Zice înțelepciunea veche românească: omul gândește și Domnul hotărăște.
Sau, cum se zice mai nou, omul propune și Dumnezeu dispune.
Lucram la alt material pentru site-ul (blogul?) de față, dar s-a întâmplat ceva.

După cum știu mulți dintre apropiații mei, am o plăcere și trebuință de a citi Sfintele Scripturi (Biblia) în fiecare zi. După ”Evanghelia și Apostolul zilei”, după cele care mă preocupă sau le cercetez, după cum mi se face dor de un cuvânt sau altul.
Uneori (cam la un an), recitesc Biblia de la un cap la celălalt.
Și am ajuns, ieri, la Capitolul 4 de la IV Regi. Capitol dedicat unora dintre minunile făcute de Sfântul Prooroc Elisei.

Și mi-a revenit o amintire, însoțită de nevoia de a scrie cele de față.

În urmă cu ceva ani (patru? cinci? mai mulți?) primesc de la Maica Fotini un mesaj. Un videoclip, însoțit de întrebarea
Părinte, ce părere aveți de ceea ce spune aici Părintele X?

M-am uitat la videoclip.
În care un cleric foarte autoritar își prezenta ca adevăruri absolute părerea că Părintele Justin Pârvu nu a fost ceva mare și, mai ales, nu a fost văzător cu duhul.
Desigur, sunt mulți care încearcă să denigreze pe sfinți, mecanismul este vechi și binecunoscut. Dostoievski, în prezentarea Starețului Zosima din Frații Karamazov, i-a făcut o strălucită prezentare.

Un sofism evident, adică o eroare logică evidentă, în cazul de față numită și non sequitur, adică nu decurge, nu rezultă.
Dacă un om are sau nu un har excepțional, aceasta nu îl face sfânt sau nesfânt.
Vrăjitorul Balaam a proorocit, dar asta nu l-a făcut sfânt.
Sunt sfinți despre care nu se cunoaște nicio manifestare de tipul înainte vedere (= văzător cu duhul), dar tot sfinți sunt.

Ca urmare, eventuala lipsă a darului înainte vederii de la Părintele Justin este total nesemnificativă pentru a demonstra existența sau lipsa sfințeniei sale.

Totuși, urmărirea cu răbdare a videoclipului mi-a adus și o lămurire.
Însoțită de o mare bucurie pentru înțelepciunea Părintelui Justin, și de o adâncă tristețe pentru lipsa de discernământ a clericului în cauză.
Dar ce povestea părintele drept argument pentru părerea sa că Părintele Justin nu avea darul vederii cu duhul?

Faptul că Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit că a trecut la o grupare pseudo-ortodoxă, din afara Bisericii.
Părintele X s-a indignat și s-a apărat că este o minciună.
Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit asta de la oameni de încredere.
Părintele X i-a spus că mint.
Părintele Justin i-a spus că totuși înclină să îi creadă pe aceia.
Părintele X i-a spus că atunci să rămână cu aceia, și a plecat, renunțând să îl mai aibă ca duhovnic și să îi mai ceară sfatul.
Și încheia, întrebând:
”Dacă Părintele Justin era văzător cu duhul, nu ar fi știut adevărul?”

Ascultând relatarea, după mirarea pe care mi-a trezit-o, am început să râd.
Și i-am răspuns Maicii Fotini, zicându-i că îi mulțumesc pentru videoclip, care m-a ajutat să înțeleg o anume întâmplare.

Mă dusesem la Părintele Justin, iar acesta îmi zice, după binețuri:
– Părinte, am auzit că ai trecut la gruparea Y [din afara Bisericii n.m.].
Mă mir și spun zâmbind:
– Nu, părinte, sunt tot la aceeași biserică, aceeași protoierie, în aceeași Arhiepiscopie a Bucureștilor.
Părintele Justin dă din cap și zice:
– Da, da… Da’ mie mi-au zis asta niște oameni de încredere, măi! Cum să nu îi cred?
Dau din umeri și spun:
– Cine știe, părinte, cum s-o fi iscat zvonul? Poate le-a spus și lor cineva în care au încredere, dar care nu știa ce spune. Dar să fiți cu pace, tot acolo sunt, nu am ieșit din Biserică.
Părintele stă puțin, cu capul într-o parte, ca pe gânduri, apoi îmi spune:
– Măi, da’ parcă mai curând îi cred pe ei.
Când am auzit eu că duhovnicul se îndoiește așa de mine, m-am îngrijorat. Să mă aștepte vreo ispită, vreo cădere? – m-am întrebat. Și m-am plecat pentru binecuvântare:
– Părinte, nu s-a întâmplat, dar rugați-vă pentru mine și mă binecuvântați să nu se întâmple asemenea cădere!
Părintele m-a binecuvântat, și totul a mers mai departe firesc.

Uitasem de acea întâmplare în cine știe ce colțișor al amintirilor, până când victimizarea trufașă a clericului în cauză mi-a adus-o în amintire.
Și m-a ajutat să îmi dau mai bine seama câtă nevoie avem să ne păzim de mândrie, mai ales în fața duhovnicului.

Desigur, se poate înțelege că Părintele Justin și-a pus la încercare câțiva copii duhovnicești. Căci aceeași întâmplare au mai trăit-o câțiva.
Și este frumos că dintre toți, unul singur a făcut din această întâmplare piatră de poticnire și pretext de bârfire a sfinților, instrument de trufie și de înșelare a ascultătorilor.
Desigur, era și mai bine dacă nu cădea niciunul, sau dacă cel căzut se ridica, în loc să împrăștie înșelare.
Dumnezeu să îl ridice și să îi dea pocăință mântuitoare!

Acum, totuși, există două întrebări interesante – după ce am lămurit că un sfânt nu are nevoie de darul vederii cu duhul pentru a fi sfânt.

1. Se poate ca un sfânt văzător cu duhul să nu vadă adevărul, să fie păcălit?

De aici au plecat, de fapt, cuvintele de față.
Căci vedem la IV Regi 4:27, cum marele Prooroc Elisei spune că Dumnezeu a ascuns de el faptul că murise băiatul femeii care îl respecta și le purta de grijă lui și slugii sale. După care Proorocul Elisei învie pe copil.
Este deci absolut clar pentru orice om rațional că un sfânt văzător cu duhul NU este atotștiutor, NU este atotvăzător, NU este atotînțelept etc. Caracteristici care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu.
Ca urmare, un văzător cu duhul vede doar ce și cât vrea Dumnezeu să îi descopere, nu tot ce vrea el.

Aceeași realitate se vede în viața Sfântului Epifanie de Salamina, marele făcător de minuni, renumit văzător cu duhul.
Mărturiile despre minunile sale, ca și despre înainte-vederea sa, sunt binecunoscute și numeroase.
Cu toate acestea, atunci când i-a fost bârfit Sfântul Ioan Gură de Aur ca origenist (= eretic), Sfântul Epifanie a crezut și l-a scos pe Ioan al Constantinopolului din diptice.
Această greșeală din neștiință a făcut-o Sfântul Epifanie multă vreme, până când, la un sinod, s-a întâlnit cu Sfântul Ioan. Acesta a venit la el și i-a făcut plecăciune, întrebându-l de ce îl ține de eretic. Și i-a adus multe din scrierile sale, în care se vedea că nu este origenist.
Rușinat, Sfântul Epifanie i-a făcut metanie, s-au îmbrățișat și s-au despărțit în duhovnicească frăție și dragoste.
Iar întorcându-se în Cipru, în Salamina, Sfântul Epifanie i-a pus sub aspru canon pe bârfitori.

Dau doar două mărturii, deși se pot da multe alte, pe care orice călugăr se cuvine să le știe, căci se găsesc în Pateric, Limonariu și alte cărți ce se citesc obligatoriu de monahi.

Este absolut clar, prin urmare, că darul vederii cu duhul sau al înainte-vederii nu face pe nimeni nici atotștiutor, nici infailibil.
Ceea ce este evident pentru orice ortodox, pentru că în Ortodoxie nu se admite ca infailibil sau atotștiutor decât Unul Dumnezeu.

2. A fost Părintele Justin Pârvu și văzător cu duhul?

După cum am văzut, această întrebare ține prea puțin de sfințenia Părintelui Justin.
Darul vederii în duh este dat de Dumnezeu unor sfinți, dar și unor oameni străini sfințeniei.
Deci nu asemenea daruri definesc sfințenia.

Sfințenia Părintelui Justin a izvorât din dragostea sa curată și veșnică pentru Dumnezeu și Sfinții Săi, începând cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cuprinzând dragostea curată și veșnică pentru Sfinții Neamului Românesc.
Sfințenia Părintelui Justin s-a construit prin săvârșirea datoriei cu conștiința slugii nevrednice care face ceea ce i s-a poruncit.
Sfințenia Părintelui Justin s-a întărit prin dorința jertfelnică de a-i ajuta pe ceilalți, întru Dumnezeu.
Sfințenia Părintelui Justin a strălucit prin mărturiile nenumărate date înaintea anticriștilor (pro) sovietici, înaintea satanelor de la răsărit și a slugilor acestora. Prin mucenicia plină de bărbăție cu care a dus amenințări, batjocuri, bătăi, foamete, frig, arșiță, încercări de crimă mascate ca accidente.
Dar a strălucit mai ales prin unirea între smerenie și tărie, astfel încât Părintele Justin s-a știut până la capăt slugă nevrednică pe când toți care nu erau orbiți de trufie îl vedeau strălucind de har.
Sfințenia Părintelui Justin s-a înălțat tot mai sus prin dragostea sa lucrătoare și neobosită, prin lipsa oricărei încrederi în merite personale, prin arta duhovnicească de a da și a primi, mereu spre zidire.

Și multe alte se mai pot spune despre Părintele Justin, dintre care faptul că a fost văzător cu duhul este între cele mai mici.
Căci, da, Părintele Justin era văzător cu duhul.

Cred că a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, când, după ce mi-am plâns păcatele, cu multă rușine, mi-am dat seama că părintele plângea.
– De ce plângeți, părinte? – l-am întrebat mirat.
– Pentru păcatele mele, mi-a răspuns. Am asemenea păcate că Dumnezeu nu a vrut să mă ia la Aiud cu Sfinții Săi!
M-am speriat:
– Părinte, Dumnezeu vă iubește și v-a ținut, și ne iubește și v-a ținut și pentru noi. Eu, am adăugat, nu am curajul să spun că aș fi răbdat la Aiud și nu aș fi căzut.
Părintele s-a uitat deodată la mine, fulgerându-mă cu privirea sa de lumină albastră:
– Măi, tu ai Aiudul acasă!
Și m-am blocat, pentru că nu îi spusesem nimic despre suferințele mele, ci doar despre păcatele mele.

Altă întâmplare este cu unul dintre epitropii mei.
Voi spune întâi că am fost binecuvântat cu niște epitropi care, dincolo de păcatele pe care toți le avem, au înțeles cu adevărat să Îl iubească și să Îl adore pe Dumnezeu.
Unul dintre ei, zis Moșul, Marian Ștefănescu pe numele întreg, a dorit să îl cunoască pe Părintele Justin.
Așa că mi-a propus să mă ducă el, cu Dacia lui, în loc să merg cu trenul, ca de obicei.
Toate bune, doar că în ziua călătoriei, Fratele Marian era plin de nerăbdare. Și, în consecință, a început să șofeze cu cea mai mare viteză posibilă.
– Ia-o ușor, i-am zis. Nu avem grabă!
Dar el mi-a spus îngrijorat:
– Dacă pleacă undeva părintele? Trebuie să ajungem cât mai repede.
Pe scurt, nu l-am putut convinge să meargă mai încet.
Dacia zăngănea din pricina vitezei, eu mă rugam la Dumnezeu să ne păzească. Și încercam din când în când, în zadar, să îmi conving epitropul să o ia mai ușor. Dacă ne-ar fi văzut Luis de Funes, cred că mai făcea un film!

Deci, într-o suflare, străbatem cei peste 700 de kilometri cu o singură oprire pentru benzină.
Desigur, Părintele Justin mă aștepta, așa cum vorbiserăm la telefon.
Și, când am intrat la dânsul, i-am zis Fratelui Marian:
– Intră să iei binecuvântare!
Pe cât de grăbit fusese, pe atât de sfios devenise de-o dată.
Mă așteptam, pentru că harul Părintelui Justin se simțea de departe.
– Intră! – îi zic din nou.
Și îi spun părintelui:
– El este Marian, epitrop la noi la biserică. El m-a adus astăzi.
Părintele se apropia deja și ridică mâna să îl binecuvânteze.
Marian se apleacă, dar Părintele Justin după ce îi pune mâna pe cap o ține acolo, blocându-l.
– Măi, măi, măi! – zice părintele. Da’ de ce ai gonit așa, măi?
Eu, uimit, Marian, încremenit.
– Păi… – bâiguiește epitropul meu.
Părintele Justin nu îl așteaptă:
– Măi, dacă i-am zis părintelui că îl aștept, aștept. La întoarcere să nu mai gonești, ai înțeles?
– Da, răspunde pierdut Marian.
Și Părintele Justin ridică mâna, eliberându-l.

Primele două ore din drum epitropul meu m-a întrebat de cel puțin douăzeci de ori:
– De unde știa Părintele Justin că m-am grăbit?

Dau doar aceste două mărturii, deși sunt departe de a fi singurele.

Și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu: da, Părintele Justin a avut darul vederii în duh (cu duhul).
Dar mai mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și că acesta a fost unul dintre cele mai mici daruri ale sale.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni,
Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea