Etichetă: adevăr

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
– Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Gânduri despre vorbe, iluzii, adevăr

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există o tradiție comunistă ce are deja mai mult de un secol și jumătate: doctrina mai presus de adevăr; sau, cum spune Joke Biden, „adevărul” mai presus de fapte – „adevărul” fiind aici, desigur, doctrina Stângii.
Ca multe alte otrăvuri stângiste și această tradiție s-a strecurat pretutindeni în societate. Printre altele, prin
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.
Cam așa cum Nicolae Ceaușescu era „primul miner”, „primul plugar”, „primul pionier”, „primul istoric” etc., cu toate că era pe dinafară în toate aceste domenii.

De obicei oamenii suferă de boala falsificării prin simplificare. Asta face ca la o greșeală să se răspundă, adesea, printr-o greșeală la fel de mare, dar de sens opus.

De pildă, la
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute
există greșeala foarte răspândită de
apel la competență sau folosirea „argumentului competenței”.

Adică în loc să se discute pe fapte, se vorbește despre care dintre susținătorii unui punct de vedere este mai competent; respectiv, care are mai multe diplome, mai multe cărți/lucrări publicate, mai multe titluri etc. Ceea ce este cam la fel de inteligent și rațional cu „îl votăm pe X pentru Parlament sau Primărie pentru că e frumos”.

Adevărul este că nu diplomele sau recunoașterile te fac valoros.

Lumea are o lungă istorie de artiști de curte și intelectuali de curte – așa cum au fost și sunt în aceste decenii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Răzvan Teodorescu, Theodor Paleologu etc. Asemenea personaje au avut (și au) parte de nesfârșite investiții și recunoașteri din partea Puterii – investiții și recunoașteri văzute sau ascunse. Dar totdeauna ajung la groapa de gunoi a Istoriei.
După cum au ajuns „marii artiști” și „marii intelectuali” ai Puterii din secolele XIX și XX, de pildă. Personaje despre care astăzi practic nu se mai știe nimic. Cel mult, se citește pe vreun mormânt pretențios și ruinat o inscripție de tipul ”Savant Inginer Doctor Academician”…
Ca urmare, este ușor de văzut că „argumentul competenței” este rareori valid. Și asta deși, într-adevăr,

competența într-un domeniu este absolut necesară pentru a avea o părere cât mai apropiată de adevăr

Și atunci de ce „argumentul competenței” este rareori valid?

Pentru că existența competenței are următoarele limite:

1. Orice om, oricât de competent, poate să greșească, poate să fie subiectiv, poate avea abateri sau poate chiar să își piardă competența.

2. Recunoașterea competenței este un act ce poate să fie extrem de subiectiv (după cum am exemplificat mai sus prin artiștii de curte și intelectualii de curte)

Pentru punctul 2., să amintim și de cazurile când Petrache Poenaru a inventat stiloul, când Aurel Vlaicu a inventat avionul sau când Henri Coandă a inventat avionul cu reacție. În toate aceste trei cazuri competența din spatele invenției a fost mult înaintea nivelului inteligibil sau acceptabil printre contemporani. Academia Franceză i-a răspuns, oficial, geniului român Aurel Vlaicu, în scris, „zborul unui aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate”. Petrache Poenaru nu a găsit sprijin în producerea și răspândirea stiloului. Deși Henri Coandă a efectuat chiar și un zbor cu aparatul său, nu a găsit niciun sprijin în continuarea cercetării și producerea aparatului. În toate aceste cazuri, ca și în altele asemănătoare, apropiații acestor genii și Românii în general au pierdut sume uriașe – precum și alte avantaje. Doar pentru că nu au avut capacitatea de a evalua corect situația. Pe de altă parte, s-au investit sume uriașe în felurite proiecte perdante, dar care erau mai pe înțelesul celor care aveau banii, birocraților sau politicienilor etc.

Istoria, adică viața, ne arată că folosirea „argumentului competenței” poate fi câștigătoare în unele discuții; dar la nivel practic și pe termen lung aduce mai mult pierderi decât câștig.

Pentru că adevărul se poate cunoaște doar prin cunoașterea faptelor, a realității. La fel, adevărul unei păreri – implicit al unei doctrine – se poate cunoaște doar prin raportarea la realitate, la fapte.

Otrava poate cea mai cumplită a internetului este iluzia competenței. Și este o otravă în care motoare de căutare de tip Google și platforme de (dez)informare de tip wikipedia au un rol uriaș.

Pe de-o parte, motoarele de căutare nu pot ține loc de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Pentru că cercetarea și înțelegerea adevărului se poate face doar prin însușirea anumitor principii fundamentale; în lipsa lor omul nu are cum să facă distincția între minciună și adevăr.

Pe de altă parte, platformele de (dez)informare de tip wikipedia pretind o obiectivitate de care sunt de fapt străine. Totdeauna sunt controlate de grupuri ideologice, direct sau indirect. Pentru a putea (dis)cerne informația oferită de ele este nevoie, mai întâi, de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Iar aceste principii nu sunt studiate în școlile de stat din România, nici în școlile de stat din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Finlanda, Danemarca, Italia și multe alte țări. Este de ajuns puțină cercetare asupra materiilor și programelor școlare pentru a vedea acest lucru.

Nici platformele sau motoarele de căutare amintite nu oferă aceste principii.

Ca urmare, fenomenul social actual este acela al oamenilor de toate vârstele care

(a) nu au principiile de cercetare și înțelegere a adevărului

(b) au acees la cantități uriașe de informații sortate extrem de subiectiv

La aceasta se adaugă

nevoia de cunoscut sau certitudine (siguranță) a omului.

Faptul că omul are o mare nevoie de cunoscut, de certitudine, este un adevăr foarte bine documentat.

Ca urmare, există reflexul, în lipsa unor repere obiective, de adoptare a unor date/informații pe post de cunoscut, de certitudine. În condițiile de la punctele (a) și (b) amintite mai sus, nevoia de cunoscut, de certitudine, duce la adoptarea multor minciuni drept adevăruri. Aceasta este explicația răspândirii tot mai puternice pentru
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.

Paradoxal la o primă vedere, tot de aici pleacă și apelul tot mai răspândit – și tot mai fanatic – la „argumentul competenței”: este tot o formă pentru acoperirea nevoii de cunoscut (certitudine) a omului.

De cealaltă parte, a celor ce totuși caută dincolo de aparențe și iluzii,
rămâne pentru veșnicie principiul dumnezeiesc

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)

Primul pas pentru cunoașterea adevărului este cinstea, adică sinceritatea.

Care, ce-i drept, îl duce pe om într-un tărâm al neștiinței, al nesiguranței. Pentru că, cinstit spus, de cele mai multe ori omul nu știe ce este bine și ce este rău, nu știe unde este adevărul etc.

Și este greu. Este acea aruncare în gol despre care cuvânta atât de adânc Părintele Nicolae Steinhardt.

Dar este punctul din care omul începe să se pună pe sine în fața propriei conștiințe. De aici, înaintea lui Dumnezeu. Și apoi începe adevărata zidire, adevărata curățare și îndreptare, adevărata înălțare a omului. Căci acesta deja a cunoscut singurul adevăr absolut, singura certitudine: Dumnezeu. La care se va uita mereu, în toate nedumeririle, găsind și regăsind, veșnic, reperul ce lipsește omului pierdut în oceanul (dez)informării moderne.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În fotografie sunt oameni care au știut să găsească Adevărul.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.