Procesiune românească la Vârghiş 22.10.2017

Promisiunea a fost împlinită!
Încă o lucrare marca Mihai Tîrnoveanu dusă la un bun şi frumos capăt!

Promisiunea:

„Cu ajutorul lui Dumnezeu Troița Românilor făcută de Ioan Ilie din Slănic Prahova a ajuns la Brașov. Astăzi la Vârghiș va fi purtată pe umerii țăranilor români într-o procesiune religioasă ce va avea loc între Crucea (ridicată de Înaltpreasfințitul Ioan Selejan în 2001) care însemnează locul în care a fost dărâmată în 1940 biserica ortodoxă sfințită de Mitropolitul Nicolae Bălan în noiembrie 1937 și Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil de la 1807, scăpată de prigoana horthystă.
O sută de români cu Troiță, Cruce de Altar, Icoane, Drapele și Flori Albe în mâini vom fi, cu preoți în frunte, cu Dumnezeu înainte, la Doboșeni și Vârghiș, acolo unde Clopotul de la Herculian încă strigă după Neamul Românesc!
Crucea Bisericii dărâmate a fost construită de echipa domnului Marian Știopu, vrednic român din Corul Barbatesc „Voievozii Muntilor” – Valcele„. 

 

Bunica mea, partizanul basarabean Ion Amariei, rușii și toporul.

– Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, îti dau toporul ăsta, că atât mi-au mai lăsat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să trăim.
Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi să vadă cu ochii lui urgia de care auzise.
Imediat după război, în jur de cinzeci de soldati rusi, condusi de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur si simplu în sat cu gând de crimă si jaf. In micul cătun nu mai rămăseseră decat femei, copii si batrani, barbatii în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, unul dintre acesti “pasageri” fiind si bunicul meu Gheorghe (a reușit să sară printr-un noroc chior din tren, dar s-a întors acasa mult mai târziu stând câteva luni ascuns prin păduri). Norocul sătenilor din Bădărăi a fost ca prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndragostise de o rusoaica din Partid, dar care totusi rămăsese român, aflaseră din timp de acesta incursiune mârsavă. Majoritatea părăsiseră localitatea, dar unii isi săpară adaposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-si cu ei strictul necesar pentru a supravietui cateva zile; bunica-mea isi luase cu ea si un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau taranii, stia într-un fel anume să meargă pe sub apa pentru a prinde cu usurinta pesti, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, tesea la război modele minunate, dupa cum puteti vedea si în poză, stia să scrie si să citeasca perfect, desi nu călcase pe la scoli, si mai ales credea nelimitat în Hristos, de până si popa din sat ii cerea sfaturi în cele bisericesti.

Rușii răseseră tot dupa desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis. Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casa, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf. Genunchii ei le povestiseră sfintilor tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenesti, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colturi iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara…și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, astia nu pe noi vor sa ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu si vom rămâne singuri aici pe pamant.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse si citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici macar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celalt mal al Prutului, si se duse mânat de un gând de neoprit la scoala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuta magazie a scolii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă si fixă si mai bine Icoana în perete, de parcă toata viata lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glont la primaria pe care flutura deja steagul rosu si le spuse celor de acolo: măi oameni buni, eu stiu ce aveti în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este scoala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri caci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecati de aici, dar, luati aminte, din când în când mă voi intoarce în sat…de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veti mai trai, transmite-ti asta si mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veti găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veti găsi in schimb povestit de salciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari si Ungheni.

…si Amariei s-a intors în sat, asa cum le-a promis.
La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie. Luminile erau aprinse si vreo zece tovarasi chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Usa clasei se deschise si în cadrul ei se înfățișă o silueta neagră încadrată de noapte si luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le inghetase in vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se si mai mult la nevederea luminii: v-am spus, draci ce sunteti, sa nu-mi luati Icoana! Ne-ati luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luati si pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete, ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine iti dau eu oleaca de apă sfintită din Prut? Amariei isi chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, si dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde stia el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul carora, în urrma cu câtiva ani, ii învata pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de catre comunisti. Reveni in clasa, si-i spuse tovarasului: acum cred ca este cam miezul noptii, stai linistit, până dimineata te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate asa devii si tu un pic de român, daca tot vrei sa conduci treburile pe aicea…
Si Alioșa tot a băut…până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem sa-l spun.

Nu stiu cum si când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. In schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apa, asa cum stia numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, si că îi dă aer), si că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare și s-a întors acasă cu un topor.

Mihai Târnoveanu

Preluat, cu acordul autorului, de pe facebook.

Acolo unde numai strămoșii din cimitire mai vorbesc românește!

Articol despre purificarea etnică practicată împotriva Românilor în Harghita şi Covasna şi despre un minimum de măsuri decente ce ar trebui luate; preluat din revista online Magazin Critic

  Satele și orașele din Covasna și Harghita sunt baricade într-un război ce se poartă în timp de ”pace”.
Atunci când într-o localitate nu mai există școală (sau secție) cu predare în limba română și enoriași ortodocși în biserică, România pierde de facto acel teritoriu, locul respectiv devenind un factor de mare risc pentru siguranța națională, paradigma străină înlocuind-o pe cea românească. Acest lucru ar trebui să fie conștientizat pe deplin de factorii de putere ai statului român.
Sunt zeci de astfel de ”enclave” de pustiu etnic românesc, unde nimeni nu se mai declară român, acolo unde procesul de maghiarizare a fost desăvârșit, frații noștri de sânge pierzându-și atât limba cât și credința.
Sunt alte zeci de localități în care paradigma românească mai supraviețuiește prin doi, trei copii care frecventează școala în limba maternă sau prin câțiva ortodocși ce spun ”Tatăl nostru” în limba română. În acest ritm, nu peste mult timp vom avea în mijlocul țării un teritoriu de peste 10 000 km pătrați (Harghita și Covasna) în care aproape nimeni (cu excepția efectivelor militare și a preoților ortodocși) nu se va mai declara, considera, etnic român. Fără implicarea serioasă a forțelor de decizie din statul român, acest proces cu greu poate fi oprit, mai ales în condițiile în care, printre altele, statul ungar stimulează financiar înscrierea copiilor în unitățile de învățământ cu predare în limba maghiară, alocând în acest sens, în fiecare an, sume enorme.
Soluții românești există, soluții pentru siguranța națională; aș enumera doar două: asigurarea locuințelor de serviciu profesorilor din alte județe care aleg să predea în școli, secțiile de limbă română din Covasna și Harghita odată cu alocarea unei prime consistente de încadrare cu condiția să nu părăsească locul de muncă o anumită perioadă de timp și sprijinirea financiară corespunzătoare a preoților ortodocși acolo unde există puțini enoriași, finanțarea construirii de biserici ortodoxe în localitățile în care acestea nu mai există sau renovarea celor care sunt într-o stare de degradare accentuată și bineînțeles instalarea și sprijinirea preoților slujitori. Odată creată forma (școala și biserica) ar veni cu siguranță și fondul, căci li s-ar crea românilor maghiarizați sau în curs de maghiarizare posibilitatea să revină la matcă în condițiile în care vor simți din partea statului un climat de siguranță și susținere.
Mulți ar spune că toate acestea costă prea mult. Da, costă mult să ții în granițele țării un teritoriu de zece mii km pătrați, dar dacă l-am pierde ne-ar costa infinit mai mult, asta judecând strict din punct de vedere pragmatic. Nu mai vorbesc de jertfa de sânge care s-a dat de-a lungul istoriei ca acest pământ să rămână românesc. Dacă nu va exista o mobilizare masivă în sensul pomenit mai sus, de reromânizare a românilor și de sprijinire a celor care încă se mai consideră români, copiii noștri vor veni în Covasna și Harghita pentru a face parastase pentru cei de același sânge ce au fost cândva pe aici… și s-ar putea să aibă nevoie si de pașaport.

Mihai Tîrnoveanu