Etichetă: Mihai

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (V)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Suntem la a opta parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Am arătat anterior că

  • nu există o lipsă a Revelației directe sau imediate la păgâni, ci o respingere masivă a majorității ei și, respectiv, un specific al acestei revelații
  • este foarte greu să încerci a așeza o societate păgână pe o scară a binelui creștin, mai la îndemână fiind o ierarhizare utilitaristă
  • aspirația ascendentă nu este neapărat una către Dumnezeu; în cadrul Republicii Romane păgâne, dacă judecăm după fapte, a dus la mai mult rău, nu la o creștere a binelui

Acestea sunt punctele de la care mergem mai departe.

În acest context, sacrificiul idolatru al romanilor este o dezordine formală în interiorul unei ordini teleologice; instinctul religios deviat spre bunuri false, păstrând totuși orientarea sa fundamentală spre transcendență. Avortul feministelor, dimpotrivă (și orice alt act modern de asemenea), este o respingere a ordinii teleologice ca atare: un act a cărui ideologie neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane. Unul este abatere de la axa verticală; celălalt este un atac asupra însuși conceptului de axă verticală.

Mi se pare de-a dreptul fascinantă prima frază din acest paragraf.
De obicei Mihai scrie foarte frumos, dar această frază este cu totul excepțională.
Are o structură excepțională, un limbaj perfect ales.
De aceea îmi vine greu să prezint observații critice la adresa unei asemenea frumuseți.

Merită observat în primul rând – în perspectivă critică – limitarea acordului cu răul al Romanilor la „sacrificiu idolatru”.
Desigur, patristic acest lucru este deosebit de grav – după cum se poate vedea și în cheie nou-testamentară.
Însă este doar atât?

În partea anterioară a analizei am observat faptul că mos maiorum cuprinde multe valori care sunt opuse Învățăturii lui Christos.
Am amintit despre avort și adulter, dar sunt departe de a fi singurele.

În al doilea rând, ordinea teleologică este un concept foarte interesant, chiar provocator.
Spre a nu cădea în ispita risipirii, voi miza pe armonia frazei și voi presupune că sensul este acela al unei ordini cu finalitate, a unei ordini având în scop final.

Aici însă ne izbim de ceea ce am arătat deja: factual, scopul final al culturii romane – cu sacrificiul idolatru și toate celelalte – a fost alunecarea într-o adâncime tot mai mare a păcatului.
Situația este descriptibilă matematic și fizic.
În primul caz, avem o ecuație cu elemente pozitive sau neutre (1), axată pe înmulțire (ca operație fundamentală), în care periodic survine o înmulțire cu -n (n ≥ 1). În locul ascensiunii (transcendenței), vom avea o aparență de sinusoidă, care va coborî însă, tot mai mult, sub 0.
În al doilea caz, să ne gândim la un sistem ce are o putere de propulsie P, o portanță N și o masă M (ce crește periodic, aleator). Inițial, P asigură o accelerație care, în raport de N și M, duce la perioade de înălțare de la sol. Evident, pe măsură ce M crește, înălțările devin tot mai rare, dispar; apoi apare o blocare a sistemului, produsă de inerția iM ≥ P. Până când sistemul se prăbușește sub propria masă.

Amândouă exemplele date sunt ale unei ordini teologale în înțelesul de ordine cu finalitate.
Însă dacă finalitatea dorită este înălțarea sau transcendența, rezultatul o contrazice.

Desigur, și aici suntem în al treilea rând, o problemă fundamentală este ce înțelegem prin transcendență.

Am lansat, în vremea doctoratului în etnologie, conceptul transnatural.
Conceptul este o viziune ortodoxă asupra naturii și naturilor lumii materiale și, respectiv, celorlalte tărâmuri. Am arătat atunci că, ortodox, singurul supranatural în sens propriu este Dumnezeu; celelalte tărâmuri fiind, în viziunea ortodoxă și popular românească, tot natură – adică parte a Creației – doar cu anumite legi în parte sau total schimbate.
Altfel spus, trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt sau tărâmul de dedesubt nu sunt treceri de la natural la supranatural, ci treceri transnaturale (de la o natură de un tip la o natură de alt tip al lumii sau tărâmului în cauză).

Cu părere de rău, transcendența în cultura romană păgână mi se pare a fi o asemenea trecere transnaturală din lumea supusă păcatului către adâncimi și mai mari ale acestuia.

Ceea ce duce la constatarea unei lipse a diferenței în natură între avorturile romane și avorturile feministe.
Căci dacă este corect să spunem că avortul feministelor este un act care „neagă că vreun bine ar putea sta deasupra voinței suverane”, cu ce este diferit avortul roman?

Ba chiar am putea să îl vedem ca fiind mult mai grav pe acesta, deoarece:

  • feministele se nasc și cresc în lux, într-o lume în care supraviețuirea nu este o problemă și importanța generațiilor viitoare este implicit estompată
  • Romanii se nășteau într-o lume dominată de lupta pentru a supraviețui împotriva molimelor, fiarelor sălbatice, războaielor, furtunilor etc., în care importanța generațiilor viitoare era absolut evidentă.

Dar, se va spune, dincolo de avort sau altele asemenea, Romanii aveau în vedere res publica, binele național, ridicarea Patriei etc. Pe când feministele au în vedere doar plăcerea proprie.

Ei bine, avem de-a face cu o substituție de sens; pentru că o mare parte din feministe sunt departe de a avea în vedere plăcerea proprie. Dimpotrivă, ele sunt convinse că muncesc, luptă și suferă pentru binele femeilor și binele societății.
Convingerea în fantasmagorica dictatură patriarhală, care poate fi ușor demolată factual – amintim doar confuzia (sofistică) între câțiva bărbați care domină lumea și pretenția că bărbații (în general sau in integrum) ar domina lumea – este doar un exemplu al doctrinelor care le animă.
Doctrine care sunt la nivelul convingerilor practicanților de linșaj, care coboară adesea la nivelul rasismului de cea mai joasă speță, dar care sunt percepute drept „corecte, adevărate și eliberatoare” de persoanele îndoctrinate.
Situația este similară cu cea a sacrificiului idolatru al Romanilor: și ei erau convinși că aducând jertfe demonilor (zeilor, idolilor) fac ceva corect, adevărat și eliberator.

Pentru ultima frază, mi se pare esențial să amintesc faptul că orice structură idolatră luptă împotriva axei verticale (dacă o vedem ca strict urcătoare).
Pentru că ne izbim aici de faptul că și coborârea la Iad poate să fie pe axa verticală și chiar fără abatere, doar prin schimbare de sens (cum s-a întâmplat cu Lucifer și îngerii săi).

Formulând altfel întrebarea: putem spune, oare, că modernitatea reprezintă prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace, a negării active și sistemice a structurii ontologice a Sacrului? Că este în acest sens o apropiere fără precedent de neascultarea lui Adam și a Evei? O rupere nemaiîntâlnită față de Tradiție? (constituind punctul culminant al despărțirii de șase secole de la realismul metafizic)

A spune asta poate fi asemănat acordării unui certificat de trecere culturii aztece.
Apocalypto (2006) al lui Mel Gibson fiind un documentar excepțional al acestei culturi și a relației sale cu celelalte culturi.
Totuși, o asemenea privire – cu raportarea la culturi precum cea aztecă, indiană veche, egipteană veche, islamică etc. – poate ușor să ne ducă într-o cursă: ignorarea fragmentului „prima implementare la scară civilizațională, în memoria istorică a umanității de la Avraam încoace”.

Aici, însă, ne izbim de unele ambiguități semantice.

Dacă fragmentul este văzut ca având înțelesul de „prima impunere globală”, răspunsul ar putea fi oarecum pozitiv.

Într-adevăr, satanicul Genghis-Han cu genocidurile sale nu a ajuns la nivelul de acoperire al structurilor globaliste de astăzi.
Ceea ce face din Globalism un fenomen nou în istoria omenirii.

Totuși, o asemenea interpretare este riscantă.
Sintagma scară civilizațională poate fi citită – așa cum am făcut-o inițial – pe linia lui Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație: ca și cum întreaga planetă ar fi astăzi parte din una și aceeași civilizație.
Dar este adevărată, obiectivă și unic îndreptățită o asemenea citire?

Poate că a fost avută în vedere această înțelegere a sintagmei.
Dar îmi dă posibilitatea să îmi exprim convingerea că nu există o civilizație globală, oricâte argumente ar părea că există în favoarea acesteia.

Ar fi de amintit aici excepționala lucrare a lui Lucian Pricop, Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii (Ed. Cartex, București, 2026).
Și ar fi de menționat adevărul că zece martori au zece viziuni asupra aceleiași întâmplări.

De ce aceste precizări?
Pentru că argumentul fundamental al civilizației globale este prezența unui număr uriaș de mesaje în toate culturile lumii.
Patimile lui Christos, a lui Mel Gibson, Apocalypto a aceluiași, trilogia excepțională Stăpânul Inelelor sau trilogia ridicolă Hobitul, videoclipurile comerciale ale industriei muzicale, cărțile autorilor promovați – prin Nobel sau alte mijloace – sunt doar câteva exemple de mesaje prezente aproape simultan în toate sau mai toate culturile lumii.

Însă acest argument se prăbușește ușor odată ce este pus în context.
Pentru unele culturi personajele negative din Stăpânul Inelelor sunt simboluri pentru Comuniști, pentru alte culturi sunt simboluri pentru Creștini și Evrei, pentru altele sunt simboluri pentru Musulmani etc.
Adică mesajele sunt recepționate diferit și chiar contradictoriu în funcție de cultură, în funcție de civilizație.

Ceea ce se întâmplă în Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Suedia ori Marea Britanie – cu actele monstruoase comise într-o masivă proporție de imigranții musulmani – este un război al civilizațiilor și o practică anulare a ipotezei civilizației globale.

Aș îndrăzni să sugerez că Preludiul Fundației, a lui Isaac Asimov, constituie mărturia unor micro-civilizații cuprinse, adesea involuntar, într-o civilizație galactică.

Dar fără a merge mai departe în dezbaterea liniei dintre culturi și civilizații, merită spus că, într-adevăr, există un element global, de Extremă Stânga, ce caută să înghită planeta – și în mare parte a și înghițit-o.

Din acest punct de vedere, există, am recunoscut mai sus, o unicitate a fenomenului.
Dar, aș nuanța, nu atât prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, ce mi se pare tipică omenirii – excepțiile confirmă regula! – cât prin impunerea tot mai mare a unui anume tip de răzvrătire.

Este aceasta o „rupere nemaiîntâlnită de Tradiție”?

Obiectiv, iar nu idealist, aș spune că este o continuare a tradiției rele; o ducere mai departe – și o impunere globală – a unei linii străvechi a urii față de libertatea de alegere a omului, a urii față de urcarea omului către Dumnezeu.
Este o tradiție care începe de la căderea adamică, fiind pecetluită de Cain și urmașii acestuia.

Mi se pare aici că mulți apologeți idealizează anumite părți ale trecutului și uită că există o puternică moștenire a răului.

Căci Dostoievski ne arată în Demonii că a fi modern înseamnă, în esență, adoptarea drept crez a axiomei suicidare a lui Kirillov: „Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă.” Aceasta înseamnă simultan impulsul de a dărâma și a nega tot ce stătea mai presus de sine, în cazul feminismului, de pildă: familia, fidelitatea, modestia, sfințenia vieții, Religia și toate cele asemenea.

Am zis și repet faptul că Ateismul este un grup de religii. Un grup de religii care pleacă de la credința în negarea existenței lui Dumnezeu.
Mulți cred că o religie nu poate să fie atee.
Totuși Budismul clasic este fie agnostic, fie ateu.

Mai mult,

orice religie atee are zeii săi.

Denumirea de „atee” fiind, pentru oricare asemenea religie, doar o manipulare ieftină.

Voi da ca exemplu exact sofismul lui Kirilov:

Dacă [Dumnezeu] nu există, înseamnă că totul este în voința mea, și eu sunt dator să-mi afirm voința supremă absolut liberă. (Demonii, F. M. Dostoievski, Ed. Litera, București, 2024, p. 640)

Trebuie văzut că din ipoteza că Dumnezeu nu există este imposibil de dedus logic presupusul principiu după care „totul este în voința mea”.
Admițând, pentru o demonstrație ad absurdum, că Dumnezeu nu există, există totuși legi clare ale fizicii și chimiei, ale biologiei și biochimiei, care sunt independente de voința oricărei persoane.
Ceea ce anulează atât pretenția „libertății absolute”, cât și pe cea a dependenței de voința proprie a orice altceva decât a ideilor proprii – deși, de vreme ce nu am prezumat lipsa diavolilor, aici ar fi mai multe posibilități.

Pe scurt, fraza citată este un exemplu tipic de sofism prin care se justifică idolatrizarea unui zeu fals; în acest caz, propria voință.

Orice formă de politică este religioasă.

Ideea comunistă a „separării între stat și religie” este un sofism la fel de șubred ca fraza lui Kirilov: la baza oricărui sistem juridic stă un sistem moral ce este obligatoriu religios.

Pretenția că poate exista un sistem moral areligios este la fel de absurdă ca pretenția că poate exista generație spontanee1.

Ca urmare, indiferent că ne aplecăm asupra unei forme de Socialism ori Comunism, asupra regimurilor islamice sau politeiste, totdeauna religiozitatea dictează legile regimului.

Punctul de alunecare în perspectiva multor analiști de formație (oarecum) creștină este, din perspectiva mea, absolutizarea punctului particular de vedere.

Pentru un Catolic, religiozitatea islamică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția pe care acesta (Catolicul) o are.
Pentru un Musulman, religiozitatea catolică, socialistă ori budistă este o rupere cu tradiția sa.
Pentru un Hindus, negarea politeismului de către Islam, Catolicism, Ortodoxie ori Mozaism este o rupere totală cu tradiția.
Pentru un Leninist, doctrinele de tip stalinist, gorbaciovist ori iliescian sunt o rupere de tradiție.
Etc., etc.

Dacă ne desprindem de aceste viziuni personaliste și privim la cursul mare al istoriei omenirii, vedem însă ceea ce am amintit repetat anterior: în uriașă majoritate Tradiția omenească este un cumul de tradiții înstrăinate de Dumnezeu, într-un grad mare, foarte mare, copleșitor de mare sau extremist. Zonele de mică înstrăinare de Dumnezeu ori de armonie cu Acesta sunt minoritare.
După cum, de altfel, ni s-a spus de mult:

Intrați prin poarta cea strâmtă! Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află. (Matei 7:13-14)

Mai amintesc aici de o prejudecată ce grevează atât gândirea vest-europeană sau americană, cât și a zonelor culturale influențate de aceasta: Apocalipsa ca spaimă.

Nu voi stărui pe subiect, ci voi puncta doar esențialul:

  • în gândirea și trăirea ortodoxă Apocalipsa este trecerea Creației din războiul dezlănțuit de diavoli și oamenii supuși lor, după alegerile oamenilor, fie la pacea și viața veșnică, fie la moartea veșnică (adică Iadul)
  • în gândirea și trăirea eterodoxă Apocalipsa este o distrugere îngrozitoare, o zi de pedeapsă și de nenorocire (ceea ce mărturisește o conștiință încărcată, dacă pot să-mi permit această observație).

Căci, în fapt, Apocalipsa ca eveniment cuprinde, biblic, ultimele perioade ale lumii acesteia așa cum este acum, A Doua Venire, Judecata și, respectiv, Împărăția lui Dumnezeu cea deplină și fericită.
Pentru Creștinii care strigă Maran atha! (Doamne, vino!), Apocalipsa este vremea fericirii, în care se câștigă mântuirea de către ultimii trăitori aici și în care Domnul vine.
Pentru cei înstrăinați de Dumnezeu, Apocalipsa este vremea osândei.

Și tocmai această viziune apare, de prea multe ori, în textele teologice apusene.
Iar de aici în literatura și arta apuseană.
Ajungându-se până la ridicolul unor filme „apocaliptice”, în care oamenii trăiesc pe pământ, după „apocalipse” felurite, la fel ca înainte – bineînțeles, cu schimbări de decor și nimic mai mult.

Această prezentare poate să apară cititorului ca o digresiune de la tema tratată.
Însă mi se pare că explică de ce gânditori și artiști apuseni, sau influențați de cultura apuseană, au înclinația de a zugrăvi timpul curent ca și cum ar fi cel mai rău care a existat vreodată.
Totuși, dacă încercăm să apelăm la știința empirică, adică la observarea obiectivă a realității, vom constata că aceasta este mult mai variată.

Desigur, anii dinainte de A Doua Venire sunt grei și răi.
Dar, pe de-o parte, Dumnezeu își păstrează oamenii Săi și în aceste zile – pe care și unde știe El că este bine.
Iar, pe de altă parte, Creștinii au fost totdeauna persecutați.

Iar aici, alături de problema gândirii apocaliptice, mai văd și problema alintării; sau, ca să o denumim mai exact, ispita vieții ușoare.

Dar aici deja am ajuns prea departe față de subiect.

În esență

Văd Republica Romană ca fiind mai bună decât alte sisteme păgâne ale vremii (sau ulterioare) din punct de vedere utilitarist.
Dar o văd și având aceeași direcție spre adâncire în rău ca acelea.
Văd o impunere globală a câtorva curente rele, în locul multitudinii de altădată.
Dar văd și că lipsește o schimbare de esență a situației descrise de Domnul nostru Iisus Christos:

Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni…. Acestea vi le-am grăit ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 15:20 și 16:33)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vreau să mulțumesc lui Mihai pentru comentariile ce au produs răspunsurile mele. Pe de-o parte, pentru bunătatea ortodoxă arătată în dialog. Pe de alta, pentru frumusețea frazei și prezentării ideilor d-sale.
Știu că așa cum am răspuns poate să pară, cum s-a exprimat cineva, că folosesc „o logică tăioasă”. Fac acest lucru pentru că am trăit dintotdeauna o deosebire radicală între idei și oameni. Ideile sunt de dezbătut, de disecat, de cercetat, astfel încât să rămână ce este cel mai bun în cea mai bună formă. Că, din păcate, mulți pun semnul egal între idei și oameni, că ajung să creadă o dezbatere de idei drept atac la persoană, este altceva.
Aici – și ar trebui să fie evident – a fost o încercare de analiză a unor idei.
Dacă am greșit, mă bucur să mi se arate unde și în ce fel. Dacă am avut dreptate, slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar, mă întorc la idee, trebuie să îi mulțumesc lui Mihai pentru că a ”instigat” această cercetare!
Să ne fie spre mântuire!

Note

  1. Generație spontanee = Ipoteză științifică susținută cu fanatism în unele părți ale lumii în trecut, care pretindea că o parte din organisme(le vii) sau chiar toate apar spontan din materia nevie. De exemplu, că vietățile care apar într-un lac nou format sunt generate spontan de apa și solul ce alcătuiesc lacul. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Suntem la a patra parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns. Foarte luminătoare explicația Sfinției Voastre despre cum natura păcatului este încă de la Cădere și va fi mereu despărțirea de Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și mulțumesc pentru cuvintele frumoase!

Vă rog sa mă iertați pentru neclaritățile din formularea mea inițială. Dacă îngăduiți, voi oferi o clarificare, în speranța de a da mai multă coerență întrebării și a pune într-o lumină mai bună fragmentul din Chesterton, orice impresie pe care am lăsat-o inițial despre o aderare la inepția rousseau-ană a „sălbaticului nobil” datorându-se exclusiv exprimării mele.

Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru greșelile noastre!

În ceea ce privește bunul sălbatic, după cum a fost tradus în română, ori nobilul sălbatic, mai aproape de original, sau a pașnicului sălbatic – de asemenea folosită –, merită să precizăm câteva fapte.
Întâi, că sintagma și conceptul sunt anterioare lui Jean-Jaques Russeau, precedându-l cu cca. două secole.
Al doilea, că Jean-Jaques Russeau nu doar că nu a inventat sintagma, dar și a fost împotriva conceptului.
Ca urmare, orice asemenea atribuire este o greșeală – Dumnezeu să ne ierte și pentru ea. Și o greșeală, aș sublinia, comună. Asta cu toate că Faichild, în The Noble Savage, 1928, a recunoscut – și în calitate de puternic opozant al lui Russeau – că în scrierile acestuia nu există sprijinul pentru concept pe care mulți i-l atribuie. Mai mult, că a fost, J.J. Russeau, un critic al conceptului în cauză.
Se pot consulta pe subiect și Tzvetan Todorov, On Human Diversity: Nationalism, Racism, and Exoticism in French Thought, 1993, sau Ter Ellingson, The Myth of the Noble Savage, 2001.

Fără a mai discuta pe subiect, vreau să observ totuși două puncte esențiale:

1. Chiar dacă sintagma i-ar fi aparținut lui Russeau, această apartenență nu poate fi un argument privind calitatea sau lipsa calității ei.
2. Conceptul în cauză este exprimarea unei viziuni tipic apusene, puternic prezentă în manifestările contemporane de Stânga din Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Marea Britanie, Canada ori SUA „democrată” (= neocomunistă și neofascistă).
Această viziune este ceea ce am încercat să expun prin mitul bunului sălbatic amintit în cuvântul anterior: atunci când Vestul încearcă să respecte alte culturi o face de pe o poziție de imanentă superioritate.
Vestul nu pune în discuție faptul că ceilalți sunt sălbatici, doar nuanțează cu superioritate existența unor sălbatici buni, nobili sau pașnici. Care, corespunzând valorile vestice, sunt văzuți ca superiori celorlalți sălbatici.

Din punctul meu de vedere, poate greșit, Chesterton cade și el pradă acestui reflex.

Deci, cu toată deschiderea pentru iertare, trebuie să spun că nu ți se datorează „impresia aderării la inepția sălbaticului nobil”.

Ceea ce ridică, desigur, o altă durere, aceea a unei viziuni asupra scrierilor lui Chesterton care este mai puțin apreciativă.
S-ar putea să fie, totuși, un necesar proces de maturizare.
Scriitori geniali apuseni apar, pe măsura cunoașterii mai adânci a Ortodoxiei, lipsiți de multe dintre sursele și resursele care există din belșug în Biserica lui Dumnezeu.

Este, această realitate, parte a unui proces vechi, început în vremea în care Sfântul Ioan Casian Romanul, întemeietorul monahismului apusean, a fost înlăturat și denigrat, fiind înlocuit forțat cu Benedict de Nursia. Motivul acestei înlăturări, înlocuiri și denigrări fiind unul tipic Vestului: faptul că prin viața și cuvântul lui a fost resimțit de o parte dintre ucenicii Fericitului Augustin ca un rival la slava acestuia din urmă.
Într-un conflict asemănător, între susținătorii unuia sau altuia dintre cei Trei Mari Ierarhi, Răsăritul Creștin a ales adunarea lor într-un buchet de sfinți, sub umbrirea Duhului Sfânt.

Contrastul este unul de esență, pentru că arată firescul includerii valorilor în Biserica lui Dumnezeu, respectiv influența rivalității chiar și în Biserică – venită dintr-o aroganță ajunsă normă socială –, pe care o manifestă deja Vestul în secolele V-VI d.Chr. Care influență duce la ”soluția” excluderii, mai târziu devenită, pe măsura pierderii Ortodoxiei, excomunicare, tortură și ardere pe rug.1

Se realizează astfel o filtrare extremă a ideilor acceptabile. Vizibilă atât în extremismele Inchiziției, cât și ale multor grupări protestante și neoprotestante – un caz tipic fiind prelunga persecuție calvină anti-ortodoxă în Transilvania, Crișana, Maramureș, care prefațează noile persecuții catolice de secol XVIII-XXI.
În replică, opoziția ideologică se manifestă fie insidios, fie extrem – căci de foarte multe ori apelul la suprimarea disputelor ideologice și culturale duce la răspunsuri de asemenea extreme.

Într-un asemenea monolog polifonic – după geniala expresie a Părintelui Nicolae Steinhardt –, existența adevărului ideatic este ea însăși suprimată.
În cel mai bun caz, printr-o „mediere” care îl alterează.

Am expus toate acestea pentru a explica de ce la scriitorii educați în spirit apusean există o permanență a reflexului rasismului cultural. Este rezultatul unui mediu care a selectat sistematic ideile – ba chiar și graiul permis a fi folosit de persoane „superioare” –, timp de peste o mie de ani.

În discuția despre pozițiile și exprimările lui Chesterton am vrut să ocolesc o exprimare directă a acestei realități – evident dureroasă pentru orice admirator al acestuia.
Ceea ce, din păcate, a dus la o anumită ambiguitate pe care mă văd nevoit să o înlătur acum.

Se poate ca lămuririle pe care le-am adus să nu fie folositoare; îmi cer iertare dacă este așa.
Dar, să trecem peste bunul sălbatic și să ne întoarcem la analiza textuală!

Chesterton ar fi fost, fără îndoială, de acord cu observațiile Sfinției Voastre privind imprecizia termenilor „toți” sau „Creștin” așa cum îi folosește, căci având stilul său polemic de apologet literar, recurgea la inexactități și hiperbole de acest fel ca instrumente retorice.

Interpretarea pe care o văd în pasajul citat este că folosește eronat în mod voit „Creștin”, pentru a sublinia că modernismul nu este un reziduu păgân, ci o apostazie nerușinată și parazitară față de cultura creștină (promovată uneori de unii care pretindeau cu insolență ca sunt Creștini).

Se poate să fie așa, se poate ca autorul să fi avut anumite opțiuni stilistice care să includă întrebuințarea cuvântului Creștin în forme eronate – cu sau fără intenții de sublinieri subliminale.
Trebuie să spun, însă, că mi se pare o alegere nefericită; pentru că relativizează și mai mult cuvântul creștin. Cuvânt sacru pentru orice trăitor al Învățăturii Domnului.
Însă, desigur, fiecare are stilul său de a scrie.

Totuși, recursul la „inexactități și hiperbole” într-un text teologic mi se pare străin trăirii creștine – chiar și când este practicat de sfinți.
Dumnezeu este Adevărul, și adevărul eliberator a fost adus și de prooroci, și de Proorocul proorocilor, Christos Iisus.

Și ne izbim aici de o problemă exegetică uriașă, pentru că există trei elemente adesea foarte diferite, ba chiar exclusive reciproc:

– ce a vrut să spună scriitorul
– ce a scris de fapt autorul
– ce se presupune că ar fi scris și/sau ar fi vrut să scrie autorul de către cititor2.

Pentru a nu intra într-o mlaștină exegetică – ce ar fi mai mult a răstălmăcirii decât exegetică –, prefer să urmez textul.

Pentru textele creștine este, firește, sănătos și binevenit acest lucru.
Fie că cercetăm un cuvânt biblic, fie pe al unor sfinți, urmarea textului cu onestitate duce la înțelegerea atât de adevărată pe cât se poate după teorie și experiență.

Dar ce ne facem cu textele care, din ardoare polemică, folosesc ambiguu noțiuni și principii?

Dar să mergem la problemă în sine!

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.

(continuarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că originea inițială este a mediului social grecesc păgân – în care împrejurările morții lui Socrate sunt paradigmatice – este de menționat, dar nu reprezintă, pentru Creștini, o scuză. ↩︎
  2. Orice critic, analist ori exeget, apologist etc. fiind el însuși un cititor. ↩︎

Între desacralizare și sfințire

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Cu mila bunului Dumnezeu și îndrumarea Sfinților Închisorilor, am publicat pe 15 Mai 2026, în format electronic, lucrarea Cruci întreite și modele înrudite (click aici pentru accesare).

Am primit la această postare-publicare un comentariu frumos și îndemnător la cunoaștere, pentru care mulțumesc autorului (Mihai):

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumim foarte mult! Este o mare bucurie să vă pot citi noua carte.

Cât de frumos ne arătați, prin fiecare cruce de pe o ușă, de pe o ie sau de pe un covor, „întemeierea ontologică a Lumii” despre care vorbea Eliade; cum, în România Străveche, românul își pune și viața și moartea sub luminarea, curățirea, ocrotirea, îndrumarea, izbăvirea și sfințirea Sfintei Treimi.

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea: Mircea Eliade spunea că „oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios”, ci rămâne „hrănit de mituri decăzute și imagini degradate”.

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

Să ne trăiți, Părinte! Sunteți mereu în rugăciunile noastre!

Întrebarea își răspunde sieși, s-ar crede la o primă lectură. Dar este așa?

În primul rând, să înțelegem că termenul de desacralizare are două înțelesuri fundamentale:

a) acela de scădere puternică a prezenței sfințeniei Dumnezeiești (în viață, în societate, într-un obiect sacru etc.) și
b) acela de scădere puternică al sentimentului (clasic) de sfințenie dintr-o societate sau cultură.

Primul termen este definit obiectiv. Al doilea corespunde gândirii și trăirii uriașei majorități omenești (Luca 12:32).

În al doilea rând, să ne amintim faptul că toată cunoașterea noastră este cel puțin mărginită, dacă nu înșelată, cât este despărțită de cunoașterea adevărurilor divine.

Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în prăpastie se potrivește aici deosebit de bine: așa se întâmplă dacă sufletul înstrăinat de adevărurile dumnezeiești se însoțește pe drum cu o cunoaștere înstrăinată de aceleași adevăruri.

Dar trebuie înțelese aici câteva adevăruri:

  • darurile dumnezeiești primite la concepere (talent muzical, simțuri ascuțite, grație, îndemânare, capacități matematice și oricare altele) foarte rar și foarte greu se pierd – și de obicei se pierd prin directă autodistrugere;
  • oricât de înstrăinat de omenie, oricât de satanizat, sufletul tânjește după Lumina pe care a simțit-o în clipa conceperii, când a fost creat de Dumnezeu împreună cu trupul atunci conceput;
  • chemarea la pocăință, la eliberare și curățare, la împlinire și sfințire, este continuă pentru fiecare om.

Ultimele două puncte arată clar de ce nevoia de veșnicie și sacralitate este imanentă sufletului omenesc.
Această nevoie există totdeauna în sufletul omenesc și vor exista totdeauna – fiind una dintre marile fericiri ale Raiului și una dintre arzătoarele torturi ale Iadului.

Dar, va întreba cineva, cum se potrivesc aici ateii?
Ei, care se leapădă de existența lui Dumnezeu, mai au nevoie de veșnicie și sacralitate?

Uitându-ne la adevărurile dumnezeiești vedem porunca de a cunoaște oamenii ca buni sau răi după faptele lor.
Care sunt faptele ateilor în această privință?

Ei bine, unii atei pretind că dețin adevărul absolut; unii atei divinizează personalități omenești și păcătoase – de la marele antisemit și genocidar Karl Marx până la Nicolae Ceaușescu ș.a.a.; unii atei divinizează doctrina de partid, sau nu știu ce filosofie de Stânga, pe care le văd ca adevăruri absolute. Etc., etc.
Mai mult, pentru aceste pretenții și divinizări ateii ridică temple și mausolee, unde slăvesc idei și persoane ca pe niște zei; desfășoară ceremonii pentru ei sacre, în care orice greșeală este văzută și tratată ca un sacrilegiu, ca o blasfemie de neiertat.
Tot aceeași atei scriu cărți în care imaginează un etern viitor veșnic fericit – mereu de un nerealism bolnav, dominat de contradicții ființiale și totdeauna negat de realitate.

Toate aceste fapte – ca și altele pe care nu mai stăm să le înșirăm – sunt credințe și manifestări religioase în cel mai deplin înțeles.

Simplul faptă că un om vrea să creadă că nu există Dumnezeu este, de altfel, un gest real religios.
Un misionar ateu pretindea că poate pune pe același plan discuțiile despre existența lui Dumnezeu cu cele despre unicorni sau farfurii zburătoare.
Din preaplinul inimii grăiește gura, ne arată Mântuitorul, iar psihologia, plagiindu-L, recunoaște că vorbirea omului oglindește involuntar multe gânduri și simțiri ce s-ar vrea ascunse.
Amintesc aceasta deoarece unicornii există, și se numesc astăzi rinoceri, iar farfuriile zburătoare au fost inventate de Henri Coandă… deci există.
Amândouă aceste existențe (unicornii/rinocerii și farfuriile zburătoare) sunt fascinante pentru om, au fost folosite pentru născocirea a nenumărate mituri, sunt ele însele semi-mitice sau chiar mitice, dar mai ales există.
Am arătat aceste fapte pentru ca cititorul să poată vedea că misionarul ateu în cauză se minte intenționat, astfel încât ajunge să nu vadă realitatea (altfel ar fi dat alte exemple).

Putem înțelege astfel că adevărata provocare pentru om este felul în care își întrebuințează nevoia de veșnicie și sacralitate.

Dacă o face în căutarea unor plăceri – fie că sunt sufletești sau trupești –, va fi orb pe orb călăuzind în prăpastie.
Dacă o face în căutarea adevărului, chiar dacă va rătăci uneori și o vreme, va ajunge la Adevăr.

Acum, revenind la întrebare, putem vedea că răspunsul ei este departe de a fi atât de simplu pe cât s-ar crede la prima vedere.

Acțiunile de persecutare a Bisericii au mai multe straturi atât în motivarea individuală, cât și în cea de grup.

I. Lucrarea demonilor

La nivelul cel mai adânc, se află Satana, care dorește prăbușirea în Iad a tuturor oamenilor, pe care îi urăște și invidiază.
Faptul că oamenii pot ajunge în Rai este, pentru draci, de neiertat.
Faptul că oamenii sunt ocrotiți și îndrumați de îngeri este, pentru draci, de neiertat.

Pentru Satana și demonii săi oamenii ar trebui nimiciți. Dar pentru că sufletele sunt create nemuritoare, Satana și dracii vor ”măcar” torturarea oamenilor pentru eternitate. Adică Iadul cât mai adânc.

Pentru aceasta, Satana și diavolii săi folosesc o răsturnare a lucrării de mântuire pe care au desfășurat-o îngerii și oamenii lui Dumnezeu.

Ceea ce la cei buni este m-am făcut tuturor toate ca în orice chip să-i mântuiesc pe unii (= cei care primesc să Îl urmeze pe Dumnezeu),

devine la Satana

mă prefac tuturor toate ca să-i silesc pe toți în Iad, cât mai adânc.

Vedem la primul principiu libertatea de alegere, iar la al doilea lipsa ei.

Însă cum omul este păzit de Dumnezeu să își păstreze libertatea de alegere, anularea ei de către demoni se face prin înșelăciune.
De pildă,

  • celor mai mulți Satana nu le spune cine este și unde îi duce, prefăcându-se că le vrea binele și că le dă lucruri bune, care le sunt de folos (II Corinteni 11:14)
  • pe cei cărora le spune că îi duce în Iad, îi păcălește că acolo vor împărăți cu el, că le va fi bine etc. (cum vedem în viața Sfântului Ciprian al Cartaginei sau în religiile deschis sataniste de secol XIX-XX)

În amândouă formele, Satana și demonii mint.

Iar prima și cea mai continuă minciună este declararea răului drept bine și a binelui drept rău.
Asemenea minciună este și ușor de primit, atâta vreme cât dracii îi spun omului că „ce își dorește rău, își dorește bine”.

Cu adevărat, feministele ce au distrus atâtea miliarde de femei și atâtea sute de milioane de familii sunt convinse că ceea ce fac este bine.
Faptul că ele însele sunt nefericite în feminismul lor, nu le trezește.
Faptul că feminismul a fost inițiat de niște bărbați murdari cu interese murdare și meschine, nu le trezește.
Faptul că prin înseși doctrinele lor declară partea femeiască proastă și slabă, declară toate femeile de până la feminism inferioare bărbaților ș.a.a., nu le face să își dea seama că feminismul este cea mai rasistă ideologie și mișcare (în fapt, cea mai rasistă religie atee) în raport cu femeile.

Voi da aici un exemplu:

Am întrebat o doamnă de ce a devenit feministă, de ce crede că ar fi bine pentru o femeie să fie feministă.
Și a început cu un discurs plin de idei și afirmații copiate din propagandă, fără o picătură de gândire proprie. În esență fiind principiul fundamental al feminismului: femeia este oprimată de bărbat, feminismul o eliberează.
Doctrina „ești oprimat, te eliberăm” este, de altfel, tipică tuturor mișcărilor extremiste în general, dar mai ales celor de Extremă-Stânga (Nazism, Comunism, Fascism, Antifa, Iluminism etc.).
Deci, d-na feministă a umplut discursul cu texte despre „oprimarea femeii”, „patriarhat” și altele asemenea. Am așteptat în zadar o idee proprie.
Atunci când a făcut pauză, foarte mulțumită de discurs, i-am răspuns:

– Doamnă, nu am întâlnit în viața mea pe cineva care să vorbească atât de urât despre femei!
Șocată, s-a holbat la mine:
– Eu nu am vorbit urât despre femei!
– Cum doamnă, când ați spus că până la Feminism toate sau aproape toate femeile au fost incapabile, proaste și lașe?
Foarte indignată:
– Eu nu am spus așa ceva!
– Dvs. ați spus că până la Feminism femeile, care alcătuiau majoritatea populației, erau dominate și oprimate de bărbați, care erau minoritatea. Și ce minoritate! O minoritate care la nivelul adulților era adesea sub 40% și chiar sub 30% din populație. Pentru că bărbații erau mereu plecați cu treburi, mureau în nenumărate accidente de muncă sau din cauza unor infecții provocate de răni aparent minore, plecau mereu la vânătoare, la târg, la război. Prin urmare, în casă bărbații erau mai mult de lipsă decât de față. Și totuși, ziceți dvs., femeile erau atât de proaste și de slabe încât nu puteau să se „elibereze”, nu erau în stare să își crească copiii decât ca să păstreze sistemul!
D-na se blocase, neștiind ce să răspundă.
Așa că am i-am spus și am întrebat-o:
– Femeile de atunci își trimiteau bărbații să se schilodească între ei și să se omoare. Bărbații mureau în chinuri pe câmpul de luptă, sau își vedeau și auzeau prietenii murind în chinuri. Bărbații se prăbușeau sub bușteni sau lespezi de piatră, erau sfârtecați de urși, tigri, lei, hiene, mușcați de vipere, cobre sau alte târâtoare otrăvitoare. Bărbații se scufundau și înecau pe râuri repezi, cu plute sau luntri, ori pe mări. Bărbații se coceau vara în zale, armuri de piele sau din tablă, înghețau iarna în aceleași, erau torturați de apă și noroaie toamna și primăvara. Totul, ca să aducă ceva femeii, acasă, și ca să o apere.
Între timp, soțioarele lor se chinuiau groaznic, stâng iarna pe lângă plită și vara făcându-și treburile la umbră, înconjurate de pacea gospodăriei și de copiii iubiți.
Iar când venea bărbățelul, săreau prâsnel: Iubitule, bărbatul meu drag, ce dor mi-a fost de tine! Ia spune, viteazule, prin de ai trecut? Și bărbatul începea să se laude cu ce a înfruntat și, mai ales, cu ce a adus să pună la picioarele femeii. Și cine crede că bărbatul vota împotriva mamei lui, împotriva surorilor lui sau a soției lui nu știe ce spune!
Asta era femeia de atunci. Femeia de astăzi nu mai are bărbat, în schimb este fufă ieftină, trecută de la unul la altul, sau și mai rău, muncind la serviciu în locul bărbaților și acasă ca femeie, sau acasă doar drogată de electronice, singură și fără viață. Femeile de atunci nu cunoșteau bolile cu transmitere sexuală (BTS), ele apăreau doar în unele bordeluri ale unor mari orașe. Femeile de astăzi sunt pline de herpes, chlamidia și altele asemenea. Femeile de atunci mureau împlinite, înconjurate de nepoți și strănepoți, sărutându-li-se mâinile de toți bărbații. Femeile de astăzi mor singure și nefericite, după o viață singură și nefericită.
Deci, ce părere aveți, cine erau mai deștepte, femeile de atunci, sau femeile de astăzi?

Doamna în cauză a rămas mută și copleșită.
O vreme.
Am plecat și mi-am văzut de treabă. Iar mai târziu am aflat că își continua activitatea feministă, adică distrugerea femeilor.

Iată, deci, că de foarte multe ori oamenii aleg minciuna, oricât adevăr le pui înainte.

Cum ziceau Străbunii: minciuna are picioare scurte și adevărul o ajunge, dar adevărul umblă mereu cu capul spart.

De aici vine

II. Lucrarea oamenilor

Aici avem trei feluri de oameni:

a) cei care țin de grupul de religii ateiste (antropocentriste) ori sataniste
b) cei care țin de felurite alte convingeri religioase
și
c) minoritatea care Îl adoră pe Dumnezeu Cel în Treime slăvit.

Pentru punctul a), sunt, într-adevăr, cei care urmăresc intenționat desacralizarea lumii… conform definițiilor sacrului din religiile lor.

Cine citește texte comuniste precum Așa s-a călit oțelul / Tac zacalialasi stali (Так закалялась сталь) sau Odă lui Stalin (Pablo Neruda, Osip Mandelstam ș.a.a.) va fi atins de strania sacralitate idolatră care le umple.
Pentru că în realitate toate formele de ateism nu fac altceva decât să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu feluriți idoli, totdeauna ridicoli, dar totdeauna adulați de adepți.

Ca urmare, eforturile de desacralizare ale religiilor de tip ateist și satanist sunt, în fapt, eforturi de înlocuire a sacrului real (sfințeniei adevărate) prin sacrul idolatru al acelor religii.

Oamenii din categoria b) se socotesc foarte des ca stând împotriva ideologiilor din categoria a).
Însă aceasta este doar o înșelare, o amăgire prin care diavolii le încețoșează conștiința.

Căci oamenii din categoria b) sunt adepții unor forme de sacru ce poartă aparența unei înclinări spre bine, ca un șir care tinde spre 1 fără să îl atingă vreodată. Deși, de foarte multe ori, nici măcar nu tind (formele de sacru) spre acel Unu, ci simulează că o fac.

Și de aici apare o dihotomie extraordinară: oamenii din categoria b) sporesc desacralizarea lumii în raport cu Dumnezeu cu atât mai mult cu cât sporesc pseudo-sacralitatea religiei lor în lume.

Prin urmare, ar părea că doar oamenii din categoria c), minoritară, păstrează și cresc sacralitatea lumii în sensul propriu, raportat la Singurul Dumnezeu adevărat. Dar…

Dar în realitate mulți, foarte mulți dintre cei din categoria c) au foarte multe neputințe și nepriceperi. Mulți rămân începători în ale Credinței chiar și după zeci de ani de la primirea ei. Ei urcă spre Dumnezeu, dar într-un pas de melc, în care mai mult irosesc darurile primite decât să le înmulțească.

Cultura Veche Românească, pe care tot încerc să o readuc în gândirea și mai ales viața oamenilor, are acest rost: să fie un mediu ce determină folosirea cât mai bună a darurilor primite de începători.
Basme, ghicitori și snoave, balade, cântece de haiducie și altele vitejești, legende, proverbe, zicători, etc. precum și obiceiurile de zi cu zi – de la hore la mărțișor – așează omul pe cale.
Nu și neomul, desigur, dar fiecare își alege drumul.

Deci, răspunsul la întrebarea

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

este că cei majoritatea covârșitoare a oamenilor muncește și luptă pentru sacralitatea lor, nu pentru sacralitatea lui Dumnezeu. Și face asta de la Cădere, și o va face până la săvârșitul lumii1.

Aceasta este desacralizarea lumii, care a început cu despărțirea Evei de Adam și ascultarea ei – și mai ales a lui! – de cel rău.

Tragic, deși nu fără a fi și ridicol, este faptul că toți cei care luptă împotriva sacralității – de la Papalitate la Comunism – pretind sistematic a lupta pentru „o sacralitate mai bună”.
Cum spune înțelepciunea populară, mai binele este dușmanul Binelui.

Am scris această zicală într-o formă specifică, deoarece mă opresc aici la un înțeles specific: încercând să producă un „mai bine” decât cel dăruit de Dumnezeu omul devine dușmanul Binelui, adică al lui Dumnezeu, și astfel devine propriul său dușman.
Căci a lupta împotriva lui Dumnezeu înseamnă a te autodistruge.
După cum s-a spus cuiva ce cu multă râvnă lupta împotriva Binelui crezând că luptă pentru Bine: greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.

Încheiere

Să nu ne mirăm de focul aprins între noi ca de ceva străin!
Știm că în lume necazuri vom avea, căci lumea a fost supusă deșertăciunii și este supusă deșertăciunii prin fiecare neascultare față de Dumnezeu.
Deci suferă și necredincioșii, izbind mereu cu picioarele în țepușe – cu picioarele, cu mâinile, cu capul, cu toată făptura lor, de fapt.
Suferim și noi, izbindu-ne de răutățile în care ne-am obișnuit să stăm și de răutățile celor din jur.

Scris este, cei care voiesc să trăiască evlavios întru Christos vor fi prigoniți.
Și prima prigoană vine din obișnuințele noastre rele.
Dacă pe acestea le biruim prin ascultare de Dumnezeu, răutatea întregii lumi este înfrântă în noi.

Și ajungem astfel la necesara vindecare din amenințarea desacralizării: zidirea noastră ca pietre duhovnicești în Biserica lui Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Expresia săvârșitul lumii (rezervată ca titlu pentru ultimul volum, al șaptelea, din proiectul Drumul spre Vozia) este un cuvânt popular de abisală spiritualitate. Pentru că sfârșitul lumii este și desăvârșirea lumii, căci înseamnă înlăturarea a tot ceea ce a fost nesfânt, înseamnă pecetluirea întru sfințenie a ceea ce devine un cer nou și un pământ nou. ↩︎

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download

Misiunea Bisericii în irealitatea virtuală

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Utilizatorul Mihai a trimis acum două zile (adică pe 9-V-2026) acest mesaj privitor la eseul despre Scoaterea Oaselor la 7 ani:

Adevărat a înviat! Sărut mâna, Părinte! Vă mulțumim pentru învățătură!
Ce clară pare robia din încheiere, când ne gândim că aceste șapte dimensiuni pe care Sfinția Voastră le articulați erau, până în urmă cu doar câteva secole, evidente pentru mirean ca efect al unei participări vii la realitatea simbolică a Bisericii.
Părinte, dacă îmi îngăduiți întrebarea, contactul cu sacrul, în înțelegerea patristică, neavând loc la nivelul emoției, ci la nivelul nous-ului, putem oare spune, împreună cu René Guénon, că asistăm astăzi la o decădere aproape totală a acestei participări simbolice, prin care atât Scoaterea Oaselor, cât până și Sfânta Împărtășanie riscă să fie reduse la simple evenimente emoționale, creștinul pierzând astfel contactul cu sacrul propriu-zis?
Putem vorbi astăzi despre o dificultate pastorală fără precedent, și anume aceea că preotul are de păstorit o turmă orbită din punct de vedere metafizic? Căci dacă Sfântul Iustin Martirul își adresa Apologia iudeilor și păgânilor, care, în ciuda rătăcirii lor, locuiau încă într-un cosmos perceput ca sacru, populat de transcendent, mireanul de astăzi este robit de realitatea virtuală în care trăiește, inoculat împotriva sacrului, chiar dacă își păstrează obiceiul social/emoțional de a merge la Biserică.

Răspunsul meu este următorul:

Domnul cu noi!

Da, omul de astăzi – și nu doar creștinul – pierde tot mai mult orice contact cu sacrul, deoarece pierde contactul cu realitatea.

Fenomenul nu este nou.

Dimpotrivă, există de la Cădere și până acum.
Când Irod a fost furat de dansul păcătos oare nu tot asta a fost?

Atunci când arhiereii și cărturarii Poporului Israel au vândut lui Irod celălalt pe Mesia (Matei 2:1-6), erau atât de furați de lăcomie și mândrie, încât nu puteau vedea realitatea: nici că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor, nici că Dumnezeu este Înțelepciunea, nici că viața trece și vor plăti veșnic pentru vânzarea lor. Astfel că, știind răutatea lui Irod, i-au spus unde s-a născut Mesia, ca Irod să Îl ucidă și să rămână ei stăpânii poporului1.
Când David l-a ucis pe Urie, oare nu se desprinsese de realitate, uitând Învățătura lui Dumnezeu pentru pofta sa?
Când Eva a zis că e bun de mâncat ceea ce știa de la Dumnezeu că este aducător de moarte, oare nu tot desprinsă de realitate era?

Deci, să ținem minte, pierderea contactului cu realitatea, care duce la pierderea contactului cu sfințenia/sacrul, există de la Cădere și până la Sfârșitul Lumii.

Însă, într-adevăr, astăzi este mai mult decât oricând un mod de viață, prin minciuna satanică numită realitate virtuală.
Care în uriașă majoritate nu este realitate, ci iluzie.
Sau, cum îi spun adesea, irealitate virtuală.

Cinematograful, radioul, televiziunea, computerele personale, internetul, toate au ca rost covârșitor desprinderea clienților de realitate.

Teoretic, toate acestea se pot folosi spre bine.
Practic, foarte puțin și foarte rar sunt folosite spre bine, fiind covârșitor folosite spre rău.

Iar cel mai mare rău pe care l-au adus este, cu adevărat, desprinderea omului de realitate.

Pentru această lume ierarhia noastră – și, de asemenea, Administrația Bisericească – nu este pregătită.

=====

Da, toți ierarhii noștri știu să întrebuințeze și folosesc un telefon ”inteligent”, un calculator personal, un laptop sau o tabletă. Pentru dorințele și nevoile personale!
Dar pentru misiune?

Primii în această privință au fost unii preoți, apoi ierarhi precum Daniel Mitropolitul Moldovei, Bartolomeu al Ardealului, Andrei la Alba Iulia.
Aceștia au înființat o presă creștină care s-a dorit și pentru cei fără studii teologice. La fel s-au creat posturi de radio – cu multă opoziție din partea autorităților lui Iliescu ori Constantinescu, înfricoșate că Biserica ar putea lumina astfel sufletele oamenilor.

Dar ce s-a întâmplat?
Ierarhii și cei din Administrația Bisericească sunt de formație birocratică – pentru că așa este impusă de la Fanarioți încoace alegerea episcopilor, cu rare excepții.
Ca urmare, se feresc de oamenii vii, care nu au gândirea și reacțiile „după literă”. De aceea nu au ajuns episcopi sfinți precum Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ilarion Felea și alții asemenea. Știa toată administrația, știau și ierarhii, că sunt oameni iubitori de Dumnezeu până la sacrificiul suprem și dincolo de acesta. Dar nu se încadrau în șabloane!
Și, pe același tipar, presa bisericească destinată maselor, posturile de radio și de televiziune destinate maselor au devenit în foarte mare parte literă moartă.
Se găsesc între articole și emisiuni și destule de frumoasă ținută teologică.
Dar tocmai acestea, care sunt cele mai bune părți ale mass-mediei bisericești, o condamnă: sunt, în covârșitoare majoritate, prea intelectuale pentru omul obișnuit.
Care, să ne amintim, este prin definiție ținta pentru ceea ce se numește mass-media.

Desigur, se poate ca cineva să fie în dezacord cu cele spuse.
Totuși, ca să fim și noi birocratici, „cifrele nu mint”: TV Trinitas are 13-14 mii de telespectatori pe minut, TV Discovery are între 20 și 25 de mii de telespectatori pe minut – ca să facem o comparație cu un post tv de documentare, totdeauna cu audiență mult mai mică decât a posturilor generaliste (cum se vrea TV Trinitas) ori a posturilor de știri.
TV Trinitas fiind, în ideal, postul de televiziune al tuturor românilor ortodocși!

Tot pe această linie observăm că TV Trinitas are un rating anual de 0.084% la nivel național.
Sau, o cotă de piață de 0.462%.

Iarăși va sări cineva în sus, argumentând că este un post tv religios, și că acestea au o audiență scăzută.
Voi încerca să arăt că nu aceasta este explicația.

Și încep subliniind faptul că un post de televiziune bisericesc trebuie să aibă alt rol decât acela al copierii activității liturgice sau catehetice scolastice.
Așa cum viața creștinului se desfășoară covârșitor în afara locașurilor de cult, la fel un post de televiziune creștin ar trebui să reflecte și să stimuleze viața creștină de toate zilele. Partea dedicată vieții liturgice și altor manifestări instituționale trebuie să fie minimă și menită să trezească interesul telespectatorilor, dorința lor de a veni în locașurile de cult.

Una dintre cele mai ușoare emisiuni la posturile de televiziune creștine este redarea slujbelor și predicilor.
Este, totodată, una dintre cele mai păgâne și anti-creștine emisiuni posibile.

Pentru cei care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie a așezat Duhul Sfânt Obednița.
Pentru cele Șapte Laude există Ceaslovul din care mireanul ce nu poate ajunge la biserică își citește cu evlavie partea lui.

Așa a rânduit Dumnezeu!

Dar ce fac TV Trinitas și alte posturi?
Transmit în direct sau înregistrează și transmit slujbele, transformând creștinul în spectator la viața Bisericii.
În loc să fie parte din viața Bisericii2, creștinii sunt transformați de asemenea emisiuni în spectatori, care privesc la viața liturgică precum la un spectacol teatral3.

Și, iarăși, vor sări unii cu teoria chibritului, mințind înaintea lui Dumnezeu de profunda rugăciune a unor telespectatori – la transmiterea slujbelor. Ca și cum Dumnezeu ar fi cerut creștinului să se uite la slujbe rugându-se, și nu să fie împreună slujitor cu ceilalți participanți – inclusiv clericii.

În realitatea pastorală preoții știu foarte bine că transmiterea emisiunilor la televizor a dus la lenevirea multor credincioși. Care folosesc transmisiunile ca pretext pentru a lipsi de la slujbă.
Mai mult, această lenevire liturgică se transmite în întreaga viață a creștinului telespectator.
Căci așa cum se mulțumește cu spectacolul slujbelor, fără jertfa efortului participării și fără harurile ce se primesc prin aceasta, la fel face și cu restul vieții lui.

Am întâlnit mulți creștini care ascultă în căști Biblia sau cuvintele Sfinților lui Dumnezeu, dar nu își aduc aminte de aproape nimic din ce au auzit.
Pentru că, de fapt, nici nu ascultă: este doar un zgomot de fond.

Și voi preciza că ascultarea de acest fel este bună doar dacă este însoțită de citirea propriu-zisă.
Pentru că citirea nu se poate face fără o atenție minimală, care poate lipsi cu desăvârșire în fața redărilor audio sau video.

La fel, sunt tot mai mulți creștini care au pe post de împlinirea canonului de rugăciune… ascultarea rugăciunilor în cauză la căști sau difuzoare.
Este, oare, nevoie să amintesc faptul că asemenea ”rugăciune” încurajează împrăștierea minții, lipsa dragostei, pierderea harului?

Și mă opresc aici cu explicarea foarte pe scurt (sic!) a efectelor nocive – pastorale, morale, ascetice, misionare etc. – aduse de transmiterea slujbelor la televizor.

Să punem în contrast o emisiune interactivă, în care episcopi, preoți și mireni cu învățătură bună prezintă un subiect 5-10 minute, iar apoi… răspund întrebărilor telespectatorilor!
Dar răspund întrebărilor spontane, nu celor aranjate cu telespectatori-actori!

=====

Pe aceeași linie stă și folosirea altor mijloace mediatice moderne, de la rețele de socializare până la podcasturi ș.a.a.
Sunt locuri în care se poate face multă misiune, de către oameni care cred viu și pot răspunde spontan întrebărilor reale.
Căci dacă se merge pe controlul întrebărilor și răspunsurilor4, senzația de artificial va eradica pe toți cei care sunt căutători ai adevărului.

Iată deci, răspunsul atât de lung pe scurt:

Da, oamenii sunt vrăjiți de iluziile virtuale care domină, tot mai global, dar Biserica are mijloacele pentru a-i chema și călăuzi către și întru Adevăr.

Rămâne să existe voință.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

1 A se vedea și la Marcu 12:1-13. Unde Iisus Christos le spune în față ce au făcut și ce încercau să facă, precum și faptul că Dumnezeu știe toate și va răsturna planurile lor. Însă în loc să se trezească, furați de mândrie și lăcomie, au încercat să Îl prindă, iar temându-se de popor au trimis pe Irodiani să Îl ispitească.

2 Amintesc aici doar de II Petru 2:5, ca mărturie invincibilă a faptului că un creștin ori este parte din Biserică, ori nu este creștin.

3 Și trecem aici peste hrănirea accelerată a orgoliului pentru cei care apar astfel la televizor!

4 A nu se confunda cu medierea, prin care se elimină trolii, tulburații psihic ce vor doar să se audă și alții asemenea.