Jurnal COVID-19. Dr. Sucharit Bhakdi, Germania, 19 Martie 2020

audiatur et altera pars

Despre coronaviruşi (Coronaviridae), SARS-CoV-2 sau COVID-19, despre sănătate şi boală, oameni, animale şi politicieni… 

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Jurnal COVID-19. Broscoiul, broaştele şi balta

photography of sunset
Photo by Monika Ludvigsen on Pexels.com

A fost cândva, n-ar mai fi fost – zic unii – o ţară a apei şi malurilor roditoare. Era, adică o baltă mare – cel puţin pentru vietăţile ei. Baltă ce se numea Etrar. Un nume cam ciudat pentru o baltă, însă potrivit pentru broaştele care, după cum se ştie, orăcăie cu plăcere. Iar E-traaaa-r era un strigăt ce li se părea minuntat.

Vietăţile din Balta Etrar ar fi fost, poate, obişnuite.
Melci, trestii, nuferi, lintiţă, păsări de apă, ţestoase, raci, feluriţi gândaci şi carcaleţi, libelule, scoici, vrăbii, şi, desigur, tot felul de peşti. Părţi largi din baltă erau puţin adânci, dar erau şi altele ce coborau până acolo unde lumina aproape că nu putea ajunge.
Mulţii peşti – precum roşioarele şi obleţii, linii, crăpcenii şi crapii, între trestii câte o ştiucă, în adâncuri câte un somn – iată stăpânii lumii de sub oglinda apei. Cel puţin câtă vreme nu se ivesc stăpânii de deasupra, adică raţele, gâştele, lişiţele şi alte păsări iubitoare de vietăţi acvatice.

În această lume atât de bogată şi frământată, se găseau şi câteva broaşte.
Viaţa lor nu era chiar atât de uşoară pe cât am crede.
Atunci când se scufundau după mâncare se aflau în primejdie să fie mâncaţi de câte o ştiucă, sau alt peşte mare, ba chiar şi de câte o înaripată mai lacomă. Pe uscat erau ţinta berzelor, bineînţeles.
Ca urmare, preferau să se ascundă în stufărişul cel mai des, acolo unde puteau mânca puieţii peştilor în loc să fie mâncate.
Seara începeau să orăcăie, acoperind în părţile lor ciripitul păsărilor.

Până aici, totul ar fi fost firesc.
Doar că aceste broaşte… gândeau!
Gândeau şi făceau planuri.
Fiecare broscoi, sau aproape fiecare, visa să devină stăpân peste ceilalţi, fiecare broască, sau aproape fiecare, visa să aibă cel mai tare broscoi… sau cei mai tari broscoi.
Fiecare dintre ei, sau aproape fiecare, visa la un loc bun, cu nămol, cu apă şi frunze de nufăr, cu mulţi gândăcei zburători şi musculiţe – pentru un ospăţ pe cinste în fiecare zi.
Şi unii dintre broscoii şi broaştele mai puternice şi mai deştepte au început să strângă ierburi de apă, carcaleţi şi tot felul de alte lucruri, pe care le dădeau apoi celor mai slabi sau mai leneşi. Astfel şi-au înfiinţat armate şi angajaţi şi au început să crească.
Desigur, au fost şi împotrivitori.
Au fost unii care spuneau că ce-i mult nu-i bun, că dacă broaştele devin prea multe o să scadă numărul gâzelor şi peştilor şi va veni foamete, că lăcomia este sac rupt care niciodată nu se umple şi alte asemenea vorbe bătrâneşti.
Broscoii şi broaştele tari au râs de ei şi de cuvintele lor. Şi au spus tuturor că aceştia sunt „retrograzi”, „învechiţi”, „strigoi”, „înapoiaţi”, „duşmani ai progresului”, „primitivi”, „duşmanii libertăţii” etc.
„Suntem liberi să ne facem poftele, să luptăm cu natura, să cucerim Etrar şi toată lumea!” – explicau broscoii şi broaştele care aveau sau voiau puterea.
„Să ne facem poftele! Să ne facem poftele! Libertate!”, au strigat cei mulţi. Şi i-au urmat pe cei puternici.

Uneori se iveau revolte.
Era câte un broscoi crescător de carcaleţi, alge sau musculiţe care îşi plătea muncitorii prost şi îi silea să se ostenească peste măsură. Ca să nu se ridice oamenii, folosea alţi broscoi puternici, precum şi unii raci violenţi legaţi în lesă de acei broscoi. Însă uneori nu era de ajuns. Atunci săreau în ajutorul crescătorului ostaşii marilor broscoi sau broaşte.
Şi cu ajutorul lor toate răscoalele erau înfrânte.
În afară, bineînţeles, de cele stârnite chiar de unii dintre crescători – sau dintre făuritorii de lese, plase, suliţe etc. – ce voiau să ia puterea doar pentru ei. Dacă ştiau pe cine să mituiască dintre broaştele ofiţeri, se putea întâmpla să câştige.

Istoria broaştelor din Etrar a mers mai departe.
Cu lupte şi răscoale, cu înfrângeri şi biruinţe.
Uneori veneau ani secetoşi, iar broaştele se împuţinau.
Alteori se trezeau cu sute de berze care le scădeau numărul.
Alteori apa creştea prea mult, înecând locurile de stat la soare, crescătoriile de musculiţe sau proviziile aflate pe maluri.
Alteori broaştele se îmbolnăveau de la nişte chişcari mici, mici de tot, care se prindeau de ele şi le sorbeau sângele, ba chiar şi carnea. Multe mureau din această pricină, când se iveau aceste vietăţi mititele.
Alteori puietul de peşte se rărea, ceea ce făcea să se împută balta şi să devină otrăvitoare pentru broaşte. E drept, se mai întâmpla asta şi de la unele crescătorii sau ateliere prea mari…
Dar broaştele gândeau, deci învăţau.
Şi, în ciuda retrograzilor, creşteau şi învăţau să învingă natura.
Au început să adune mâl din baltă şi noroi de departe de maluri, ca să înalţe tot mai sus ţărmurile, ca nicio creştere să nu le mai acopere.
Au început să sape canale lungi în adâncul pământului, în care se aduna apa din baltă şi se şi mişca uşor, ca să nu se învechească. Făceau astfel faţă secetelor.
Au învăţat să-şi facă un fel de răzuitoare din crenguţele adunate de pe ţărmuri, ca să cureţe chişcarii şi să-i zdrobească pe câte o piatră. Făceau astfel faţă bolii.
Au prins în unele curse iscusite peşti mari, astfel încât să le poată lua icrele şi lapţii şi să îi înmulţească după voie. Făceau astfel faţă lipsei peştilor.
„În lupta broaştelor cu natura, noi, broaştele, vom câştiga totdeauna!” – spuneau ele cu mândrie.

Până într-o zi, când şi-au dat seama că balta a devenit prea mică pentru câte broaşte erau.
Desigur, crescătoriile şi atelierele făceau faţă populaţiei batraciene. Mai ales că, dând de bine, multe broaşte se reproduceau mai rar. Ba chiar, de atâta bine, multe dintre ele nici nu se mai reproduceau. Egoismul devenise un simbol al emancipării şi progresului.
Totuşi, cumva, populaţia tot mai creştea.
Ostenitorilor din crescătorii şi ateliere, fie că lucrau în adâncurile apei, la suprafaţă, pe ţărmuri, în părţile mai îndepărtate de baltă sau sub pământ, nu puteau să o ducă prea bine. Dacă ar fi dus-o prea bine nu ar mai fi avut chef de muncă, logic.
Şi, dacă tot munceau, se şi reproduceau.
Şi broaştele cele mai deştepte, care stăpâneau cam 95% din averile Bălţii Etrar, şi-au dat sema că trebuie să facă ceva.
„Trebuie să scăpăm de ei!” – a spus unul.
„Da, nu avem nevoie de atâţia!” – a încuviinţat altul.

Şi s-au hotărât să încerce să găsească alte bălţi, îndepărtate, în sau dincolo de pădurile ce înconjurau Etrarul.

Ei, dar aceste explorări nu erau uşoare!
Aceste broaşte nu puteau să trăiască în uscăciune. Şi, pentru ele, nici pădurile nu erau îndeajuns de umede, darămite părţile înierbate de lângă sau dintre păduri!
Ca urmare, fiecare explorator avea nevoie de ţestoase multe, care să care saci mari cu apă, sau vase din trestie şi lut pline cu apă. Pentru ca un singur explorator să ajungă la cea mai apropiată pădure era nevoie de douăzeci de ţestoase şi douăzeci de care pentru apă.
Broaştele progresiste ştiau unde se mai găsesc bălţi. Văzuseră păsările de apă coborând să vâneze, libelulele aruncându-se ca atunci când se scufundă, stuful care se vedea în zare, în unele puncte, de pe ţărmurile bălţii lor.
Doar că exploratorii ajunşi acolo i-au dezamăgit.
Pentru fiecare dintre ei cheltuiseră, după distanţa faţă de Etrar, între patruzeci şi o sută de care şi ţestoase. Multe dintre acestea se distruseseră sau muriseră pe drum. Şi, după atâta muncă şi cheltuială, ce găsiseră: ochiuri de apă ce erau băltoace, nu bălţi, mlaştini otrăvite, în care nu se putea trăi, sau chiar locuri în care plantele de baltă crescuseră pe cine ştie ce izvor adânc – pentru că apă nu se găsea.

– Aşa nu facem nimic! – şi-au dat ei seama.
– Ajungem să irosim toată balta căutând o ieşire! – a încuviinţat altul, îngrijorat.
Atunci altul le-a arătat o ultimă descoperire, uluitor de avansată, o încununare a progresului extraordinar al ştiinţei broaştelor: focul.
– Este soare concentrat – le-au explicat doct şi mândru savanţii care îl realizaseră.
– Este sensibil, e drept – au mai explicat ei. Dacă e atins de puţin mai multă apă, se stinge. Dar dacă apa se pune peste el într-un vas din piatră sau lut…
Şi conducătorii din umbră ai broaştelor, cei care stăpâneau cam 96% din averile bălţii (mai câştigaseră puţin între timp), au văzut pentru prima dată minunea apei care se încălzeşte până scoate aburi şi… fierbe.
– Uluitor! – au spus ei.
Dar, pragmatici, au adăugat:
– Dar cu ce ne ajută?

close up of green frog
Photo by Couleur on Pexels.com

Peste ceva vreme, s-a aflat că din nou broaştele au făcut o boală urâtă.
Erau tot chişcari, dar, spuneau cei care împrăştie veşti, sunt nişte chişcari mai răi decât orice chişcari.
Frica a început să se răspândească. Şi, pe măsură ce tot mai multe broaşte se îmbolnăveau de chişcari, a devenit panică.
Ca să salveze broaştele de chişcari, conducătorii grijulii au hotărât să fie puse toate în carantină. Se puteau mişca între cuib şi locul de muncă, sau magazine. În rest, nu.
Şi multe dintre broaşte au rămas fără loc de muncă. Pentru că dacă celelalte stăteau doar în cuib, nu mai aveau nevoie de mărfuri şi servicii ca înainte. Vânzările scăzând, s-a ajuns, bineînţeles, ca tot mai multe broaşte să intre în şomaj tehnic.
Sau pur şi simplu să rămână fără niciun venit.
Unii conducători locali mai lăsau puţin loc de mişcare, alţii nimic.
Şi panica stăpânea multe broaşte. Dar, cumva, cel mai mult le stăpânea pe cele progresiste. Care salutau broscoii păzitori care îi băteau şi umileau pe cei are, cumva, încălcau ordinele de carantină. Ba chiar cereau să li se taie un picior, să li se spargă un ochi, ori să fie omorâţi cei care încalcă ordinele pe care, cu grijă părintească, iubiţii conducători le dăduseră pentru ocrotirea populaţiei.
Din nou s-au ivit retrograzii care să îndemne la calm, raţiune, analiză.
– Iată, spuneau ei, chişcari au mai fost şi vor mai fi. E drept, e trist, mor dintre broaştele bătrâne. Dar iată, cele tinere facă faţă bine. Ar trebui lăsate broaştele tinere să îşi vadă de treabă. Altfel economia se va prăbuşi.
Bineînţeles, nu i-a ascultat nimeni.
Frica era prea mare.

După o vreme, s-a aflat că molima s-a liniştit.
Întâi aici, apoi dincolo.
Se alcătuise deja un mare Comitet al Bălţii Etrar, ca să conducă lupta împotriva molimii.
Acum, pe măsură ce boala dădea înapoi, oamenii Comitetului deveniseră eroii tuturor.
Doar strigoii de duşmani ai progresului încercau să spună că nu s-a făcut bine.
Poporul râdea de ei.
– Ce contează că de la 96% din averile Etrarului au ajuns la 100%? – ziceau broaştele simple. Important este că am scăpat cu viaţă datorită lor.
– Dar sunteţi robi, suntem robi de acum încolo! – strigau înapoiaţii.
Broaştele râdeau:
– Avem carcaleţi şi musculiţe, avem cuiburi şi apă. O ducem bine. Şi avem dreptul să ne facem poftele. Suntem liberi.

Peste o vreme s-a ivit altă molimă.
Şi broaştele au fost iarăşi alarmate de răspânditorii de veşti.
Se murea. Ba aici, ba colo.
Iarăşi nu se ştia sigur dacă cine a murit chiar a murit din pricina chişcarilor.
Dar toţi erau încredinţaţi că aceştia sunt de vină.
Şi în panica ce se ivise, Comitetul Bălţii Etrar a venit înaintea poporului.
Erau istoviţi şi purtau urmele unei oboseri cumplite. Le-au spus broaştelor:
– Am reuşit, cu eforturi uriaşe, să obţinem un progres ştiinţific unic. Am găsit o soluţie spre a ucide chişcarii care ne chinuiesc, repede şi uşor.

Şi au pus înaintea broaştelor o tavă mare din lut şi trestie, foarte iscusită, cu un strat de nisip deasupra ce părea sticlos. De fapt chiar era, căci fusese ars bine de tot şi se topise în parte, făcând tava mult mai rezistentă.
În tavă s-au pus apă şi chişcarii. Chişcarii au fost turnaţi cu grijă, dintr-o tigvă mică ţinută cu un cleşte lung. Şi tigva şi cleştele au fost pe loc aruncate în foc – să nu se fi prins vreun chişcar invizibil de ele.
Apa era puţin adâncă şi, vrând sau nu, chişcarii erau nevoiţi în înotul lor şerpuit să atingă tava. Care se încinsese şi îi ardea. Aşa că încercau să sară din apă, apoi reintrau şi iar atingeau tava şi iar se ardeau…
– Ia te uită! – ziceau broaştele din popor. Uite-i cum se zbat! Se vede că focul acesta dă apei puterea să-i distrugă pe chişcari.
Şi, într-adevăr, după o vreme, când apa scotea aburi, chişcarii au murit.
Focul slăbea şi el, deja, după cum fusese plănuit.
Comitagiii se uitau cu grijă.
– Trebuie să fim siguri că au murit! – îi lămureau pe privitori.
De fapt aşteptau să se mai răcească apa.
– Gata! – au strigat ei. Sunt cu adevărat morţi, nu riscaţi nimic.
Broaştele cele multe s-a apropiat şi au început un adevărat pelerinaj prin faţa tăvii. În apa călduţă chişcarii zăceau morţi.
Bucuria a fost nespus de mare.

Ca să scape toate broaştele de chişcari şi ouăle lor, toţi au început să lucreze la un vas mare, care să cuprindă toate broaştele. Munceau de zor, călcând lutul, cernând nisipul, împletind şi uscând trestia, adunând multe, multe, multe lemne.

Molima înainta şi ea, dar broaştele aveau acum speranţe bune.
Doar retrograzii provocau supărări, încercând să-i convingă să folosească răzuitoarele, ca în molimile de mai demult. Nu voiau să înţeleagă, se pare, că această molimă era mult mai rea şi mai nou. Era nevoie de progres, iar progresul venise.

Şi a fost gata!
Un vas mare, mare, larg dar şi adânc – astfel încât broaştele să poată înota liber în timpul tratamentului.
Sacrificându-se pentru popor, conducătorii şi broaştele lor de pază au rămas pe mal, împreună cu unii dintre cei mai buni crescători şi meşteri.
Şi au aprins focul sub vas.
Încet, apoi din ce în ce mai tare.
Şi broaştele înotau fericite în apa care se încălzea şi care avea să le vindece de chişcari. Şi, de altfel, de orice boală.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această scriere a fost un pamflet, este o glumă şi va fi o ironie, astfel încât orice asemănare cu realitatea este doar din vina cititorului.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ortodoxul în faţa încercărilor de azi. O părere, un sfat

Am fost rugat să îmi spun părerea, să dau un sfat, în ceea ce priveşte încercările de astăzi şi poziţia faţă de ele. 

Criza acestor zile arată mai mult decât oricând şi câtă manipulare există, şi câtă corupţie există, şi câţi oameni sunt proşti, sclavi, ticăloşi, răi1, şi cât de greu este să păstrezi calea cea dreaptă în furtună.

Am putut vedea în aceste zile oameni – cel puţin biologic oameni, chiar dacă nu mereu şi moral – intraţi în isterie, în panică, dominaţi de dorinţă de a face rău, de a ucide. S-au putut vedea la aceşti oameni manifestări tipice ale unor patimi josnice: laşitatea, lăcomia stupidă, prostia arogantă, fanatismul susţinerii unor idei primite din mass-media pe care o recunosc totuşi ca mincinoasă etc., etc. Mulţi „viteji” de ieri sunt astăzi fleşcăiţi de groază…

În toată această nebunie un frumos şir de ortodocşi practicanţi a arătat ce înseamnă valoarea Credinţei. Scăderi şi păcate avem toţi, dintre oameni doar nebunii se cred fără păcat. Dar puterea de a trece peste păcate din dragoste de Dumnezeu şi oameni este cea care îl defineşte pe adevăratul ortodox. Gigi Becali „a spart banca”, după cum spunea un titlu, ca să salveze cât mai mulţi oameni. Simona Halep a făcut un gest similar. Biserica a sărit în ajutorul celor loviţi de boală şi criză cu o dăruire unică: peste o mie de locuri gratuite şi bune pentru cei care trebuie să intre în carantină, mese gratuite, aparate de oxigen, medici voluntari etc., etc. Tinerii demni din organizaţia NeamUnit au sărit în ajutorul bătrânilor şi bolnavilor care nu îşi pot face cumpărături. Cu respectarea normelor sanitare necesare ei au deschis calea pilduitoare a ajutorării aproapelui în plin izolaţionism. Felurite parohii, organizaţia Frăţia Ortodoxă şi multe ale grupuri ortodoxe lucrează în acelaşi fel, din plin.

În acelaşi timp activiştii (neo)comunişti, care nu mişcă un deget spre a ajuta, sar la gâtul mirenilor, preoţilor, călugărilor, ierarhilor. O abjecţie ce îşi păstrează doar fizic aparenţa umană jubila la gândul că s-ar putea îmbolnăvi şi ortodocşii practicanţi, cerându-le acestora – tipic stalinist – să se trateze cu rugăciune, aghiasmă şi „ulei de la maslu”. Ignorând intenţionat, conştient, din spurcăciunea inimii, faptul că în vreme ce Statul a desfiinţat aproape 100 de spitale, Biserica a înfiinţat peste 60 de spitale, hospisuri, azile cu tratament, clinici şi alte asemenea unităţi. Cele mai multe fiind deschise gratuit săracilor, în ciuda costurilor uriaşe ale actului medical. A ignorat de asemenea – din incultură arogantă sau răutate abisală – şi alte fapte: că Ortodoxia a cinstit totdeauna pe medici, că în Calendarul Ortodox există o frumoasă constelaţie de medici sfinţi (Doctorii fără de arginţi), că în Ortodoxie totdeauna medicina şi doctorii au avut locul lor (din nou, de cinste). Acest neom este doar unul dintre comuniştii care, stând liniştiţi în vilele sau apartamentele lor, pe averi jefuite – direct sau indirect –, atacă furibund pe cei care fac binele.

Desigur, este de aşteptat. Clasa politică de astăzi este alcătuită covârşitor din (neo)comunişti de diferite orientări. Deci şi intelectualii de curte sunt asemenea lor, la fel şi propagandiştii media şi toate „dezvoltările multilaterale” ale clasei politice. Dar!

Dar tocmai datorită acestor neîncetate atacuri comuniste împotriva Bisericii măsurile luate de Stat par Ortodocşilor cel puţin suspecte. Dar oare este aşa?

În Grecia, de pildă, măsurile ce au fost luate sunt pur şi simplu demente, abuzive, evident anti-creştine. Trebuie să observăm că pentru prevenirea contaminării cu coronaviruşi (precum SARS-CoV-2, care dă gripa COVID-19) este de ajuns respectarea unor măsuri sanitare. Se putea cere ca preoţii, diaconii, episcopii etc. să fie testaţi pentru SARS-CoV-2, iar participanţii la slujbe să poarte măşti sanitare. Era de ajuns pentru a împiedica o eventuală răspândire a virusului. Or se putea lua măsura limitării numărului de participanţi la slujbă, cu păstrarea unei distanţe de un metru între aceştia. Nu a fost aşa. Dimpotrivă, conducerea Greciei acţionează cu un radicalism totalitar de tip comunist.
Libertatea de conştiinţă nu poate fi suprimată, legal, de niciun regim legal (atenţie, aici nu este o repetiţie inutilă, dimpotrivă!). Poziţia conducerii Greciei este una strict dictatorială, strict totalitaristă. Şi care, pentru orice om raţional, are ca singură justificare ura faţă de Ortodoxie. Cel puţin în acest caz pandemia este doar un pretext.

Situaţia din Grecia – şi din alte ţări –, alături de amintitele atacuri abjecte împotriva Ortodocşilor (niciodată sancţionate legal!), sunt izvorul unei neîncrederi teribile în măsurile luate de Stat la noi. Am vorbit despre greşelile făcute – şi încă menţinute – de actuala conducere a Republicii România. Poate voi mai vorbi. Dar trebuie să recunoaştem că măsurile luate la noi sunt, cel puţin deocamdată, în nişte limite de înţeles.

Trebuie să spun că ideea săvârşirii slujbelor în curtea sfintelor locaşuri este greşită în condiţiile în care temperaturile scad sub 14-15º Celsius. O asemenea temperatură, în bătaia vântului, face ca slujbele să fie mult mai sigure, medical vorbind, în interior. Cu o eventuală respectare a distanţei de 1 metru, cu o eventuală folosire a măştilor sanitare, dar în interior. Din punct de vedere medical slujbele în afara locaşului de cult devin de preferat atunci când temperaturile trec de 15º, preferabil chiar de 20º.

Însă acest aspect ţine de o flexibilitate în gândire, de o adaptabilitate la condiţii trecătoare, ce întrece capacităţile de gândire comune ale birocraţiei.

Am auzit că ar exista dorinţa unei opoziţii masive faţă de această măsură de scoatere a slujbelor în exteriorul lăcaşurilor de cult. Sub ideea că dacă o sută de mii de oameni sunt arestaţi, sistemul se prăbuşeşte şi este nevoit să cedeze. Cred că ar fi o acţiune foarte greşită, din multe puncte de vedere. Şi că, dimpotrivă, lucrurile stau mult mai bine decât par (în această privinţă). O să încerc să explic de ce.

   În primul rând, măsurile generale luate de conducerea Republicii România sunt, din punct de vedere economic şi social, falimentare. Dacă se vor aplica fără ajustările absolut necesare, mai ales pe o perioadă mai mare de o lună, vor duce literalmente la faliment. Prin simplă oprire a lucrului, fără măsuri de compensare, cel puţin un milion de Români vor ajunge în câteva luni în şomaj fără plată. Fără plată, pentru că nu vor mai exista surse financiare pentru ajutorul de şomaj. O măsură absolut necesară este amânarea plăţii ratelor la bancă pentru persoanele fizice în primul rând, însă şi pentru cele juridice care se implică în susţinerea populaţiei şi a Ţării în timpul crizei. Evident, se impune amânarea sau supendarea plăţii impozitelor cel puţin până la câteva luni după ieşirea din criză. Sunt şi altele, nu mai stărui aici asupra lor. Chiar şi cu aceste măsuri ieşirea Republicii România din criză va fi una grea şi plină de traume şi răni. Fără ele, se va ajunge la disponibilizarea a peste un milion de oameni, la imposibilitatea de plată a pensiilor etc. Altfel spus, în loc de 2-4% victime, câte ni se spune că provoacă epidemia, vom avea 10-20% victime – în funcţie de durata de calcul2. Altfel spus, structurile româneşti sunt acum pe sârmă deasupra prăpastiei. Încercările de sabotare a sistemului pot duce la catastrofe teribile, inacceptabile pentru orice om decent.

   În al doilea rând, pentru că slujbele se pot face. Staţi aproape de preoţii voştri. Informaţi-vă de la ce oră se face slujba şi la ce biserică. Spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă. Ieşirea slujbelor în afara zidurilor deschide calea unei re-sfinţii a Ţării pe care Comunismul a tot pângărit-o şi o tot pângăreşte. Folosiţi cu înţelepciune acest prilej.

   În al treilea rând, pentru că lucrarea creştină cuprinde mult mai mult decât slujbele. Staţi aproape de preoţii voştri. Dacă sunteţi tineri şi vă puteţi mişca, urmaţi pilda NeamUnit şi a celorlalţi asemenea: sunaţi la preot şi oferiţi-vă să mergeţi o dată sau de două ori pe săptămână să faceţi cumpărături pentru cei bătrâni. Desigur, aveţi grijă să respectaţi şi normele de igienă pentru prevenirea contaminării. Staţi aproape de preoţii voştri. Rugaţi-i să facă măcar odată pe lună câte o cateheză online, pe care să o puteţi urmări cât mai mulţi. Să vă ajute să înţelegeţi Scripturile ori alte cărţi sfinte pe care le citiţi. Sunt multe lucruri pe care le puteţi face împreună cu cei din obştea creştină din care faceţi parte! Totul este să începeţi… şi să vă ţineţi de treabă.

   În al patrulea rând, pentru că aveţi prilejul să învăţaţi, foarte concret, din pilda Sfinţilor din Prigoanele Comuniste. Vă amintiţi cum au făcut ei celulele şcoli şi altare? Aveţi prilejul să vă (re)faceţi casele şcoli şi altare. Să jucaţi şah sau go sau alte jocuri de gândire, strategie, cultură, cu cei din familie. Să urmăriţi împreună piese de teatru de calitate sau filme bună. Să ascultaţi împreună muzică bună – veche şi nouă. Să citiţi şi să vorbiţi între voi despre cărţile citite. Să folosiţi postul ca să creşteţi în stăpânirea pântecelui şi în stăpânirea faţă de toate patimile. Să faceţi împreună rugăciuni. Puteţi face asta împreună cu cei din familie, cu alte rude, cu prietenii, cu fraţii din obştea creştină.(A se vedea şi folositorul cuvânt al Mitropolitului nostru Teofan!, aici pe youtube).

Făcând acestea toate – şi celelalte asemenea – veţi ieşi din această încercare mai buni, mai întăriţi, mai luminaţi, mai puternici. Cu Dumnezeu înainte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

20171210_145139 mic

P.S. Acestea sunt părerea mea şi sfatul meu în împrejurările de acum. Dacă împrejurările se schimbă… trebuie să avem înţelepciunea să schimbăm ce trebuie schimbat.

P.P.S. Amintesc şi faptul că măsurile pe care le respectă, înţelept, Biserica Ortodoxă Română sunt respectate şi de toate celelalte culte. Deci ideea că ele ar fi anti-ortodoxe este, evident, falsă.

P.P.P.S. Ştiu că sunt unii care cred că epidemia nu există, că virusul este o propagandă etc. Este credinţa lor, înţeleg asta. I-aş ruga totuşi să se gândească la două lucruri. Întâi, dacă totuşi este adevărată? Atunci nerespectarea normelor sanitare îi poate transforma în ucigaşi. Deci, este mai sănătos să le respecte chiar dacă le cred inutile. Al doilea, dacă majoritatea oamenilor este panicată, a nu respecta normele sanitare poate duce la incidente extrem de grave. Absolut inutil. Deci, este mai sănătos să fie respectate aceste norme. Şi să ne rugăm să se termine toată tulburarea cât mai repede şi cât mai bine.


1 Aduceţi-vă aminte: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” (Matei 7.13-14). Aduceţi-vă aminte: „Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (Romani 3.12). Văzând că sunt, totuşi, unii care fac binele, înţelegem că, totuşi, suntem mai bine decât pare.

2 Cei care cunosc istoria crizelor economice (de la cea din 1929 la cele moderne) ştiu că procentele prezentate sunt, pentru o populaţie îmbătrânită ca a României, chiar optimiste. Desigur, dacă nu se iau măsuri care să prevină această situaţie. Dacă se iau, putem spera la ceva mai bun…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă