„- Deşertul e frumos, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut deşertul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toate acestea ceva străluceşte în tăcere…
– Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, e că ascunde o fântână undeva…
Am fost surprins să înţeleg deodată acea misterioasă strălucire a nisipului. Când eram doar un băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda povestea că acolo era îngropată o comoară. Desigur, nimeni n-a reuşit niciodată s-o descopere şi poate că nici n-a căutat-o. Dar ea făcea tot farmecul acelei case. Casa mea ascundea o taină în adâncul inimii ei…
– Da, i-am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele sau de deşert, ceea ce constituie frumuseţea lor e ceva nevăzut!
– Sunt bucuros, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ era gata să adoarmă, l-am luat în braţe şi m-am aşternut iar la drum. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se păra chiar că nu există nimic mai fragil pe Pământ. Priveam, la lumina lumii, fruntea aceea palidă, ochii aceia închişi, şuviţele care tremurau în vânt, şi-mi spuneam: „Ceea ce văd eu nu e decât o coajă. Lucrul cel mai important e invizibil.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul prinţ