Etichetă: Arte Marţiale

De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Artele marţiale pornesc de la o bază simplă, aceeaşi pentru toate: corpul omenesc şi legile fizicii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

KM: Cum era antrenamentul pe vremea aceea? [în timpul şi după Al doilea război mondial n.n.]

R: Cum să fie… nu se practicau prea multe tehnici sau combinaţii. Varietatea era minimă… O oră de kiba dachi, o mie de lovituri de pumn, o mie de lovituri de picior… şi cam asta era tot! Câteodată repetam un kata de o sută de ori. Aşa era antrenamentul mai mereul. La primul meu antrenament, instructorul mi-a arătat poziţia călăreţului, kiba dachi, şi m-a lăsat să stau aşa o oră încheiată! Am fost atât de furios, că nici nu ştiu de ce m-am mai întors în ziua următoare. Nu ţi se dădea niciun fel de explicaţie. Pe vremea aceea altfel se proceda. Elevul trebuia să înţeleagă singur, şi pentru asta trebuia să-şi studieze maestru în viaţa de zi cu zi – cum lucrează, cum trăieşte, cum se exprimă în diverse împrejurări. După trei sau patru ani, maestrul începea treptat să predea tehnicile, dar fără multe detalii – poate doar câteva explicaţii punctuale. Nu le plăcea să antreneze sau să predea ştiinţific. Trebuia să descoperi singur modul corect de lucru, să simţi tehnica. Şi, desigur, nu se puneau niciodată întrebări.

     Din fericire pentru mulţi, în ziua de astăzi se predă altfel, cu mai multe explicaţii, cu mai mult ajutor din partea instructorului. Ce e curios e că principiile sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Avem concepţii noi, tehnici de predare noi, dar principiile fundamentale sunt aceleaşi. Câteodată mă gândesc de unde ştiau vechii meeştrii atâtea despre fizica şi dinamica acestui corp omenesc.

KM: Credeţi că aceleaşi principii se aplică şi la celelalte stiluri de karate?

R: Absolut! Principiile sunt aceleaşi. Goju-Ryu, Shito-Ryu, Shotokan, Wado-Ryu etc., toate au la bază aceleaşi principii. Explicaţiile sunt uneori puţin diferite şi forma exterioară diferă. De exemplu, în Goju-Ryu se utilizează mişcări scurte, pentru că e un stil conceput pentru lupta de aproape. Cei de la Goju-Ryu caută să dezvolte forţă musculară pe tehnici scurte. Shotokanul pune mai mult accent pe tehnici mai ample şi pe acţiuni dinamice, obţinând forţa în principal din rotaţia şi translaţia corpului.

     Însă orice karateka, indiferent de stil, trebuie să fie în stare să dezvolte forţă atât pe distanţă mare, cât şi pe distanţă mică, prin acţiuni musculare puternice. Trebuie să ne gândim la diferite moduri de a genera forţa. Pentru a genera forţă fizică, externă, toate acţiunile trebuie să se bazeze pe reacţiunea în sol. Acesta este principiul fundamental al impulsului şi, după cum postulează legile lui Newton, în absenţa unei forţe din exterior nu poţi genera energie şi impuls. În karate, toate acţiunile au la bază reacţiunea solului. E ceva esenţial de reţinut.

––––––––––                             ––––––––                        –––––––––––––

Interivul este dat de Hidetaka Nishiyama, o legendă a Shotokanului, care a trăit între 1928 şi 2008. A studiat karate shotokan cu însuşi Gichin Funakoshi, cel care a preluat formele de „karate popular” din Okinawa şi le-a introdus în Japonia în forma modernă, numită karate (din 1922). Este unul dintre întemeietoriik JKA, în 1949, membru în conducerea acesteia, fondator al AAKF în 1961, cofondator şi primul director executiv al PAKU (PanAmerican Karate Union) etc., etc. Deşi a refuzat repetat – dintr-o modestie extremă – gradul de 10 dan, l-a primit atât din partea ISKA (Internationa SanTen Karate Association) cât şi din partea ITKF (post-mortem). Un adevărat erou modern, a primit în 1999 din partea Senatului SUA Drapelul de pe Capitoliu, ca recunoaştere a serviciilor valoroase aduse Forţelor Armate ale SUA şi respectiv a contribuţiei înalte la promovarea karate-ului în America. În 2000 primeşte de la Împăratul Japoniei Ordinul Comorii Sacre – una dintre cele mai înalte distincţii nipone ce poate fi acordată unui civil.

Citatul este preluat din Legendele Shotokanului, vol. I, de Jose M. Fraguas, traducere Monica Hriscu, Ed. Curs, Cluj-Napoca, 2015 (p. 148-149)

Puţin despre artele marţiale româneşti. Lancea, arcul şi… altele. (VI-VII)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Vom încheia aici mica încercare de reamintire (sistematică) a artelor marţiale româneşti vechi. Consemnăm pe scurt părţile dinainte:
– despre artele marţiale (româneşti) în linii mari (aici);
– despre animalele ce i-au însoţit pe Români în lupte (aici);
– despre spadă, sabie şi alte arme asemănătoare (aici);
– despre ghioagă, buzdugan, bâtă (aici);
– despre cuţit (aici)
În rândurile ce urmează amintim, foarte pe scurt, despre lance, suliţă, arc, arbaletă, arme de foc, lupta cu mâinile goale, praştie, bici, laţ, îmblăciu etc.

e. Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.

Cu toate că multora le place să-i vadă în filme pe luptătorii cu sabia sau cu mâinile libere, închipuindu-şi că aşa se lupta în trecut, adevărul este că lancea sau suliţa, în multe forme, au dominat categoric Antichitatea – şi nu numai.

Romanii foloseau suliţe lungi, pentru lupta la distanţă medie-lungă şi suliţe scurte, cu un „gât” din metal subţire, care se îndoia la impact, pentru aruncare (îndoirea gâtului nu-i lăsa pe duşmani să le poată arunca înapoi; după luptă, erau recuperate şi îndreptate de fierari).

Dacii – şi, în general, Traco-Ilirii – foloseau foarte mult suliţa şi lancea care erau cele mai răspândite arme ale lor (după descoperirile arheologice de până acum). Chiar şi Scito-Sarmaţii, vestiţi pentru arcurile lor şi spadele drepte – achinaches – pe care le-au răspândit în întreaga lume, foloseau suliţi şi lănci atât în luptă cât mai ales la vânătoare. De asemenea aceste arme erau folosite şi de Celţi, precum şi de Germanici şi alte popoare.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că lancea şi suliţa însoţesc pe Români totdeauna, până în timpuri foarte apropiate. Unul dintre străbunii mei, voluntar în Războiul de Independenţă, era poreclit „Moş Lance”, pentru că plecase luptase cu o lance pe care o avea „din bătrâni” – şi luptase foarte bine.

De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit „coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă.

Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, dar a cărei lamă se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a prăjinii de cca. 1 stânjen1, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut. Este greu de apreciat în ce măsură daca sau falxul dacic era o coasă de luptă ori era inspirată din coasa de luptă, dar există o legătură clară între cele două arme. Desigur, daca avea un mâner mai scurt – cam la jumătate de stânjen -, ceea ce dădea naştere unor tehnici de luptă aflate la jumătatea distanţei dintre spadă ori sabie şi respectiv lance.

Chiar cu tăişul pus în lungul prăjinii, coasa de luptă folosea încă mişcările de cosit, care tăiau dintr-o lovitură – dacă îşi atingeau ţinta – picioarele cailor sau oamenilor. Dar în afară de tăieri putea fi folosită şi pentru împungeri, cu mare eficienţă încă, fiind cunoscute multe cazuri de oameni străpunşi dintr-o parte în cealaltă, dintr-o singură mişcare. Această folosire a coasei este pricina pentru care, spre deosebire de fierul de coasă din Apus – foarte lat – la Români fierul de coasă era îngust. Pentru că Apuseni coasa nu era concepută ca armă, iar ca unealtă lăţimea îi dădea o rezistenţă şi durabilitate mult mai mare. La Români, în schimb, folosirea coasei în luptă era ceva atât de firesc, încât fierul coasei era făcut dinadins ca să poată împunge şi străpunge cât mai bine.

Un avantaj tehnic uriaş – greu de apreciat în lipsa practicii – îl constituie mânerul din lemn al coasei, care dădea nu doar o putere mai mare şi asigura un efort mai mic mânuitorului, dar dădea şi posibilitatea unor schimbări de direcţie mult mai rapide, mai controlate şi cu un efort mai redus.

Toate aceste elemente, adăugate folosirii îndelungate a coasei în muncă şi a lăncii sau suliţei la vânătoare, făceau din luptătorii cu coasa de luptă o prezenţă teribilă pe câmpul de luptă şi unul din secretele rezistenţei Românilor în faţa unor armate de elită la nivel mondial, precum cele mongole sau turceşti.

Lancea – sau suliţa lungă – propriu-zisă, obişnuită, avea cel mai adesea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea „opritoare„, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă (fiară sau om). În cazul lăncii Românii foloseau covârşitor tehnica străpungerii, învăţând să nimerească fiecare punct ţintit, cu o lovitură puternică. Este pricina pentru care Românii puteau, înarmaţi doar cu o lance şi un topor/cuţit/sabie, să facă faţă fiarelor din Carpaţi şi alte locuri, de care se temeau şi cavalerii străini.

Merită să amintim că pentru Românii din trecut sacrificarea animalelor era o necesitate de viaţă, dar şi un act sacru. Vietatea îşi dădea viaţa pentru ca omul să trăiască, iar omul avea de îndeplinit, la rândul său, trei condiţii sfinte: să sacrifice animalul fără dureri (ţipetele de durere nu erau admise, erau un păcat şi o ruşine îngrozitoare, care nu se spăla ani şi ani de zile), să lase sângele, în care este viaţa animalului, să se scurgă în pământ (este odihna vietăţii sacrificate) şi, desigur, la vremea potrivită să se dea şi el pământului, devenind hrană la rândul său, aşa cum se cuvine.

Pentru îndeplinirea datoriei sacre de a sacrifica animalul fără dureri era nevoie ca uciderea să se facă fulgerător, dintr-o singură lovitură. La animalele mici – precum găinile, gâştele, raţele, miei sau iezii – se practica adesea o tăietură fină, cu un cuţit foarte ascuţit, a „venei de la gât”, tăietură care nici nu era simţită ca atare şi care făcea animalul „să se stingă ca şi cum ar adormi”. La animalele mari – porci, viţei, vaci, bivoli etc. – era nevoie însă de o lovitură de amorţire – cu ciocanul greu, toporul sau, la cei foarte puternici, chiar cu pumnul – după care era o singură lovitură ce aducea moartea animalului. Nu erau admise două lovituri de ucidere – era o ruşine să se întâmple aşa ceva – şi nici ca animalul să se chinuie, să ţipe etc. Lovitura fatală se dădea în inimă sau la încheietura dintre cap şi gât (retezând dintr-o dată şi măduva spinării şi vase de sânge esenţiale). Înlocuită în timpurile moderne de cuţit, în trecut lancea era cea folosită pentru aceste sacrificări de animale mari.

Ca urmare, băieţii ce sacrificaseră păsări şi alte animale mici luau parte la sacrificarea animalelor mari întâi ca ajutoare şi, atunci când se socoteau pregătiţi, ca cei care dădeau lovitura ucigătoare. Odată reuşită această lovitură se ştia că sunt bărbaţi şi pot face faţă la luptă şi vânătoare.

Pregătirea loviturii se făcea şi ani de zile, întâi pe prăjini, buturugi şi copaci uscaţi, apoi prin vânarea cu lancea a unor iepuri sau alte vietăţi agere. Controlul câştigat de tineri era uriaş, dar absolut necesar pentru a compensa emoţiile din ziua sacrificării – şi cu atât mai mult pe cele din război.

Pe scurt, lancea era parte a unui ethos complex, a unui întreg mod de viaţă. La fel cum era şi coasa de luptă, unealtă-armă românească străveche.

Păstrăm câteva rânduri pentru folosirea lăncii de către călăreţi. Românii au avut, în această privinţă, o istorie bogată, începută din Antichitate şi lichidată abia în timpul Comunismului.

Alergările de cai în care călăreţii aveau de luat în lance felurite ţinte erau ceva obişnuit la Românii din nodrul Dunării şi din Dicia (Dobrogea), din părţile Dunării de Mijloc (Panonia) şi până dincolo de Don. Ţintele – dovleci, pepeni, tigve, mere – erau puse pe pari la felurite depărtări, sau atârnate de frânghii. Călăreţii alergau pe rând pe aceeaşi cale hotărâtă pentru toţi, mişcându-şi lancea din mers pentru a străpunge fără greş toate ţintele. Pentru cei mai iscusiţi se foloseau şi ţine mişcătoare, ajungându-se până la aruncarea unora prin faţa sau latura calului, ca să fie străpunse din fugă.

Denumiţi uneori de Polonezi şi Sciţi sau Daci, Românii dintre Nistru şi Doneţ erau vestiţi pentru iscusinţa lor în folosirea lăncii de pe cal, îndemânare pe care au lăsat-o moştenire Cazacilor.

Dacă lancea se păstra nesmintit în mâinile luptătorului, în schimb suliţele erau aruncate. Şi aici călăreţii români aveau întreceri ca cele de mai sus.

Ca un specific românesc, nu existau premii pentru aceste întreceri, în afara simplei – simplă? – recunoaşteri a îndemânării luptătorilor şi, bineînţeles, mai ales a celor din frunte.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.
Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă. Acestea avea adesea un fier mai lung, cu un vârf în formă de frunză de salcie sau de săgeată, care intra adânc în ţintă. Folosirea lor în luptă producea răni grele.

Ţeapa era o formă primitivă de lance sau suliţă, în care fie fierul (bronzul) avea o formă foarte simplă (de con sau cui), fie – mai des – lipsea cu desăvârşire. Făcute din lemn tare, drept, verde sau uscat, acestea erau ascuţite la un capăt astfel încât să străpungă bine dar să se rupă greu. Pentru întărire se practica pârpălirea, adică o uscare-carbonizare parţială a capătului în foc (în jar sau în flacără deschisă, după dorinţa şi priceperea fiecăruia). Ţepele se foloseau fie ca lăncile, fie ca suliţele, după caz. În unele lupte folosirea lor era apropiată de a bâtelor cu deosebiri specifice (date de forma diferită a capetelor).

f. Tragerea cu arcul şi alte arme înrudite

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Scito-Sarmaţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

La Români arma aceasta era la fel de firească precum spada, lancea şi altele asemenea. Orice bărbat român ştia, în afară de a răsuci spada şi a călări, să întindă arcul.

Cei care au practicat tirul cu arcul ştiu că, de fapt, în aceste cuvinte se ascunde esenţa tragerii cu arcul.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.
Vânătoarea cu arcul a cuprins

– vânatul mic „de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)
– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)
– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)
– vânatul mare (mistreţi, urşi, zimbri, bouri etc.)

S-a practicat, de asemenea, şi pescuitul cu săgeata, fie folosită singură, fie trasă din arc. Dar era mai mult un joc sau un antrenament, decât o îndeletnicire comună (aşa cum erau vânătoarea şi lupta).

Ca model, Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii „mongol”), atestat la ei din vremuri foarte vechi. Dar se întrebuinţau şi alte forme de arc, de la arcul lung la tot felul de modele străine. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

De asemenea săgeţile variau de la beţele ascuţite folosite de copii pentru arcurile lor simple – de la nuia cu sfoară la unele sculptate cu migală spre a fi cât mai bune – şi până la cele cu tot felul de vârfuri. Desigur, vârfurile de piatră folosite pentru săgeţi în Preistorie – şi bine atestate la noi – făcuseră de multă vreme loc vârfurilor din metal, deşi la nevoie s-au mai folosit şi cel din piatră sau unele din lemn tare.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi în toată Românimea – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării.
De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului.

O formă de harţă (a se vedea şi litera a. din mica noastră listă) era aceea în care oamenii se întreceau în tragerea cu arcul.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi.

Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

Pentru că am amintit de arbaletă, merită spus că această armă se răspândeşte la Români cel târziu în secolul al XV-lea, dar este mult mai puţin folosită decât arcul. Este prezentă foarte rar la vânătoare, socotindu-se, pe drept cuvânt, că încurcă foarte mult la furişatul atât de necesar acestei îndeletniciri. Mai mult, folosirea arcului cu săgeţi pentru vânatul mic – păsări, iepuri etc. – făcea necesară o tragere rapidă mai mult decât una la depărtare. Ori arbaleta, dimpotrivă, asigură o tragere mai bună la depărtare, dar cu o viteză mai mică. Prin urmare, ea a fost folosită cel mai mult în apărarea cetăţilor sau alte forme de război. Şi aproape dispare odată cu răspândirea armelor de foc, ce îndeplinesc aceeaşi funcţie.

armele de foc

Aşezăm aici, alături de arc şi arbaletă armele de foc, deoarce sunt o continuare – cu alte mijloace – ale acestora.

Prin puşti la început Românii înţeleg ceea ce astăzi numim tunuri.

Nu ştim exact data introducerii lor la Români, dar subliniem că ele vin peste o străveche tradiţie de război românească, aceea a maşinilor de luptă.

Acestea din urmă au fost folosite de mai multe popoare antice, dar Romanii au fost, în Vest, maeştrii acestora, după cum au fost şi Chinezii, în Est. (Alt punct în care cele două popoare imperiale se întâlnesc…)

Deşi Tracii nu foloseau maşini de luptă în mod tradiţional, Dacia devenită în secolul I d.Chr. regat clientelar roman învaţă foarte bine această tehnică romană, folosindu-se chiar de inginerii romani trimişi să o ajute să îşi fortifice apărarea.

Ca urmaşi ai Romanilor, şi Românii vor păstra, multe veacuri, felurite maşini de origine romană, de la moară la cele de luptă. Din păcate, mai ales în slujba Grecilor care preluaseră controlul Romaniei şi impuseseră limba lor ca limbă oficială („Imperiul Bizantin”).

Această tradiţie face ca trecerea de la maşini de război la puşti-tunuri să se facă uşor de către Români.

Găsim artilerişti români de excepţie în majoritatea marilor armate şi conflicte din secolele XV-XVII, unul dintre ei fiind, din păcate, cel căruia i se datorează găurirea zidurilor Constantinopolului de artileria „turcească”.

Petru Rareş, ca exemplu, dezvoltă un nou tip de tun, „tunuri-legate” sau, cum a fost numit mai târziu, „tunul-revolver”. Acesta constă în trei sau mai multe ţevi de tun unite între ele prin ţevi mai mici, socotite asfel încât aprinzând pulberea de la o ţeavă să tragă apoi, pe rând, şi celelalte.

Alte tunuri româneşti au fost tunurile populare, făcute din lemn de cireş – eventual bine legat.

De la toate acestea – şi altele pe care nu le mai amintim – se face trecerea la puştile propriu-zise, printre formele vechi cunoscute şi la noi numărându-se în primul rând flinta sau sâneaţa (cu gura mai largă sau mai stânsă, cu lungimi mai mari sau mai mici ale ţevii, cu fitil sau cremene etc., etc.).

Puştile vor înlocui treptat arbaletele, dovedindu-se cu timpul mai bune şi la vânătoare, şi în război. Iscusinţa tragerii la semn trece de la arc – sau arbaletă – la puşcă şi chiar la pistol sau revolver. Merită amintită priceperea deosebită a vânătorilor de munte, vestiţi şi pentru precizia cu care trăgeau cu puşca, dar şi talentul deosebit nu doar în folosirea spadei sau sabiei, ci şi în tragerea cu puşca al Românilor din sud (Epir, Tesalia, Macedonia etc.). Tot aici adăugăm şi ambiţia multor ciobani români dinainte de Comunism de a fi cât mai buni la trasul cu pistolul (revolverul), vânătorii români ai secolelor XIX-XX, care excelează în arta folosirii armelor de foc înclusiv în condiţii grele şi de la distanţe neaşteptate, pasiunea ofiţerilor români pentru tragerile de precizie etc.

Din păcate, şi sporturile sau artele marţiale legate de armele de foc – de la biatlon la tir viteză – sunt mai mult descurajate decât încurajate în Republica România.

Totuşi în ultimii ani şi tirul cu arcul a luat ceva avânt – un merit mare în această privinţă îl au şi Ungurii din Ardeal, pasionaţi de acest sport – iar airsoftul şi paintballul tind să compenseze cât de cât lipsa din domeniu.

g. Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este tipul de forme de luptă numit „trântă”. Acesta este însă, trebuie să înţelegem, un termen global, ce acoperă multe stiluri vechi. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească, există harţa ş.a.m.d. Pe scurt, avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.

2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare („proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)

3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)

4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere „în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar apare ca practică de sine stătătoare numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului. Până atunci era parte din „harţă” sau „bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă) şi multe din luptele începute cu palme sau pumni se terminau în ceea ce numim astăzi „luptă la sol”.

Ca un mic element specific, se folosea adesea „lovitura de ciocan”, un pumn dat de sus în jos, preferabil „în moalele capului”, care scotea din luptă pe duşman pe loc (sau cel puţin încerca asta). A nu se confunda cu „lovitura de topor”, dată cu muchia palmei, un fel de shuto-uchi, shomen-uchi sau yokomen-uchi, folosită de asemenea în harţă.

Cât au iubit Românii lupta cu mâinile goale (libere) se vede şi din versurile care au însoţit răspândirea armelor de foc:

Cin’ se ţine de voinic
Iese seara pe colnic
Fără puşcă ori pistoale
Numai cu palmele goale.

Înfruntarea în luptă dreaptă sau altă formă de trântă era socotită cea mai cinstită cale de încheiere a supărărilor între voinici.

h. Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut „jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.).

Praştia – cu cele două forme fundamentale, praştia propriu-zisă şi crăcanul – constituie o formă atât de deosebită de arc încăt am socotit necesar să fie inclusă în altă categorie. Folosită ca armă de război şi vânătoare în trecut, a devenit încă din secolul al XVIII-lea apanajul copiilor, care se distrează cu ea şi astăzi. În trecut era o parte a artelor marţiale.

Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute). Biciul cu bilă sau biciul cu cârlige erau forme strict de război ale acestei arme. Din păcate, sunt mărturii că în secolele XVIII-XIX unii dintre boieri – urmaşii cavalerilor români din Evul Mediu – foloseau biciul cu bilă pentru a-i bate cumplit pe unii dintre supuşi.

Românii Călători foloseau adesea laţul în prinderea cailor, o practică moştenită de la Scito-Sarmaţi – cunoscuţi pentru folosirea laţului – şi pe care au dus-o în America, în cursul imigraţiilor româneşti din secolele XVII-XIX. Tipic pentru prăbuşirea României vechi, folosirea lui a ajuns să fie aproape cu totul uitată chiar la Români, puţini, foarte puţini fiind cei care mai cunosc ceva din vechile tehnici. În luptă laţul era folosit pentru a lua prizonieri, fiind cunoscută folosirea lui în vremea lui Ştefan cel Mare, de pildă.

Îmblăciul este ceea ce am putea numi forma românească a nunchac-ului. Consta dintr-o prăjină de un stânjen sau mai mult, având legată la capăt, cu o frânghie sau fâşie de piele de câteva palme, o bucată de lemn lată. Unii dintre ţăranii români foloseau în luptele lor această armă teribilă, eficientă împotriva călăreţilor şi altor luptători duşmani. „Morişca” – o mişcare prin care capătul liber, mobil, se învărtea foarte iute perpendicular pe prăjină -, „roata” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina -, „coasa” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina şi solul – sunt câteva din tehnicile specifice acestei arme. În afară de lungimea sa, un alt avantaj era dat de faptul că, spre deosebire de formele extrem-orientale ale acestor arme, îmblăciul nu putea răni pe mânuitor, ceea ce permitea cele mai năpraznice lovituri. Sunt mărturii ale unor îmbălciuri de luptă, care avea capătul (mobil) din bronz ori fier, legat cu lanţ de prăjină (printr-un manşon de asemenea din metal, fixat cu pene şi cuie).

Furca este o armă străveche, antică, existentă şi la Romani şi Traco-Iliri, dar aproape uitată. Folosită cum trebuie ea putea ţine la distanţă sau chiar ucide până şi un urs. În luptă ea era o replică formidabilă pentru lance sau suliţă şi sabia de cavalerie. Ca orice armă lungă de acest tip, intrarea în distanţă a unui spadasin o făcea aproape inutilă. Dar la distanţă – şi era uşor de păstrat distanţa cu un lăncier, suliţaş ori călăreţ – era folosită pentru „prinderea” armei duşmane, după care urma fie dezarmarea, fie o lovitură în lungul armei inamice. O tehnică imposibilă pentru lance, suliţă ori sabie. Unele furci aveau un mâner lateral, din lemn – în felul coasei – care dădea posibilităţi suplimentare de control şi manevrabilitate.

Păpuşa era o formă de antrenament pentru femei, practicată doar de acestea, într-unele din surăţiile româneşti de altădată. Fetele intrate în surăţie primeau o bucată de lemn moale (răchită, salcie, mai rar brad), de formă oarecum dreptunghiulară, dar cu un capăt rotunjit. Aceasta era învelită – nu foarte strâns – într-o pânză de cânepă sau in (cât mai rezistentă). Pânza era legată ca un fel de săculeţ, lăsând o parte ca o “fustă”. Capătul opus trebuia muşcat din ce în ce mai adânc. Ţelul era ca până la urmă fetele să poată muşca dintr-o dată capătul, făcând un rotund în părte sau cu totul desprins de restul bucăţii de lemn şi care reprezenta “capul” păpuşii. Vechea zicală populară muşcăturile sunt pentru fete venea de la acest obicei şi de la rostul lui: în faţa unui agresor care o întrecea ca putere şi îndemânare, fata pregătită cu păpuşa, chiar “dezarmată” în aparenţă, avea în rezervă arma unei muşcături teribile, care putea ucide fără greş dacă prindea zona unor vase de sânge importante (gât, încheieturi etc.).

Desigur, în afară de acestea mai există multe alte arme şi forme de luptă, ca şi de pregătire de luptă (antrenament) pe care nu le-am amintit.
Probabil ar fi trebuit să dedicăm şi capcanelor sau curselor câteva rânduri, însă, oricum, lucrarea a ieşit mai lungă decât ne-am propus.
Încheiem, deci, aici, subliniind iar şi iar:

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.

Mihai-Andrei Aldea

1 Un stânjen însemna cam 2,2-2,3 metri.

Puţin despre artele marţiale româneşti. Cuţitul (V)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

După ce am vorbit despre arte marţiale în general, despre animalele care au însoţit pe Români în luptele lor, despre spada care era arma vitejilor şi despre ghioaga românească, şi alte arme înrudite cu ea, azi trecem la

d. Lupta cu cuţitul.

Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.
Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.

Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.

Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva -dezarmat.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.

Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!

Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.
Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.

Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.
Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.

Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.

Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.

În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.

În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile „de obşte” lăutarii sunt puşi pe o „masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt „duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină „bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.

Brăila şi Galaţiul au avut nu doar o veche tradiţie a cuţitarilor, dar chiar o adevărată rivalitate pe temă, ajungându-se la forme de harţă sau duel între cuţitarii din cele două oraşe. Această rivalitate se păstrează până astăzi.
De fapt toate zonele portuare – de la Dierna/Orşova, Drobeta şi Calafat până la Constanţa şi celelalte porturi maritime – au avut o bogată tradiţie a cuţitului, în care un rol foarte important l-au avut marinarii. Aceştia au fost întotdeauna adepţi ai cuţitului – între săbii preferând-o oricând pe cea scurtă – şi au ştiut să-l folosească.
Iarăşi, în bălţile româneşti, din Banat şi Panonia centrală până în Delta Dunării, cuţitul a fost nu doar o unealtă fundamentală, ci şi arma cea mai la îndemână.

Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.

Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea „unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.

Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.

Datul cu şuriu’/şişu’ era denumirea folosită în puşcării şi mahalale pentru formele de folosire a cuţitului în aceste locuri. În vreme ce în vechea tradiţie românească folosirea cuţitului cuprindea crestături (tăieturi), împunsături şi lovituri (cu pumnul sau partea de jos a mânerului cuţitului), în puşcării şi mahalale datul cu şuriu’ implica mai ales împunsături sau străpungeri, date pe neaşteptate, rareori tăieturi fulgerătoare (la gât, gură sau ochi), de obicei date din „gardă inversă” (lama ţinută în lungul antebraţului).

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

(va urma…)

 Mihai-Andrei Aldea

Carte: „Feţele violenţei”, de Rory Miller

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În 2014, la Editura Curs, Cluj-Napoca, traducătoarea Monica Hriscu a oferit publicului o lucrare preţioasă, Feţele violenţei, de Rory Miller.
Subtitlul, O paralelă între artele marţiale şi violenţa din lumea reală, este doar o poartă prin care se păşeşte într-un tărâm larg. Un tărâm în care durerile, răutatea, bunătatea, slăbiciunea fizică, tăria de caracter şi multe alte laturi ale omului – bun sau rău – sunt puse în lumină ca părţi ale proceselor care nasc ori sting violenţa, care îl ajută sau împiedică pe cel prins în jocul violenţei.

Autorul este un expert american; expert în arte marţiale, aşa cum se predau la sală, expert în lupte reale, pe stradă sau în puşcărie, adică în ceea ce am putea numi arte marţiale aplicate.
Dincolo de studiile sale foarte serioase de arte marţiale (începute în 1981!), dincolo de „incidentele” de stradă în care a fost implicat, Rory Miller are o lungă experienţă de ofiţer de penitenciar; aici intrând şi unităţi de maximă securitate, şi cele de primire şi distribuire deţinuţi, şi cele de boli mintale (grave). Altfel spus, a cunoscut foarte mulţi oameni violenţi şi extrem de violenţi, de la cei pur şi simplu răi până la cei stăpâniţi de droguri sau forme de demenţă. A cunoscut nenumărate forme ale atacurilor, de la cele planificate la cele spontane, de la cele săvârşite de o persoană şi până la cele în grup. A cunoscut nenumărate urmări ale atacurilor, de la cele relativ fericite – în care se rămâne doar cu amintirea întâmplării – şi până la cele tragice, încheiate cu schilodiri, traume permanente, deces.

De unde începe violenţa, cum ne putem feri de ea, cum putem să ne apărăm atunci când fuga nu este cu putinţă?
Sunt doar câteva întrebări la care Rory Miller dă răspunsuri deosebit de valoroase.
Într-un limbaj pe care traducătoarea, Monica Hriscu, îl face şi în limba română limpede, uşor de înţeles, logic.
Merită subliniat aici faptul că, spre deosebire de traducerile străine de spiritul autorului, avem de-a face cu o traducere superbă, dând uneori un aer atât de românesc textului încât pare că lucrarea a fost scrisă în limba română. Calitatea acestei traduceri este cu putinţă atât datorită nivelului lingvistic al Monicăi Hriscu, dar şi datorită faptului, deosebit de important, că ea însăşi este un expert în arte marţiale (shotokan). Ca urmare, a înţeles şi a putut reda spiritul cărţii lui Rory Miller la un nivel rar întâlnit.

Putem folosi această observaţie spre a trece mai departe, la paralela făcută de Rory Miller între „ceea ce se învaţă la sală” [sala de arte marţiale] şi „ceea ce se întâmplă în viaţă”.
Mă doare să scriu ceea ce urmează: poţi să fi atacat(ă) oricând!
Multe dintre atacuri, foarte multe, sunt venite, pretutindeni în lume, de la casnici, vecini, cunoscuţi. Drogurile, alcoolul, nebunia, furia, orgoliul rănit, pofte dezlănţuite… factorii declanşatori sunt foarte mulţi; şi adesea cu totul surprinzători.
Dar şi când atacurile nu vin de la oameni apropiaţi, nu sunt mai puţin rele.
Rory Miller prezintă cazuri, cazuri reale.
În toate, există un factor comun: victima atacului încremeneşte!
Pentru o clipă, sau până la toată durata atacului, victima este „blocată” psihic. Refuzul de a accepta agresiunea, groaza, scârba în faţa violenţei/răutăţii şi alţi asemenea factori duc la această încremenire.
Pregătirea pentru acest blocaj, pregătirea pentru a-l depăşi, pentru a acţiona, este esenţială pentru toţi oameni buni obişnuiţi. Căci sunt printre oamenii buni şi unii care lucrează în locuri în care violenţa este des întâlnită – Poliţie, Penitenciare, Spitale de boli mintale etc. – şi care au, astfel, experienţă în depăşirea clipei de încremenire.

Cum poate un antrenor sau instructor de arte marţiale să îşi pregătească bine elevii pentru această clipă de foc, de care poate, uneori, să atârne viaţa omului?
Cum poate cineva, oricine, să se pregătească spre a face faţă unor asemenea încercări, încremeniri, traume?
Adunând în sine o lungă şi nemijlocită cunoaştere a violenţei în foarte multe forme, dar şi experienţa altora, Rory Miller dă răspunsuri pe care merită să le cunoaştem.

Amintesc aici doar de câteva din dureroasele adevăruri spuse de Rory Miller, dureroase mai ales pentru că trebuie spuse! Adevăruri ce sunt dureroase tocmai pentru că sunt mulţi, foarte mulţi oameni buni, sunt foarte mulţi bărbaţi buni, sunt foarte multe femei bune, care habar nu au că da, au, chiar au!, dreptul să se apere!
Citez:

– Ai voie să te aperi.
– Ai voie să nu fii politicos [cu un agresor, fie şi potenţial n.m.].
– Ai voie să rămâi în viaţă, indiferent ce trebuie să faci pentru asta.
– Ai voie să acţionezi când omul care te-a înfricoşat duce mâna la brâu [sau buzunar, sau alt loc în care poate ascunde o armă n.m.]. Nu trebuie să aştepţi până scoate arma, sau până o îndreaptă spre tine, sau până îţi face rău. Ai dreptul să acţionezi.
– Ai voie să mă baţi, chiar dacă port o centură neagră.
– Ai voie să devii mai bun decât cel mai bun instructor pe care l-ai avut vreodată.
– Ai voie să inventezi ceva mai bun decât orice te-am învăţat eu, ai voie s-o foloseşti [invenţia n.m.] la cursurile mele, ai voie s-o foloseşti ca să mă învingi pe mine şi ai voie s-o predai elevilor tăi.
– Ai voie absolută, un cec în alb, să creşti, să trăieşti, să supravieţuieşti, să lupţi, să fugi, să ţipi, să vorbeşti, să te joci, să râzi, să înveţi, să experimentezi. Ai voie să învingi şi ai voie să decizi ce înseamnă să învingi. Fii extraordinar! (Feţele violenţei, de Rory Miller, Ed. Curs, Cluj-Napoca, p. 207)

Şi, într-adevăr, Rory Miller oferă lecţii, simple şi clare, de la care plecând poţi învăţa cum să îţi aperi şi trăieşti aceste drepturi elementare.
Tristă prin violenţa despre care vorbeşte, prin realismul pe care ni-l oferă, cartea Feţele violenţei este frumoasă prin speranţa pe care o dăruieşte: există viaţă şi după violenţă! Sau, altfel spus, deşi în lume este (multă) violenţă, omul se poate pregăti pentru a trece peste ea, rămânând bun şi având puterea să se bucure de viaţă mai departe.

Este, de altfel, ceea ce fac şi ostaşii care se confruntă cu situaţii de luptă, este ceea ce fac luptătorii – orice nume ar avea – care înfruntă asasinii şi alţi autori ai violenţelor de zi cu zi.
Un asemenea ostaş este Rory Miller, asemenea ostaşi sunt şi alţii, pe care îi aminteşte şi citează în rândurile sale: bărbaţi şi femei care au trecut prin multe, au supravieţuit şi au învăţat să se bucure de viaţă dincolo de ameninţările pe care le-au biruit.

Socotesc lucrarea Feţele violenţei ca un manual de viaţă, din care orice om bun poate şi trebuie să înveţe dacă vrea să trăiască în realitate, nu într-un „turn de fildeş” cu care să se prăbuşească atunci când va trece prin încercări grele.
Dacă perspectiva religioasă a autorului este una firesc subiectivă, în schimb cunoştinţele sale tehnice şi psihologice sunt pur şi simplu fapt. Iar ignorarea faptelor costă, întotdeauna.
Felicitând şi pe această cale traducătoarea Monica Hriscu şi Editura Curs pentru publicarea acestei opere fundamentale, sper să fi câştigat măcar câţiva cititori pentru o carte care salvează vieţi şi poate limita enorm de mult rănirea sufletelor…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. „Toate să le încercaţi, păstraţi ce este bine” (I Tes. 5.21). Simt că trebuie să spun – în nădejdea că sunt urechi ce vor să audă – că Feţele violenţei este o carte foarte folositoare şi pentru cei care au o înţeleger duhovnicească a lucrurilor. Încremenirea în faţa agresorilor, atât de bine înfăţişată de Rory Miller, este aceeaşi încremenire pe care mulţi creştini o au în faţa agresorilor/agresiunilor duhovniceşti. Şi poate fi vorba despre colegi de muncă ce îi persecută pe creştini – tot mai mult se întâlnesc asemenea fanatici intoleranţi -, sau poate fi vorba despre agresiunea reprezentată de o nedreptate sau lovitură „impersonală” (boală, falimentul firmei la care suntem angajaţi ori o reducere de personal ce ne loveşte atunci când bugetul este mai dezechilibrat, decesul cuiva drag etc., etc.). În toate aceste cazuri foarte mulţi creştini „încremenesc”, se blochează, se pierd. Reacţiile sunt, de foarte multe ori, aceleaşi cu cele ale unui om atacat pe stradă.
Ca urmare, se pot aplica învăţăturile din Feţele violenţei şi în domeniul vieţii spirituale; desigur, apelând la mijloacele oferite de aceasta (adesea foarte practice).
Este doar o pildă a felului în care lucrarea prezentată poate fi folosită pentru mult mai mult decât s-ar crede la o primă vedere. Cine are urechi de auzit…