impunere globală”, răspunsul ar putea fi oarecum pozitiv.

Într-adevăr, satanicul Genghis-Han cu genocidurile sale nu a ajuns la nivelul de acoperire al structurilor globaliste de astăzi.
Ceea ce face din Globalism un fenomen nou în istoria omenirii.

Totuși, o asemenea interpretare este riscantă.
Sintagma scară civilizațională poate fi citită – așa cum am făcut-o inițial – pe linia lui Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație: ca și cum întreaga planetă ar fi astăzi parte din una și aceeași civilizație.
Dar este adevărată, obiectivă și unic îndreptățită o asemenea citire?

Poate că a fost avută în vedere această înțelegere a sintagmei.
Dar îmi dă posibilitatea să îmi exprim convingerea că nu există o civilizație globală, oricâte argumente ar părea că există în favoarea acesteia.

Ar fi de amintit aici excepționala lucrare a lui Lucian Pricop, Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii (Ed. Cartex, București, 2026).
Și ar fi de menționat adevărul că zece martori au zece viziuni asupra aceleiași întâmplări.

De ce aceste precizări?
Pentru că argumentul fundamental al civilizației globale este prezența unui număr uriaș de mesaje în toate culturile lumii.
Patimile lui Christos, a lui Mel Gibson, Apocalypto a aceluiași, trilogia excepțională Stăpânul Inelelor sau trilogia ridicolă Hobitul, videoclipurile comerciale ale industriei muzicale, cărțile autorilor promovați – prin Nobel sau alte mijloace – sunt doar câteva exemple de mesaje prezente aproape simultan în toate sau mai toate culturile lumii.

Însă acest argument se prăbușește ușor odată ce este pus în context.
Pentru unele culturi personajele negative din Stăpânul Inelelor sunt simboluri pentru Comuniști, pentru alte culturi sunt simboluri pentru Creștini și Evrei, pentru altele sunt simboluri pentru Musulmani etc.
Adică mesajele sunt recepționate diferit și chiar contradictoriu în funcție de cultură, în funcție de civilizație.

Ceea ce se întâmplă în Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Suedia ori Marea Britanie – cu actele monstruoase comise într-o masivă proporție de imigranții musulmani – este un război al civilizațiilor și o practică anulare a ipotezei civilizației globale.

Aș îndrăzni să sugerez că Preludiul Fundației, a lui Isaac Asimov, constituie mărturia unor micro-civilizații cuprinse, adesea involuntar, într-o civilizație galactică.

Dar fără a merge mai departe în dezbaterea liniei dintre culturi și civilizații, merită spus că, într-adevăr, există un element global, de Extremă Stânga, ce caută să înghită planeta – și în mare parte a și înghițit-o.

Din acest punct de vedere, există, am recunoscut mai sus, o unicitate a fenomenului.
Dar, aș nuanța, nu atât prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, ce mi se pare tipică omenirii – excepțiile confirmă regula! – cât prin impunerea tot mai mare a unui anume tip de răzvrătire.

Este aceasta o „rupere nemaiîntâlnită de Tradiție”?

Obiectiv, iar nu idealist, aș spune că este o continuare a tradiției rele; o ducere mai departe – și o impunere globală – a unei linii străvechi a urii față de libertatea de alegere a omului, a urii față de urcarea omului către Dumnezeu.
Este o tradiție care începe de la căderea adamică, fiind pecetluită de Cain și urmașii acestuia.

Mi se pare aici că mulți apologeți idealizează anumite părți ale trecutului și uită că există o puternică moștenire a răului.

Căci Dostoievski ne arată în Demonii că a fi modern înseamnă, în esență, adoptarea drept crez a axiomei suicidare a lui Kirillov: „Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă.” Aceasta înseamnă simultan impulsul de a dărâma și a nega tot ce stătea mai presus de sine, în cazul feminismului, de pildă: familia, fidelitatea, modestia, sfințenia vieții, Religia și toate cele asemenea.

Am zis și repet faptul că Ateismul este un grup de religii. Un grup de religii care pleacă de la credința în negarea existenței lui Dumnezeu.
Mulți cred că o religie nu poate să fie atee.
Totuși Budismul clasic este fie agnostic, fie ateu.

Mai mult,

orice religie atee are zeii săi.

Denumirea de „atee” fiind, pentru oricare asemenea religie, doar o manipulare ieftină.

Voi da ca exemplu exact sofismul lui Kirilov:

Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă. (Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Litera, București, 2024, p. 640)

Trebuie văzut că din ipoteza că Dumnezeu nu există este imposibil de dedus logic presupusul principiu după care „totul este în voința mea”.
Admițând, pentru o demonstrație ad absurdum, că Dumnezeu nu există, există totuși legi clare ale fizicii și chimiei, ale biologiei și biochimiei, care sunt independente de voința oricărei persoane.
Ceea ce anulează atât pretenția „libertății absolute”, cât și pe cea a dependenței de voința proprie a orice altceva decât a ideilor proprii – deși, de vreme ce nu am prezumat lipsa diavolilor, aici ar fi mai multe posibilități.

Pe scurt, fraza citată este un exemplu tipic de sofism prin care se justifică idolatrizarea unui zeu fals; în acest caz, propria voință.

Orice formă de politică este religioasă.

Ideea comunistă a „separării între stat și religie” este un sofism la fel de șubred ca fraza lui Kirilov: la baza oricărui sistem juridic stă un sistem moral ce este obligatoriu religios.

Pretenția că poate exista un sistem moral areligios este la fel de absurdă ca pretenția că poate exista generație spontanee1.

Ca urmare, indiferent că ne aplecăm asupra unei forme de Socialism ori Comunism, asupra regimurilor islamice sau politeiste, totdeauna religiozitatea dictează legile regimului.

Punctul de alunecare în perspectiva multor analiști de formație (oarecum) creștină este, din perspectiva mea, absolutizarea punctului particular de vedere.

Pentru un Catolic, religiozitatea islamică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția pe care acesta (Catolicul) o are.
Pentru un Musulman, religiozitatea catolică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția sa.
Pentru un Hindus, negarea politeismului de către Islam, Catolicism, Ortodoxie ori Mozaism este o rupere totală cu tradiția.
Pentru un Leninist, doctrinele de tip stalinist, gorbaciovist ori iliescian sunt o rupere de tradiție.
Etc., etc.

Dacă ne desprindem de aceste viziuni personaliste și privim la cursul mare al istoriei omenirii, vedem însă ceea ce am amintit repetat anterior: în uriașă majoritate Tradiția omenească este un cumul de tradiții înstrăinate de Dumnezeu, într-un grad mare, foarte mare, copleșitor de mare sau extremist. Zonele de mică înstrăinare de Dumnezeu ori de armonie cu Acesta sunt minoritare.
După cum, de altfel, ni s-a spus de mult:

Intrați prin poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află. (Matei 7:13-14)

Mai amintesc aici de o prejudecată ce grevează atât gândirea vest-europeană sau americană, cât și a zonelor culturale influențate de aceasta: Apocalipsa ca spaimă.

Nu voi stărui pe subiect, ci voi puncta doar esențialul:

  • în gândirea și trăirea ortodoxă Apocalipsa este trecerea Creației din războiul dezlănțuit de diavoli și oamenii supuși lor, după alegerile oamenilor, fie la pacea și viața veșnică, fie la moartea veșnică (adică Iadul)
  • în gândirea și trăirea eterodoxă Apocalipsa este o distrugere îngrozitoare, o zi de pedeapsă și de nenorocire (ceea ce mărturisește o conștiință încărcată, dacă pot să-mi permit această observație).

Căci, în fapt, Apocalipsa ca eveniment cuprinde, biblic, ultimele perioade ale lumii acesteia așa cum este acum, A Doua Venire, Judecata și, respectiv, Împărăția lui Dumnezeu cea deplină și fericită.
Pentru Creștinii care strigă Maran atha! (Doamne, vino!), Apocalipsa este vremea fericirii, în care se câștigă mântuirea de către ultimii trăitori aici și în care Domnul vine.
Pentru cei înstrăinați de Dumnezeu, Apocalipsa este vremea osândei.

Și tocmai această viziune apare, de prea multe ori, în textele teologice apusene.
Iar de aici în literatura și arta apuseană.
Ajungându-se până la ridicolul unor filme „apocaliptice”, în care oamenii trăiesc pe pământ, după „apocalipse” felurite, la fel ca înainte – bineînțeles, cu schimbări de decor și nimic mai mult.

Această prezentare poate să apară cititorului ca o digresiune de la tema tratată.
Însă mi se pare că explică de ce gânditori și artiști apuseni, sau influențați de cultura apuseană, au înclinația de a zugrăvi timpul curent ca și cum ar fi cel mai rău care a existat vreodată.
Totuși, dacă încercăm să apelăm la știința empirică, adică la observarea obiectivă a realității, vom constata că aceasta este mult mai variată.

Desigur, anii dinainte de A Doua Venire sunt grei și răi.
Dar, pe de-o parte, Dumnezeu își păstrează oamenii Săi și în aceste zile – pe care și unde știe El că este bine.
Iar, pe de altă parte, Creștinii au fost totdeauna persecutați.

Iar aici, alături de problema gândirii apocaliptice, mai văd și problema alintării; sau, ca să o denumim mai exact, ispita vieții ușoare.

Dar aici deja am ajuns prea departe față de subiect.

În esență

Văd Republica Romană ca fiind mai bună decât alte sisteme păgâne ale vremii (sau ulterioare) din punct de vedere utilitarist.
Dar o văd și având aceeași direcție spre adâncire în rău ca acelea.
Văd o impunere globală a câtorva curente rele, în locul multitudinii de altădată.
Dar văd și că lipsește o schimbare de esență a situației descrise de Domnul nostru Iisus Christos:

Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni…. Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 15:20 și 16:33)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vreau să mulțumesc lui Mihai pentru comentariile ce au produs răspunsurile mele. Pe de-o parte, pentru bunătatea ortodoxă arătată în dialog. Pe de alta, pentru frumusețea frazei și prezentării ideilor d-sale.
Știu că așa cum am răspuns poate să pară, cum s-a exprimat cineva, că folosesc „o logică tăioasă”. Fac acest lucru pentru că am trăit dintotdeauna o deosebire radicală între idei și oameni. Ideile sunt de dezbătut, de disecat, de cercetat, astfel încât să rămână ce este cel mai bun în cea mai bună formă. Că, din păcate, mulți pun semnul egal între idei și oameni, că ajung să creadă o dezbatere de idei drept atac la persoană, este altceva.
Aici – și ar trebui să fie evident – a fost o încercare de analiză a unor idei.
Dacă am greșit, mă bucur să mi se arate unde și în ce fel. Dacă am avut dreptate, slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar, mă întorc la idee, trebuie să îi mulțumesc lui Mihai pentru că a ”instigat” această cercetare!
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Generație spontanee = Ipoteză științifică susținută cu fanatism în unele părți ale lumii în trecut, care pretindea că o parte din organisme(le vii) sau chiar toate apar spontan din materia nevie. De exemplu, că vietățile care apar într-un lac nou format sunt generate spontan de apa și solul ce alcătuiesc lacul. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Suntem la a șaptea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Reiau de această dată și începutul părții anterioare (IV), deoarece amândouă se referă la același paragraf din textul semnat de Mihai.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

La această întrebare am răspuns anterior, arătând că nu există o asemenea lipsă, chiar dacă formele specifice diferă de, să zicem, Poporul lui Israel.
Ca urmare, trecem la următorul punct.

B. Este aspirația ascendentă romană una către Dumnezeu?

Am recunoscut faptul că există în tradiția romană veche, dinaintea influențelor însemnate grecești, o „cultivare a mos maiorum (căii/legii înaintașilor)”.
Aceasta incluzând un șir de valori precum:

  • virtas, virtutea sau bărbăția (ce cuprindea excelența bărbătească, mai ales prin curajul dovedit în societate și luptă pentru apărarea și împlinirea res publica – treburile comune, ceea ce astăzi am numi interes național)
  • fides, fidelitatea sau credincioșia (ce cuprindea încrederea în cuvântul și fapta omului – bărbat sau femeie – în toate aspectele vieții)
  • gravitas, adică stăpânirea sau, i-am putea spune, demnitatea, seriozitatea (adică stăpânirea sentimentelor, astfel încât omul să fie echilibrat și să poată urma celelalte principii oricât i-ar fi de greu emoțional)
  • pietas, pietatea sau evlavia (ce cuprindea respectul adânc, precum și cunoașterea și împlinirea datoriilor față de familie, divin, stat și națiune – în ordine crescătoare valoric)

Va recunoaște orice Român că principiile de mai sus par (a) adevărate, (b) luate de-a dreptul din Legea Românească a înaintașilor vrednici pe care i-am avut și (par) (b) de-a dreptul creștine.
Sufletul oricărui Român care le citește va tresări zicând: asta este, așa trebuie să trăim!

Însă, dacă sunt atât de bune și de firești, cum de a ajuns Națiunea Romană să îi prigonească atât de puternic, sute de ani, pe Creștini?

Este EXTREM de important să ne punem această întrebare și să înțelegem răspunsul. Pentru că aici este răscrucea la care mulți Români rătăcesc sistematic!

Nenorocirea Românilor, pentru multe puncte de vedere, este legată de aceeași greșeală, de aceeași lipsă de discernământ cu care citim, de prea multe ori, texte precum prezentarea celor patru valori de mai sus.

Cele patru valori fundamentale din mos maiorum (Calea Înaintașilor) a Romanilor păgâni sunt citite de Români în cheie creștină, deși sunt păgâne!
Și de aici rezultă nenumărate greșeli de interpretare, care fac enorm de mult rău.

De pildă, este bună bărbăția, ca apărare și împlinire a res publica, dacă treburile comune (interesul național) este unul bun!
Nenorocirea este că la orice popor idolatru o parte (rareori mică!) din așa-zisul interes național este, în fapt, facerea răului.
Astfel că se ajunge, de pildă, la o „bărbătească” (de fapt, lașă) măcelărire a Creștinilor.
Cum s-a întâmplat și se întâmplă și în Islam, unde se consideră mare bărbăție să masacrezi oameni care nu se apără și să violezi fete și femei lipsite de apărare (deși este o lașitate satanică).

De pildă, este bună fidelitatea, atâta timp cât nu este loialitate față de rău; ceea ce este inevitabil să fie la orice comunitate – inclusiv stat ori națiune – care nu ascultă de Dumnezeu.

La fel, este minunată stăpânirea de sine, ori seriozitatea, care dă omului puterea de a urma cele pe care le știe bune. Însă dacă știe greșit, această virtute îl va face să înainteze mai repede și puternic pe un drum greșit.

În sfârșit, pietatea sau evlavia sunt minunate dacă sunt sănătoase. Dar pietatea sau evlavia față de idoli, erezii, schismă, iată calea care duce la răutăți extrem de mari.

De aceea i-au prigonit Romanii pe Creștini: nu atât din pricina instigării unor Evrei idolatri, răsculați împotriva lui Mesia și ucigași ai Evreilor Creștini, cum s-a pretins adesea, ci mai ales din pricina virtuților cu direcție greșită1.

Suntem în zona arătată și Părintele Nicolae Steinhardt, Evreu și Român, dar mai ales om al lui Dumnezeu, prin citatul din De Gaulle: „Oameni de bunăvoință? Bună, poate, dar unde este voința?”.

Iar în mos maiorum, din păcate, avem de-a face cu o contradicție dureroasă – tipică sistemelor ce păstrează destul de mult din Revelația Primordială spre a părea bune, dar nu îndeajuns pentru a fi.
Contradicția este între calitatea tehnicilor culturale și spirituale – căci virtuțile amintite sunt în același timp tehnici de dezvoltare personală și comunitară – și scopurile și rosturile culturii și spiritualității în cauză.

Curajul, inventivitatea, evlavia, dorința de cunoaștere, hărnicia, ordinea și nenumărate alte asemenea virtuți sau tehnici de împlinire și desăvârșire sunt bune dacă sunt folosite într-un țel bun.
Așa cum toate aceste virtuți sau tehnici de împlinire au fost prezente la mulți adepți ai unor tirani – de la Genghis-Han sau Hitler până la Stalin sau Pol-Pot. Însă această prezență doar a întărit răul.

Este situația inversă a principiului patristic binele nu este bine dacă nu este bine făcut (și ce opoziție față de scopul scuză mijloacele!). În acest caz avem de-a face cu răul bine făcut.

Știu că aceste idei sunt șocante și dureroase pentru orice om care cunoaște cultura veche a Romanilor.
În primul rând, pentru că există obișnuința stabilirii unei legături sufletești cu cele pe care le studiem.
În al doilea rând, pentru că mulți idealizează trecutul și îl romanțează fără ca măcar să își dea seama.
În al treilea rând, pentru că în comparația dintre Republica Romană și alte culturi – de la cea greacă antică până la cele celtice, scitice, tracice, persane etc. – prima se arată net superioară.

Iar la acest al treilea rând – nu că ar fi ultimul – ne izbim din nou de ierarhia utilitaristă.

Cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • socotea pe sclavi tot oameni
  • dădea sclavilor drepturi civile
  • avea prevederi pentru răspunderea stăpânilor față de buna stare a sclavilor
  • avea mecanisme de eliberare meritocratică și de deplină integrare a fostului sclav în societate
  • avea respect față de creațiile originale ale sclavilor, ce erau recunoscute și răsplătite (ex.: notele tironiene)
  • avea sisteme de pedepsire a abuzurilor stăpânilor de sclavi (de la cele sociale până la cele juridice)

În paralel, sclavii din alte culturi erau tratați atât de rău încât este și greu de descris.

Iarăși, cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • avea drepturi și pentru liberți, și pentru cetățeni, nu doar pentru o minoritate (ca la Greci, Persani, Parți ș.a.a.)
  • promova școli populare, astfel încât fiecare să poată învăța să scrie și să citească
  • asigura accesul la justiție pentru fiecare om din stat
  • promova igiena pentru cât mai mulți oameni din stat cu putință
  • avea reguli de circulație publică
  • avea drumuri publice mai bune decât oricare altă țară (și, din nenorocire, mult mai bune decât cele ale Republicii România de astăzi)
  • avea rețele de apă potabilă
  • avea canalizări

și multe altele care pentru celelalte culturi sau state adesea nu erau nici vise.

Ca pildă, Galii se pot mândri cu mărețe drumuri din lemn, care nu aveau nici o zecime din capacitatea sau rezistența celor romane.
Etc.

Toate acestea și multe altele creează celui care studiază Republica Romană – și alte faze ale istoriei romane – un simțământ de respect. Care trece, însă, de ceea ce se cuvine.
Și din sentimentalism, dar și din falsificarea prin simplificare.

În amândouă cazurile, se ajunge la generalizare.

Dar pentru orice Creștin – și pentru orice om rațional care încă nu a devenit Creștin – este evident că nici calitatea instituțiilor, nici nivelul dezvoltării tehnice nu echivalează cu binele moral.

Ca urmare, în superioara structură romană a putut încăpea nu doar închinarea la idoli, ci și impunerea acesteia, mergând până la genocid religios față de cei care o refuzau.

Desigur, se va replica – de către unii cititori – că este, apariția acestui genocid, posterioară Republicii Romane. (Ca și apariția, de altfel, a Creștinismului.)

Este evident acest lucru, dar ar trebui să fie evident și că, din păcate, nu există o ruptură semnificativă – sau nu o văd eu – între epocile respective.
Desigur, în epoca romană zeificarea persoanelor (adică idolatrizarea lor) se producea post-mortem și era adesea luată cum grano salis. Dar atacarea zeilor era și atunci o crimă.
Ceea ce înseamnă că și atunci Creștinii – poate chiar mai devreme decât s-a întâmplat în timpul Principatului – ar fi ajuns să fie prigoniți.

Și atunci, rămâne ceva în afară de o superioritate utilitaristă și o superioritate morală relativă, pentru cultura romană păgână, sau pentru Republica Romană?

S-a pus întrebarea – pentru unii afirmație – dacă această aplicare a mos maiorum și exaltare a virtuții (virtus) este o aspirație (incompletă și rănită) către Dumnezeu.

S-a spus că și în păcate omul Îl caută pe Dumnezeu.

Oare?

Și repet: oare?

Axioma este o parafrazare a lui Bruce Marshall, care spunea în 1945 că tânărul care sună la ușa bordelului Îl caută, inconștient, pe Dumnezeu (The World, the Flesh, and Father Smith, 1945, p 108).

Dar există în Ortodoxie o asemenea poziție?

S-ar putea invoca – inclusiv în apărarea meritelor teologice ale lui mos maiorum – pilda pe care o dă Dumnezeu Evreilor prin Recabiți (Ieremia 35:1-19).
Este însă o ispită, deoarece, grăind adevărul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, în afară de faptul că Domnul le-a binecuvântat respectul față de părintele lor nu putem adăuga nimic.
Se știe că Dumnezeu binecuvântează pe cei care țin adevărul Său, chiar pe bucăți. Se știe că această binecuvântare este proporțională cu lipsa cunoașterii și invers proporțională cu creșterea cunoașterii Legii Sale. Se știe, de asemenea, că este proporțională cu izolarea celor (celui) care țin (ține) acele bucăți de adevăr – în mijlocul unora care le-au lepădat.
Dar, și acesta este un adevăr prea des uitat chiar și în teologia ortodoxă contemporană, această lucrare a binecuvântării este parte a pedagogiei divine de îndemnare și îndrumare către adevărul deplin. Adică nu este o binecuvântare a culturii în cauză in integrum.
Și, desigur, nu este o confirmare că în păcat omul îl caută pe Dumnezeu.

Pentru această ultimă presupunere – căci și Bruce Marshall o prezintă ca pe o dorință a Rev. Simth, nu ca pe un adevăr teologic –, pentru această ultimă presupunere, deci, trebuie să ne întoarcem la natura păcatului.
Care este neascultarea de Dumnezeu.

Ceea ce face să ne trezim într-o situație absurdă: cercetăm să vedem dacă în neascultarea de Dumnezeu omul Îl caută pe Dumnezeu!

Pe de altă parte, însă, și păcatul este absurd!

Ceea ce face, teoretic posibilă și o asemenea absurditate, ca omul să Îl caute pe Dumnezeu în neascultarea de Acesta.

Și, dacă ne gândim puțin, există cel puțin o variantă în care acest lucru este foarte clar posibil: atunci când omul nu cunoaște voia lui Dumnezeu, deși Îl caută.

Și această situație, care se manifestă cel puțin declarativ în istorie de multe ori, prezintă însă o problemă:
De vreme ce Dumnezeu stă la ușă și bate, adică lucrează activ, chiar dacă discret și elegant, la chemarea și îndrumarea omului spre mântuire și sfințire, ce împiedică pe un căutător sincer să Îi cunoască voia?

Răspunsuri sunt însă mai multe, de la obișnuințe greșite până la mulțimea minciunilor.
Ceea ce dovedește că cel puțin în unele cazuri manifestarea declarativă este, sau poate să fie, o realitate:

Omul poate să Îl caute pe Dumnezeu în păcatele despre care nu știe că sunt păcate.

Dar atunci când știe că sunt păcate – și foarte multe dintre ele se cunosc din fire –, afirmația devine, evident, greșită.

În unele păcate omul poate căuta o consolare pentru felurite suferințe, dar fiind o consolare mincinoasă este cu totul greșit a crede că este o căutare a lui Dumnezeu.
Pentru că ceea ce caută omul în păcate, în ciuda a ceea ce credea Toma de Aquino, nu este Dumnezeu Însuși, ci sunt anumite manifestări sau atribute dumnezeiești scoase din context.
Păcătosul vrea binele, dar fără Bine; vrea cunoaștere, dar fără Înțelepciune; vrea dragoste, dar fără Adevăr etc.

Și toate acestea sunt, de fapt, luptă cu Dumnezeu, nu căutarea Sa!

Ca urmare, cred că se poate spune cu îndreptățire că aspirația oricărei societăți păgâne este departe de a fi cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El.
Este, cel mult, căutarea cunoașterii și însușirii sau folosirii anumitor daruri și atribute ale Acestuia.
Iar această căutare este departe de a fi un bine, chiar dacă uneori chemarea lui Dumnezeu reușește să o întoarcă în ceva bun.

Însă care este concluzia pentru Republica Romană?

C. Concluzii la paragraf

Ei bine, dacă ne uităm la fapte/roade (Matei 7:15-20), putem constata că dorința de ascendență romană a dus către tot mai mult rău, iar nu către o creștere a binelui.
Voi sublinia faptul că împărțirea în epoci istorice, precum Republica, Principatul, Dominatul, ține foarte mult de o viziune exterioară. Pentru Romani trecerea nu a fost văzută și simțită ca atare mai mult decât au fost simțite alte schimbări drept o trecere la altceva.
Ca urmare, este greu să pretindem existența unei rupturi semnificative între Republică și Dominat, de pildă. Ele se dezvoltă organic, aș putea spune, ca rezultat (roade) pentru aplicarea mos maiorum.

Și asta inclusiv pentru faptul că mos maiorum, alături de virtuțile mai sus amintite, cuprinde multe principii și valori care, din perspectivă creștină, sunt cel puțin greșite, dacă nu demonice.

De pildă, Romanii Păgâni au manifestat sistematic voința de a-și ucide copiii nenăscuți dacă vor. Folosind pentru argumentarea acestei valori (din mos maiorum!2) sofisme ușor de demontat prin logică pură.
De exemplu, Romanii considerau un pui aflat în ou ca distinct de ou din clipa în care i se putea distinge structura; dar negau același principiu pentru copilul nenăscut.
Astfel încât socoteau avortul voluntar drept o chestiune privată.
Atâta timp cât nu afecta drepturile de moștenire.
Doar că niciun organ al trupului nu a avut vreodată drept de moștenire în sistemul juridic roman.

Ca alt exemplu, mos maiorum socotea ca normal adulterul soțului, câtă vreme amantele erau „respectabile”.
Promovând, simultan, pedepse grave pentru soția care ar fi făcut așa ceva3.

Sunt doar două exemple ale rădăcinilor răului care sabotau valorile sau tehnicile corecte din mos maiorum – și, în general, din societatea romană.

Toate dovedind, repetat, faptul că ascendența romană păgână a avut, sistematic, o țintă greșită.
Ceva de tipul drumul spre Iad este pavat cu intenții bune.

(urmarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Este interesant și dureros să vezi cum, pe de-o parte, mulți uită că „blestemații Iudei” care L-au ucis pe Iisus Christos au ucis și nenumărați binecuvântați Iudei (și, în general, nenumărați binecuvântați Evrei) (Fapte 7:54-60 cu 8:1-4 și 9:1-2; 22:1-8 ș.cl.), iubitori de Dumnezeu și ucenici ai Domnului (Fapte 2:29-41; 4:31-32; 6:1-7 etc.). Așa cum uită că Evrei sunt după trup și Iisus Christos cu Maica Sa, și Apostolii și foarte mulți dintre primi Sfinți ai Bisericii.
    La fel și alții uită că minciuna stă împotriva lui Dumnezeu, că spunând adevărul despre păcatele și greșelile cuiva care nu se îndreaptă, și care pe mulți rănesc, îți împlinești datoria și față de acela și față de ceilalți – și mai ales față de Dumnezeu, Binele absolut.
    Totodată, este tragi-comic să vezi cum unii cred că Romanii ar fi persecutat pe Creștini din instigarea unor Evrei. Ca și cum Romanii erau lipsiți de orice simț politic și de orice urmă de discernământ, ca să ajungă la genocid pentru niște bârfe. Episodul Nero este pilduitor, căci este al crimelor dezlănțuite din patimile dezlănțuite. Ceea ce se întâmplă și cu alții asemenea, mai ales cu Maximin Tracul, Decius, Galerius și alții asemenea. Să ne amintim, de exemplu, că la Galerius genocidul împotriva Creștinilor a fost cauzat de respectul față de mamă! Căci aceasta a venit plină de lacrimi la Galerius, plângându-se că rudele creștinate nu au vrut să vină la masa pusă de ea în cinstea zeilor. Așa că fiul înfuriat de durerea mamei și de „lipsa de respect” a rudelor creștine a trecut la genocid! Ca o paranteză la paranteză, merită să vedem tragica asemănare cu atâtea conflicte familiale ale Românilor de astăzi – fie ei sud sau nord dunăreni, est sau vest pruteni etc. Revenind, putem constata faptul că nici Nero, nici Maximin Tracul, nici Decius ori Galerius și alții asemenea nu au prigonit pe Creștini pentru că au fost manipulați de altcineva sau altceva decât de propriile patimi. Care însă, la o cercetare serioasă, apar ca fiind corespunzătoare valorilor mos maiorum pe care le-am amintit! Ceea ce dovedește ce era de dovedit. ↩︎
  2. Existența ei fiind sistematic ignorată de admiratorii (peste măsură ai) culturii romane. ↩︎
  3. A se vedea, printre altele, Aulus Gellius, Nopțile Atice 10:23; Cicero, Pro Milone 4; Valerius Maximus, Factorum et dictorum memoriabilium, 6:1; Plaut, Curculio 33-38 etc. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Suntem la a șasea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

Cât adevăr este în conceptul lipsei luminii Revelației directe la neamuri (popoarele păgâne)?
Este o prejudecată prea des întâlnită? Este doar o ipoteză de lucru?

Psalmul 9:17 arată că neamurile îl uită pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că L-au cunoscut. Psalmul 48:1 vestește tuturor neamurilor pământului. Vălul de la Isaia 25:7 este același văl care acoperea sufletul Evreilor – silindu-l pe Moise să-și acopere chipul – în vremea revelațiilor directe din Sinai.
Interesante pe subiect sunt și cuvintele de la Fapte 14:15-17, mai ales în legătură cu 15:21.
Toate acestea ar merita un studiu, însă mă opresc la a arăta faptul că, într-un fel sau altul, Dumnezeu totdeauna a chemat pe oameni la adevăr, la bine, la mântuire.

Din această chemare, și din răspunsurile imperfecte și parțiale la ea, apare, putem spune, și o oarecare aspirație ascendentă într-un sens pozitiv – de căutare mai mult și mai ales prea puțin conștientă a lui Dumnezeu cel necunoscut.
Așa cum vedem și la Duhul Sfânt grăind prin Pavel Apostolul:

străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar scris ”Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acela Îl vestesc eu vouă. (Faptele Apostolilor 17:23)

Replica obișnuită este însă alcătuită din două elemente:
– este o căutare inconștientă
și
– este Revelație naturală

Față de ele, voi spune întâi că o discuție asupra gradului de conștiență cere mult timp. Juridic, dacă știi că ceea ce faci este bine sau rău se consideră că ești conștient. Dar nu și în situația în care ești convins – și se poate dovedi asta – că este totuna să rupi o frunză din gard ori să dai foc la o mașină.
Și de atâtea ori ni se întâmplă să fim în ultima situație, ba chiar să fie nevoie să ajungem la Judecata lui Dumnezeu ca să înțelegem ce am făcut.

Ca urmare, la fel ca în analiza unui text, trebuie să ne oprim nu la speculații privind autorul și intențiile sale, ci la faptele sale.

Astfel, dacă cineva arată în fapte o încercare sistematică – fie doar ca prezență, fie și ca procedură – de a face binele sau, respectiv, răul, este corect să spunem că avem de-a face cu o căutare conștientă (a binelui, respectiv răului).

În ceea ce privește revelația naturală, în primul rând, da, știu că nu apare în textul la care răspund. O discut din perspectiva unui contra-argument la existența Revelației directe la păgâni.

Prima observație, care mi se pare revelatoare, este că termenii și definițiile curente pentru revelație naturală și revelație directă (revelatio naturalis și revelatio immediata1)

a) nu apar în Ortodoxie decât în calitate de împrumuturi eterodoxe nefiltrate în secolul al XIX-lea
b) sunt legate de faze specifice ale spiritualității și teologiilor vest-europene.

Astfel, găsim la Toma de Aquino atât naturalis ratio2, cât și theologia naturalis (teologia naturală).
Acest ultim concept devine ulterior (secolele XIV-XV) revelation naturalis (Revelația naturală), păstrându-și însă înțelesul dat de Thomas Aquinas: cunoașterea lui Dumnezeu (și legilor Sale) prin observație și logică omenească, fără vreo descoperire din partea Acestuia.3

Pe de altă parte, revelatio immediata este departe de a fi bine tradusă în română ca Revelația directă.
Înțelesul expresiei include nu doar experiența unui comunicări directe, ci și pe loc sau imediate.
Noțiunea apare la Protestanții Scolastici din secolul al XVII-lea, în timpul așa numitului ”Protestantism Clasic” sau ”Protestantism Ortodox”. Amandus Polanus (1561-1610), în Syntagma theologiae christianae, publicată în 1609, întrebuințează expresia, despre care se poate spune că a fost consacrată prin Institutio Theologicae Elencticae a lui Francis Turretin (1623-1687), publicată în trei părți în 1679-1685.

Se pot spune multe, prea multe, pe subiect.
O să rezum însă cea mai mare parte din ele într-un citat din Sfântul Dumitru Stăniloae:

Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. … revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între revelația naturală și cea supranaturală, sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane și acțiuni istorice.
… Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire în relief mai accentuată a lucrării lui Dumnezeu…(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 1996, p. 11)

Acest citat ar putea – și ar trebui – să lămurească lucrurile.

Pentru că, desigur, în ceea ce se numește natură există, alături de intervențiile covârșitor distructive ale oamenilor și diavolilor și lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu.
Altfel spus, Dumnezeu lucrează (Ioan 5:17) și se cunoaște prin creațiile Sale (Romani 1:19-20) exact pentru că El lucrează în și prin ele!

Din acest punct de vedere termenii de revelatio immediata și revelatio mediata sunt susceptibili de ridicol: Cel Care stă la ușă și bate (Apocalipsa 3:20) se descoperă imediat neîncetat și totdeauna într-un grad sau altul de mediere – ca să Îl putem înțelege cât de cât.
Doar că noi înțelegem greu și uităm repede când avem de-a face cu cele sfinte!

Revenind la tema acestui punct (A.), cred că deși sintetic prezentat, adevărul este clar:

Dumnezeu descoperă adevărul neîncetat și printre păgâni.

Altfel spus, popoarele păgâne au parte de Revelație directă – dacă vrem să folosim termenul – dar aleg sistematic să o ignore.

Cele zece plăgi ale Egiptului s-au repetat, în diferite forme, la toate popoarele păgâne, chiar în clipele de maximă evlavie păgână ale acestora.
Astfel Dumnezeu, retrăgând puțin ocrotirea Sa și lăsând demonii care se dau zei să își manifeste răutatea, le-a arătat direct acelor popoare falsitatea idolilor lor.

O să amintim mai departe despre Recabiți, respectiv despre binecuvântările pe care Dumnezeu, în mila și purtarea Sa de grijă, le dă pentru credincioșia față chiar și de fragmente din adevăr.

Ca o paranteză, o binecuvântare pe care Musulmanii o au este pentru că primesc, de obicei, copiii pe care îi trimite Dumnezeu.
Și un mare blestem este peste Creștini pentru că fug de copiii pe care Dumnezeu îi trimite lor.

În toate aceste așa-zise „fenomene naturale” Dumnezeu, în fapt, lucrează direct, dar cu discreția și eleganța care Îi sunt tipice (a se vedea descrierile făcute Lui și lucrărilor Sale de Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi și celelalte).

Ca urmare, cred că suntem îndreptățiți să spunem că păgânii au parte de Revelație directă.
Doar că la ei se vede mai mult decât la Creștini nesupunerea față de Dumnezeu, deoarece apare și formal.
Pe când la Creștini există forme ce par să fie ale ascultării de Dumnezeu, deși rar sunt.
Însă, desigur, aceasta este altă discuție.

Ceea ce este esențial este că Romanii, fie în epoca Regatului, fie în cea a Republicii sau oricare alta, nu au fost lipsiți de descoperirile dumnezeiești.

Fapt ce argumentează, însă, împotriva unei aspirații ascendente (către Dumnezeu) a culturii lor.

(urmarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Și, totuși, va spune cineva, dacă numim Revelație directă sau imediată lucrarea lui Dumnezeu cu Poporul lui Israel, nu avem cum să numim la fel și lucrarea lui Dumnezeu cu Romanii, Tracii, Sciții sau Patagonezii.
O asemenea poziție o văd, însă, ca legată de încercarea de a cuprinde oceanul într-o degetar: funcționează ca motiv într-un basm fantastic sau mai multe, dar anulează înțelegerea realității.
Faptul că Dumnezeu lucrează altfel cu un om decât cu altul, că lucrează altfel cu un neam decât cu altul, este doar mărturia iubirii adevărate, în care individualitatea este primită, potențată și sfințită de Cel Atotputernic. Aceasta nu este o lipsă a ceva – așa cum ar crede răzgâiații –, ci dimpotrivă, este prezența respectului uluitor și copleșitor al Celui Preaînalt pentru specificul infinit de micilor oameni.
Pedagogia divină întrebuințează, desigur, alte manifestări față de Evrei decât față de Romani, față de Traci decât față de ceilalți doi, față de Chinezi ori Japonezi în comparație cu toți ceilalți etc. Iar acest lucru este, de fapt, o dovadă invincibilă a Revelației directe și imediate la toți aceștia. Este dovada unei lucrări conștiente și adaptive, nu mecanice, nu ”naturale” în sensul comun, materialist, al termenului.
Este Q.E.D.

Note

  1. Trebuie amintit cititorului interesat că revelatio immediata apare într-o pereche cu revelatio mediata. Avem de-a face cu un joc de cuvinte ce exprimă pe cât se poate mai exact concepte esențiale teologiei catolice și protestante. ↩︎
  2. Foarte direct, naturalis ratio ar însemna gândire naturală sau discernământ natural; în viziunea lui Toma de Aquino este capacitatea naturală de a distinge binele și răul, de a înțelege existența, strict prin observație și rațiune, fără a recurge la credință și fără ca Dumnezeu să i le descopere. ↩︎
  3. Trecem aici peste pozițiile și precizările protestante pe subiect realizate după 1600, deoarece nu sunt, vom vedea, esențiale în context. ↩︎

Despre numele de botez. Ce este, ce greșeli se fac mai des la alegerea lui.

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Tot omul greșește, tot omul păcătuiește. Acesta este un fapt ce îl deznădăjduiește pe cel (încă) depărtat de Dumnezeu. Însă pentru cel ce știe ce crede, acest fapt este ajutor întru smerire și îndreptare, în punerea încrederii în ajutorul lui Dumnezeu, nu în puterile proprii.
Canoanele 114 și 115 de la Sinodul al VIII-lea din Cartagina au fost pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii. Și ele ne arată că și sfinții (mai) păcătuiesc, deci se înțelege că mai și greșesc. Singur Dumnezeu este fără de greșeală. Și la El ne întoarcem, iar și iar, ca să primim îndreptare.

Numele este pecetea insului, persoanei, față de fire sau natură.
Firea omenească, de pildă, există în fiecare dintre noi, dar altfel, așa încât fiecare dintre noi este unic. Și numele propriu este cel prin care ne recunoaștem și suntem recunoscuți ca persoane.
Prin urmare, numele propriu are o mare însemnătate.

Atunci când cineva urmează să se boteze, avem două împrejurări: este destul de mare și așezat spre a-și putea alege numele ori este prea mic sau prea slab pentru asta.

În prima împrejurare meritul sau vina alegerii sunt ale celui care și-a ales numele. Sfătuitorii au, însă, partea lor; mai ales cei care, folosind slăbiciunile celui nebotezat, îl îndeamnă pe căi greșite.
În a doua împrejurare nașii sunt cei care poartă cea mai mare răspundere, urmați îndeaproape de părinți, sau – dacă greutatea alegerii se schimbă -, părinții urmați de nași.

Ce nume se pot folosi la Sfântul Botez?

Răspunsul canonic este: orice nume care nu sunt de ocară.

Adică ne vom feri cu putere de nume care denumesc deschis răul, de cele obscene sau ridicole.
Voi sublinia faptul că folosirea acestor nume este necanonică, până la măsura în care se discută adeseori validitatea botezului la care se acceptă așa ceva.
De asemenea, ne vom feri de nume excesiv de lungi: în loc să pecetluiască identitatea persoanei, silesc la forme scurte ce mai mult tulbură și duc spre pierderea identității. (Exemplu negativ: Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru; este evident că deși numele omului este „Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru” nu se va putea identifica prin el, și nu va putea fi identificat prin el de către rude și prieteni; se vor folosi doar bucăți din numele său, și el însuși va folosi doar o parte, ceea ce duce la foarte multe probleme psihologice.)

Dar se naște aici altă întrebare
Nu sunt obligatorii numele creștine, numele de sfinți ori îngeri?

Nu, nu, nu! Canonic, nu!
Părerea teologică după care Botezul se face drept doar cu nume de sfinți este o exagerare ce nu ține seama de Istoria Bisericii, de Sfintele Scripturi, de mărturia din veac a Duhului Sfânt. Adică este o părere necreștină, care dă valențe magice unor nume, fără niciun temei teologic.
Uimitor? Șocant? Scandalos? Să vedem ADEVĂRUL!

A. Mărturia Scripturilor despre numele de botez

A.1. Vechiul Testament

În Vechiul Testament nu există nicio datorie de a da copiilor nume de prooroci sau ale altor oameni sfinți. Există doar grija pentru înțelesul numelui – după cum am amintit și mai sus că este canonic și azi.

A.2. Noul Testament

În Noul Testament apare Botezul – adevărata Tăiere Împrejur, nu după trup, ci după duh și în Duhul. De asemenea, apare, pentru Biserica lui Christos, o constelație sau un cer de constelații de nume noi (față de cele vechi-testamentare). Acestea sunt de două feluri.:

  • Acvila, Andrei, Ampliat, Andronic, Corneliu, Crescent, Lidia, Luciu, Petru, Pavel, Ruf, Sila, Ștefan, Timotei, sunt doar câteva dintre numele „neamurilor” care, niciodată înainte folosite de oameni sfinți, sunt totuși păstrate la Botez și asumate; și sfințite prin sfințirea purtătorilor
  • Apolo (F.A. 18.24), Aristobul (Romani 16.10), Dionisie (F.A. 17.34), Febe (diaconița – Romani 16.1), Hermas și Hermes (Romani 16.14), Nereu (Romani 16.15) etc. sunt denumiri de zeități păgâne; dar purtătorii lor au fost botezați cu ele, cu numele purtate până atunci, nu cu nume ale sfinților vechi-testamentari sau ale martirilor creștini, și le-au sfințit prin viața lor.

Se vede, prin urmare, că Dumnezeu nu s-a scârbit de asemenea nume. Deși acestea, toate, țineau de culturi și religii străine Evreilor și păgânești. Dimpotrivă, a vărsat harul Său peste purtătorii acestor nume, cu belșug și bucurie. Iar ei au sfințit numele păgânești, astfel încât astăzi strălucesc în Calendarele Bisericii.

B. Istoria Bisericii

În Istoria Bisericii apar iar și iar nume din culturi și religii străine, care sunt folosite ca atare la Sfântul Botez. Și care, iarăși, sunt sfințite de purtătorii lor. Aproape totdeauna practica este ca numele primit de la părinți sau tutori să se păstreze la Sfântul Botez. Ca urmare, calendarul creștin se îmbogățește cu noi și noi nume – de origine necreștină, dar sfințite prin sfințirea oamenilor ce le-au purtat.
Amintim aici despre Ignatie Teoforul, despre Ducele Sărunei Dimitrie (Izvorâtorul de Mir), despre sfinții cu numele Teodor, de Mucenicul Sava Gotul, despre Sfântul Betranion, de Ioan Casian Romanul, despre Constantin cel Mare, de Elena, maica sa, de Efrem Sirul, despre Macarie Egipteanul și nenumărați alții.
Cu toate că numele lor nu erau biblice, cu toate că nu erau de sfinți, cu ele au fost botezați și le-au sfințit ei, prin viața lor.

Avem aici mărturia Duhului Sfânt, că primește numele oamenilor după neamul și limba lor și cultura din care vin, așa cum le-au avut înainte de Botez, prin acesta și Mirungere – și celelalte lucrări ale Bisericii – dăruindu-le har spre a se și a le sfinți.
Repetăm: Niciodată în Sinoadele Ecumenice sau în sinoadele locale, în Învățătura Bisericii sau în tradiția liturgică sobornicească nu a existat această contrazicere cu Sfintele Scripturi, prin care s-ar cere schimbarea numelui la Botez pe motiv că nu ar fi fost purtat mai înainte de vreun sfânt.

Bineînțeles, apare altă întrebare:

Dacă Biblia, Istoria Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu mărturisesc atât de clar adevărul, de ce mulți Creștini, inclusiv clerici, spun că trebuie să (te) botezi doar cu nume de sfinți?

Pentru că așa au apucat… și nu au cercetat.
Această eroare teologică se găsește și la unii sfinți (de aceea am amintit Canoanele 114 și 115 Cartagina VIII la început!). Ceea ce arată răspândirea și răutatea acestei greșeli.

Dar de unde apare această eroare teologică, după care e musai să dai nume de sfinți la Botez?

Din extremismul etnofiletist (adică rasist) grecesc.
Această greșeală apare ca mijloc pentru grecizarea (elenizarea) naționalităților din Romania – adică din Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole (poreclit astăzi „Imperiul Bizantin”). Convingându-i să adopte nume grecești, misionarii asimilării etnice prin Biserică (adică ereticii etnofiletiști) deschideau calea grecizării acelor oameni. Chiar și atunci, practica era folosită mai ales pentru neștiutori și neîntăriți. Căci îi stăteau împotrivă și Scripturile, și toată Istoria Bisericii.

De pildă, atunci când domnitorul de origine varegă (vikingă) al Kievului, Vladimir, se botează, Grecii nu îndrăznesc să îl boteze Vasilios, Gheorghios, Dimitrios ori cu alt asemenea nume grecesc. Și, iată, Vladimir este sfânt, este în calendar, cu numele său de origine păgână sfințit de viața sa creștină.

Deci este greșit să botezăm pe Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni, Azteci etc. cu nume de sfinți creștini?

Depinde de pricina alegerii numelor!
În primul rând va trebui amintit că există sfinți ortodocși cu nume apusene ori orientale. Și, dacă vreun misionar ortodox are acolo lucrare, este canonic să le dea întâietate acestora în alegerea numelor de botez pentru Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni etc.
În al doilea rând, atunci când catehumenul (cel care se pregătește pentru Botez) vrea el (și) numele unui sfânt din altă parte, pentru evlavia față de acel sfânt, se poate folosi (și) acest nume. Dar dacă misionarul îi spune catehumenului că trebuie să ia un nume din calendar, face un mare păcat. Impunerea numelor străine pentru Creștinii dintr-o țară este o practică necreștină! Și este și una din pricinile înstrăinării Creștinilor din multe țări față de concetățenii lor, este un instrument de deznaționalizare și este o tristă despărțire de Învățătura lui Dumnezeu.

Canonic, pentru Creștinii care se creștinează se folosesc nume din propria lor țară, cultură, limbă – bineînțeles, dacă nu sunt nume de rușine, blasfemice, excesiv de lungi etc. Orice adaptare pentru ultimele probleme se va face ținându-se seama de specificul național al catehumenilor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfântul Mina.jpg

Sfântul Mare Mucenic Mina este un compatriot de-al nostru din vremea împăraţilor păgâni Galerius, Diocleţian şi Maximian (sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Chr.).
În vremea lor Romania se întindea din Britania şi Carpaţii Nordici până în Africa, din Lusitania (Portugalia de azi) până înspre Arabia şi în Armenia Mare (împărţită astăzi între Armenia, Turcia şi Iran).
Cei trei împăraţi amintiţi făceau parte din familii romano-traco-ilire împărţite între păgâni – adepţi ai unor amestecuri politeiste greco-romano-traco-persane – şi creştini (ortodocşi sau, mai târziu, arieni). Din păcate, existenţa acestei diversităţi familiale nu a fost pentru împăraţii păgâni o sursă de toleranţă ci, dimpotrivă, de extremism violent, cei trei ajungând la acţiuni de o inumanitate feroce.
Persecuţiile lor împotriva creştinilor – după tipar persan – au fost amplificate atât de ura lor personală cât şi de colaborarea cu Grecii păgâni, care au folosit prilejul spre a-şi revărsa xenofobia tipică, acum apărată de împăraţii romani. Această unire între chinurile de tip oriental (persan), extremismul tracic, ordinea romană şi xenofobia violentă grecească a dus la un rezultat cumplit. Nenumăraţi creştini au fost trecuţi prin torturi greu şi de descris, şi de auzit. De la biserici arse cu tot cu credincioşii aflaţi la slujbă la rupere în bucăţi, torturarea copiilor în faţa mamelor, ruperea cu cleştii a cărnii de pe corp – la femei începând cu sânii -, jupuirea de vii şi altele asemenea, creştinii au avut parte, sistematic, de tot ce a putut născoci ura păgână a amintiţilor împăraţi şi a oamenilor lor. Este vremea în care pentru Români cuvântul păgân devine, alături de „om fără dumnezeu”, cea mai cumplită insultă. Iar unul dintre elementele hotărâtoare a fost şi persecuţia sistematică împotriva creştinilor din armată.

Printr-o străveche tradiţie, Romania era locul în care orice cultură şi religie era acceptată, atâta vreme cât nu era violentă împotriva celorlalte culturii şi religii, precum şi – de înţeles – împotriva statului. Această toleranţa era şi mai mare în cadrul Armatei, unde oamenii îşi puneau viaţa în joc pentru Ţară, ceea ce le dădea drepturi mai mari decât altor locuitori sau cetăţeni.

Primele persecuţii împotriva Creştinilor s-au datorat unor calomnii: că ar fi o sectă iudaică ce complotează împotriva cezarului, că ar fi o sectă ce taie şi mănâncă copii, că ar fi incendiat Roma…
Traian cel Drept a hotărât, în faţa acestei situaţii, să limiteze „pedepsirea creştinilor” la cei dovediţi că ar fi făcut, în numele religiei lor, fapte rele – nu a existat niciun caz – iar denunţurile anonime – „nedemne pentru vremea noastră”, scria el – să nu fie luate în seamă.
Scăderea acestor persecuţii – care se manifestau doar în măsura în care un funcţionar (dregător) sau altul era stăpânit de fanatism religios ori destul de corupt spre a folosi persecutarea Creştinilor ca mijloc de a aduna avere – a fost întreruptă brusc de împăratul Maximin Tracul. Acesta este primul care a lansat o persecuţie sistematică şi oficială împotriva Creştinilor; dar el i-a vizat pe episcopii, preoţii şi învăţătorii creştini, nu populaţia creştină.

Spre deosebire de toate aceste cazuri, de la furia mamei lui Galerius pe rudele creştine care nu au vrut să mănânce din ospăţul dat de ea în cinstea zeilor munţilor se va ajunge la o măcelărire sistematică şi extinsă a Creştinilor… inclusiv în armată.
Păgânii erau pe atunci locuitori pagusurilor, adică migratorii fără aşezări stabile. Aşezările rurale, de la villa rustica la fossatum, aveau, în toată Romania, o formă sistematică, întărituri, mijloace de apărare. Puţinele locaşuri ce nu erau aşa aparţineau păstorilor – de vite, oi, capre, cai – sau unor populaţii mărginaşe, încă străine de cultura romană. În rest, doar în Barbaricum, şi chiar şi acolo doar la năvălitori găseai anticele pagusuri. Ca urmare, păgânii erau cei care veneau pentru a jefui, viola, ucide şi înrobi, cei împotriva cărora ostaşii luptau spre a apăra Ţara.
Până la împăraţii persecutori ai Creştinilor singurele măcelăriri ale trupelor aveau loc în lupta cu duşmanii, excepţional când existau cazuri de laşitate în faţa duşmanilor şi se aplica decimarea. Dar niciodată nu mai existase o persecutare a ostaşilor din pricina religiei lor sau altor aspecte care nu scădeau în niciun fel valoarea lor militară. O asemenea persecuţie încălca o tradiţie de peste o mie de ani, încălca toate drepturile ostaşilor şi cetăţenilor romani, era un atac împotriva structurilor intime ale Ţării, era o acţiune păgânească. Persecutorii încep să fie numiţi păgâni şi acest nume, spre deosebire de cel de necreştin, capătă înţelesul fanatismului violent şi orb (păstrat şi astăzi de multe grupări, după cum se vede clar din persecuţiile anti-creştine din întreaga lume).

sf_victor_sf_mina.jpgSfinţii Mucenici Ostaşi Victor (în stânga) şi Mina (în dreapta)

Acesta este contextul în care se naşte, creşte, munceşte, luptă şi mărturiseşte Credinţa Creştină şi Sfântul Mare Mucenic Mina.
Am amintit că acesta a fost compatriotul nostru, pentru că în vremea aceea Goţia, care cuprindea şi Dacia lui Decebal şi unele teritorii din Sciţia Mare, era regat clientelar roman, adică era parte a Împărăţiei Romanilor. Egiptul, fost regat clientelar roman, era acum provincie romană, adică era parte a aceleiaşi ţări. Şi tocmai Egiptul, aflat pe acelaşi merdian cu Goţia sau Dacia, este locul în care se naşte Mina.
Fie că s-a născut dintr-o familie romano-egipteană, fie dintr-una egipteană care câştigase cetăţenia, cert este că Mina a devenit ostaş sub Tribunul Firmilian, într-una dintre unităţile legiunii conduse de acesta în Egipt. Cu toate că rangul nu i se cunoaşte, mărturiile martirice arată că a fost un bun militar, cu multă învăţătură şi respectat de către ceilalţi. De asemenea se ştie că a petrecut multă vreme în armată („toată viaţa ta”, spune Prefectul Pyrus), fiind înaintat în vârstă dar încă în putere.
Atunci când Diocleţian începe să persecute soldaţii creştini, punându-i să aleagă între Credinţă şi ostăşie, Mina face parte dintre cei care, supunându-se disciplinei militare, face, cu durere şi scârbă, alegerea de a ieşi din armată (cu pierderea stipeniilor şi celorlalte beneficii cuvenite). Această ieşire se făcea oficial, pentru că Diocleţian fusese convins că ostaşii nu vor putea renunţa la viaţa militară pierzându-şi tot câştigul la care ar fi avut dreptul. Totuşi mii şi mii de ostaşi au ales ieşirea din rândul trupelor în loc lepădorii de Credinţă, ceea ce a slăbit mult trupele şi Ţara – Creştinii erau luptători de elită, neînfricaţi, disciplinaţi, oameni ai datoriei. Această pierdere a fost resimţită de Diocleţian şi Maximian ca o ofensă şi, în loc să-şi înţeleagă greşeala, au înteţit persecuţiile anti-creştine.

Retras în părţile „pustii” ale Egiptului – adică în adâncul savanei -, Mina, păstrându-şi arma şi haina ostăşească, dar fără însemne, ducea o viaţă pustnicească, de pace şi rugăciune. Îndurerat de răutatea societăţii, de ura nebunească împotriva Creştinilor şi nedreptăţile împotriva acestora, se ruga şi căuta o cale prin care să se îndrepte lucrurile, prin lucrarea lui Dumnezeu. Creşte în Credinţă atât de mult, încât începe să facă minuni, devenind cunoscut necreştinilor şi creştinilor din împrejurimi. Dar nu găseşte un răspuns la frământările sale.
Acestea sunt clipele în care Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre primii sihaştrii creştini ai Egiptului, îi iese în cale. Acesta îi aduce aminte că este ostaş, că deşi a pierdut titlul de ostaş al împăratului pământesc rămâne ostaşul Împăratului Ceresc şi că rostul său şi lupta sa trebuie să şi le împlinească printre oameni, după cum i se cuvine ostaşului.

Însufleţit de aceste cuvinte care îi arătau, în sfârşit, calea, Mina merge în oraşul Cotyaeum, unde se pregătea sub controlul autorităţilor un praznic păgân la care, sub ameninţare, erau nevoiţi să ia parte toţi locuitorii (indiferent de religia lor). Suindu-se pe un loc înalt, Mina strigă, atrăgând atenţia asupra lui şi arătând nedreptatea impunerii prin forţă a zeilor. De asemenea, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi Învăţătura Creştină.
Ca urmare a acestui fapt este arestat şi judecat.
Se află că a fost ostaş, dar nu se poate găsi nicio mărturie împotriva lui din vremea în care, creştin fiind, a slujit în armată. Ca în mii şi mii de alte cazuri, Creştinii se dovedesc şi prin Sfântul Mina a fi fost ostaşi excepţionali.
Ca urmare, se încearcă acuzarea lui de răzvrătire împotriva împăraţilor (tetrarhilor) ce conduceau Romania, deoarece şi el, ca şi alţi Creştini, folosea adesea termenul de „Împăratul nostru” pentru Domnul Iisus Christos – un termen foarte uitat de Românii de astăzi…
El răspunde:
„Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”
În aceste cuvinte esenţiale pentru teologia creştină în privinţa împăraţilor şi a statului, sfântul şi-a aflat şi apărarea. Căci de vreme ce mărturisea un Împărat Ceresc – iar împăraţii romani erau pământeni – care le-a dat celor tereştri „cinstea şi stăpânirea”, nu putea fi acuzat de răzvrătire. Până la urmă şi împăraţii romani pretindeau că puterea le este dată de sus, doar că aşezau în acest „sus” o hoardă de zei – greco-romani, egipteni, tracici, germanici, persani, celtici etc., la grămadă – în vreme ce Creştinismul spunea că este doar Unul.
Ca urmare, prefectul este nevoit să se mulţumească doar cu aplicarea legii evident nedrepte ce persecuta pe Creştini pentru numele de creştin, iar nu pentru vreo faptă rea. În toată cercetarea făcută, Mina se dovedise a fi fost un ostaş desăvârşit (pricină pentru care, alături de alţi Sfinţi Militari, va deveni pentru mai bine de un mileniu şi jumătate model de ostăşie pentru Românii mireni şi imbold în desăvârşire pentru Românii monahi).

Torturile cumplite la care este supus apoi Mina ostaşul pentru vina de a fi încălcat porunca împăraţilor păgâni ce interzicea existenţa Creştinismului sunt răbdate de acesta cu o tărie uluitoare. Bătaia cu vine de bou, obişnuită în epocă, a fost dusă până la ruperea pielii de pe spinare şi picioare. A urmat frecarea rănilor cu gheme de păr, menite să producă usturimi insuportabile. Răbdate cu durere, toate acestea, s-au adăugat arsurile, care puneau rană peste rană. Dar nici aşa Mina ostaşul nu a putut fi clintit din credinţa sa. În sfârşit, a fost târât cu spatele peste cârlige şi cuie din fier, pentru ca agăţându-se de răni, arsuri şi petice de piele să-i dea dureri de neînchipuit şi să fie înfrânt măcar aşa. Însă Mina a răbdat şi aceste chinuri cu o tărie ce i-a înspăimântat pe persecutori. Ca urmare, i-au tăiat mâinile şi picioarele, iar la sfârşit şi capul. Apoi au aruncat toate părţile în foc, fiind îngroziţi de tăria şi credinţa lui şi temându-se că s-ar putea întoarce să-i pedepsească.

După câteva zile Creştinii din Cotyaeum şi împrejurimi au venit la locul în care fusese rugul şi au luat moaştele sfântului mucenic, spălându-le după rânduială cu apă, untdelem şi vin şi învelindu-le în pânze cu mir, după care le-au dus în alt loc (se pare la Alexandria Egiptului), ascunzându-le de păgâni.
Iar după încetarea persecuţiilor, în vremea Împăratului Constantin cel Mare, Român Vechi (Străromân, după o expresie consacrată pentru Străbunii de atunci), născut în Dacia sud-dunăreană şi înrudit cu împăraţii persecutori, a fost ridicată o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mina.

Vedem în această întâmplare multe învăţături ce combat unele rătăciri şi răutăţi ale vieţii de astăzi.
Ne vom opri doar la cele prin care se combat pietismul şi monahomania, la cele care contrazic rătăcirea după care Creştinii ar trebui să fie străini de ostăşie, arte marţiale şi celelalte ştiinţe sau discipline înrudite.
Ori, iată, putem să vedem şi în această pagină de istorie că, dimpotrivă, Creştinii nu au socotit nici în primele veacuri creştine – şi nici mai târziu – că ar fi străină Credinţei ostăşia sau milităria. Dimpotrivă, Creştinii primelor veacuri au slujit adesea în oaste şi nu doar că au slujit, dar s-au distins de multe ori ca cei mai buni dintre ostaşi! Sfântul Andrei Stratilat, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Tiron sunt doar câteva nume dintr-o listă de mii şi mii de ostaşi creştini care s-au distins, creştini fiind, pe câmpul de luptă. Şi care, atunci când a fost nevoie, au mărturisit Credinţa Creştină cu cea mai mare putere, în faţa oricăror prigoane. Este o pildă pe care, generaţie după generaţie, au urmat-o sute de mii şi milioane de ostaşi Români, din acele veacuri îndepărtate şi până astăzi.
De altfel, ceea ce nu înţeleg leneşii şi laşii acestor zile, puterea lecţiei dată de răbdarea prigonirilor a constat tocmai în faptul că cei care răbdau chinurile erau renumiţi ca ostaşi, în faptul că se ştia că au o putere şi pricepere de luptă foarte mare. Tocmai pentru că puteau să lupte, tocmai pentru că dăduseră dovadă în bătălii de o capacitate ostăşească deosebită, jertfa lor era clar voluntară şi cu atât mai impresionantă. În vreme ce nişte hermafrodiţi leneşi, fără pricepere în luptă, fără vreo realizare, tremurând de frică la prima înfruntare, nu au cum să impresioneze pe cineva prin faptul că merg precum oile la tăiere – admiţând, foarte improbabil, că ar fi în stare şi să facă asta, în loc să se lepede la prima ameninţare serioasă. Tocmai eroismul dovedit pe câmpul de luptă de către Sfinţii Militari a făcut, de fiecare dată, cutremurător martiriul lor.

Fiind Atotştiutor, şi cunoscând vremea în care în Biserică se vor strecura învăţături răstălmăcite care să-i povăţuiască pe Creştini să fie laşi şi leneşi sub cuvânt de „smerenie” şi „pietate” (sau „cuvioşie”), Dumnezeu a rânduit sfinţii militari ca pildă atât a morţii cât şi a vieţii creştine!
Şi, ca să nu lase loc de întors celor care caută să răstălmăcească Învăţătura Creştină, Dumnezeu a binecuvântat ca unii dintre sfinţii militari, precum Sfântul Mare Mucenic Mina, să îşi poarte armele şi să îşi ţină ostăşia, în chip văzut, chiar şi după moarte.

Îngropat în apropiere de Alexandria, lângă un izvor, Sfântul Mina a dat acelui izvor puterea de a vindeca boli, chiar foarte grele. Fiica Împăratului Constantin cel Mare, bolnavă de lepră, şi-a găsit aici leacul. Iar sfântul s-a arătat în vis împăratului, arătându-i cine este şi ce viaţă a dus, spunându-i că este Mina, ostaşul. Iar Constantin cel Mare a căutat în pământ şi a găsit oasele, după cum visase, ridicând în acel loc, după cum am mai amintit, o biserică în cinstea sfântului.

De-a lungul timpului, nu doar că de mai multe ori Sfântul Mina s-a arătat în haine de ostaş, înarmat, înspăimântându-i sau pedepsindu-i pe unii dintre hoţii şi ucigaşii vremii, dar a şi câştigat renumele de ocrotitor al ostaşilor drepţi, pedepsitor al hoţilor şi tâlharilor şi ajutător în găsirea celor pierdute.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Christoase, Împăratul Oştirilor Cereşti, ajută-ne să avem tărie şi hărnicie spre a ne face şi noi datoria, fără de clintire, după Legea Ta, până dincolo de sfârşitul vieţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea