Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Pagini de cultură şi istorie românească. Între război, eroi şi popi (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Adunarea Naţională cu smerenie se închină
memoriei acelor bravi români care, în acest
război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea
idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea naţiunii române.”
Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia,
Punctul 7

În prima parte a acestor pagini am plecat de la locul în care suntem astăzi. Şi, în încercarea de a ne regăsi, am amintit câteva nume de părinţi care, în vremurile Primului război mondial, au fost alături de fiii lor, sub focul duşman, în mijlocul răutăţilor, în prizonierat, în lupte, în viaţă, în moarte. Vom călători mai departe printre aceste amintiri. Dar, înainte de ele, o să redăm acel cuvânt înainte, numit „Unde suntem?”. Poate a fost deja uitat, poate cititorul nu va avea răbdare să meargă la prima parte a acestor pagini…
(rândurile preluate din paginile mai vechi le-am trecut cu verde închis, celelalte sunt cu obişnuitul cenuşiu ca şi acestea)

„I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim. […]„

Adăugăm aici primele rânduri ale următoarei secţiuni, cea în care ne reamintim de eroi şi popi (sau popii eroi) din Marele Război pentru Reîntregirea Patriei. Ca să aşezăm următoarele file de istorie, de viaţă şi moarte, de luptă şi eroism, în locul în care este firesc să fie…

„II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc. […]„

*

Pierderile uriaşe ale Românilor în timpul Marelui Război ar fi fost mult mai mari fără luptele aproape de necrezut ale medicilor şi sanitarilor români. De la cei din prima linie, care au înfruntat moartea de milioane de ori, la propriu, trecând prin ploi de gloanţe şi schije spre a izbăvi din moarte cât mai mulţi răniţi, până la cei din spitalele de campanie sau permanente. Aici, printre sute şi mii de suferinzi şi muribunzi, în mirosul amestecat de sânge, puroi, fecale, urină, vomă şi altele asemenea, medicii şi sanitarii – ori surorile medicale – treceau ca nişte îngeri ai vieţii luminând în haosul Iadului. Printre aceştia sute de călugări şi călugăriţe.

Doar marele Mitropolit Pimen (Georgescu) al Moldovei – şters din manuale şcolare de comunişti şi neocomunişti – a organizat, în cei doi ani de neutralitate, pregătirea sanitară a peste 200 (două sute) de călugări şi călugăriţe. Sub conducerea Arhimandritului Teoctist Stupcanu s-a organizat misiunea călugărilor infirmieri.
Această misiune a cuprins cca. 120 de călugări ce au lucrat în anii războiului ca sanitari sau medici în cinci spitale ale Crucii Roşii. Statisticile acestei organizaţii notează sec faptul că răniţii şi bolnavii îngrijiţi de aceşti călugări totalizează peste 60.000 (şaizeci de mii) de oameni. În medie, fiecare dintre ei, în cei doi ani de război, a îngrijit peste 500 (cinci sute) de oameni. Îngrijire ce a cuprins totul, de la schimbat plosca la îngrijirea arsurilor, de la tratamente medicale sau hrănire până la sprijinul moral şi religios.
Aceia dintre călugări ce erau hirotoniţi – adică ieromonahii – au avut în acelaşi timp şi misiunea Spovedaniilor, Liturghiilor şi celorlalte slujbe ale spitalelor.
Reamintim că aceşti călugări veniseră în această lucrare ca voluntari.

Tot voluntare erau şi cele peste 80 de călugăriţe ortodoxe ce au îndeplinit misiuni asemănătoare. Sub conducerea Maicii Eupraxia Macri au urmat cursurile speciale de infirmerie de la spitalul din Târgul Neamţ, mergând apoi la spitalele din Moldova, unde au făcut aceeaşi lucrare titanică precum călugării amintiţi mai sus.

În Muntenia, sub răspunderea Maicii Ana Ghenovici, cursurile au fost urmate de către maici în primul rând în cadrul Institulului Surorilor de Caritate din Bucureşti.

Şi în Muntenia, şi în Moldova, au fost călugări şi maici care au făcut asemenea cursuri în cadrul mânăstirilor propri, fie sub îndrumarea unor medici din sistemul de stat, fie sub a unor medici călugări. O serie de mânăstiri din Regat au fost, după vechea tradiţie a bolniţelor mânăstireşti, puse la dispoziţia răniţilor încă de la începutul războiului, slujind astfel drept spitale. Hrana, încălzirea, apa şi multe materiale sanitare au fost asigurate de mânăstiri.
O lucrare aproape cu totul uitată este îngrijirea de către călugări, călugăriţe şi preoţii de mir atât a Românilor aflaţi sub ocupaţie, cât şi a ostaşilor români ce se ascundeau de prizonierat, încercând să supravieţuiască în teritoriul inamic. Atunci când vom ajunge la purtarea ocupanţilor cu monahii şi clericii ortodocşi din România ocupată vom înţelege puţin mai bine eroismul gigantic al acestei lucrări.

Un total este cu neputinţă de făcut, pentru că foarte mulţi călugări şi călugăriţe au lucrat în spitalele de campanie şi în linia întâi, adică în locuri în care statisticile erau fie imposibile, fie, în cel mai bun caz, foarte parţiale. Putem totuşi să spunem că cel puţin – şi este o cifră extrem de mică! – cel puţin 150.000 (o sută cincizeci de mii) de ostaşi români îşi datorează viaţa îngrijirilor date, cu multă jertfă, de călugării şi călugăriţele Bisericii Ortodoxe Române.
O îngrijire plătită adeseori scump, pentru că unii/unele au căzut sub gloanţe încercând să salveze Românii răniţi în cele mai imposibile situaţii, prin adevărate baraje de artilerie sau mitralieră, în mijlocul luptelor…
Există, de asemenea, zeci de călugări şi călugăriţe morţi din pricina tifosului exantematic, holerei şi altor boli luate de la cei cărora le purtau de grijă. Sunt cazuri în care căzuţi în boală călugării şi măicuţele făceau încă eforturi supraomeneşti spre a-i îngriji şi alina pe cei din jurul lor. Se ridicau din pat şi, clătinându-se, ştergeau fruntea şi udau buzele arse ale celor din jur, le făceau rugăciuni, îi încurajau până în ultima clipă.

Amintite în rapoarte ale ofiţerilor români şi în cele bisericeşti, aceste jertfe nu au fost niciodată cinstite aşa cum se cuvine. Pentru Biserică, erau ceva firesc, pentru cei din afara Bisericii, erau ceva prea incomod. Ura faţă de Biserică era un scop al clasei politice de atunci, ca şi a celei de astăzi; ca urmare, tot binele făcut de Biserică trebuia îngropat. Şi a fost îngropat. Niciunul dintre eroii şi mucenicii despre care am amintit – nominal sau general – nu are un loc în Calendar, nu este în manualele şcolare, nu este cunoscut publicului larg.

Uitate sunt şi multe jertfe, dar şi marile răutăţi ale adversarilor noştri din Războiul de Reîntregire.
Bestialităţile săvârşite de Germani, Unguri, Bulgari şi Turci împotriva Românilor sunt nu doar uriaşe, dar şi trecute, sistematic, sub tăcere. Poate vom izbuti să le readucem în cunoştinţa şi conştiinţa Românilor de astăzi, pentru dezvoltarea unui discernământ naţional atât de necesar, pentru a scăpa de măcar o parte din etnofobia ce domneşte astăzi la noi.
Inumanitatea cu care au fost trataţi prizonierii români – în contrast cumplit cu decenţa Românilor faţă de prizonierii luaţi de ei – este un exemplu. Purtarea în teritoriile ocupate – în contrast cumplit cu purtarea Românilor în teritoriile eliberate din Transilvania, Banat etc. – este şi mai îngrozitoare.
Dar vom reveni asupra acestora, nădăjduim, în paginile următoare.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Cât şi cum să mâncăm, după Ioan Casian

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, dacă dăm trupului [de mâncare] nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. 

Sfântul Ioan Casian Romanul – Despre cele opt gânduri ale răutăţii

Puţin despre mari boli din Biserica de astăzi

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi (a se vedea şi acest cuvânt). Şi în toate epocile una din luptele mari ale Bisericii a fost păstrarea acestei învăţături atât în faţa încercărilor din afară, cât mai ales a celor din lăuntru de schimbare a ei.
În zilele noastre, cea mai răspândită erezie cu care Biserica are de luptat pretutindeni este ecumenismul, în înţelesul său propriu, de sincretism religios. Este limpede că Cel care a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14.6) nu poate fi pus la egalitate cu tot felul de învăţători străini (fie zişi creştini sau nu) decât de către cel care Îl neagă.
Dincolo de această rătăcire foarte răspândită există o serie de rătăciri locale, puternice într-o anumită regiune sau ţară.

De pildă, în Ucraina domneşte un ento-filetism agresiv până la fanatism, care în bisericile ucraineene cuprinse de el merge până la justificarea etnocidului şi altor comportamente genocidare.
În Rusia există în multe medii un etno-filetism imperialist, plecat de la o răstălmăcire a Scripturilor şi Istoriei Bisericii şi de la o falsificare a istoriei ruseşti; prin ele se încearcă îndreptăţirea unor acţiuni categoric anti-ortodoxe, de la folosirea Bisericii ca instrument deznaţionalizator de către stat (inclusiv în zilele noastre, în Republica Moldova şi alte zone) şi până la „justificarea” anti-ortodocşilor (gen Stalin) sub pretextul „patriotismului” (că Stalin era un globalist ce ura naţiunile „scapă” adepţilor…). Tot în Rusia, dar şi în Ucraina, există o formă de misticim pietist, tipic lumii slave nordice, dar şi alte asemenea curente.
Grecia are, pe de-o parte, un curent de agiornamento, foarte grav; pe de altă parte, un etno-filetism extremist, greu de egalat chiar şi de Ruşi, un nivel similar găsindu-se doar la adepţii cei mai fanatici ai lui Horthy sau ISIS. Din nefericire, masacrele greceşti împotriva Românilor, Bulgarilor sau Albanezilor şi altor ne-greci au fost totdeauna ascunse de propaganda grecească, ceea ce împiedică, bineînţeles, pocăinţa şi îndreptarea.
Există un etno-filetism sârbesc ce face să se accepte multe abateri de la Învăţătura lui Christos în numele „unităţii sârbeşti”. Un exemplu ce va rămâne clasic este actul abuziv al Patriarhului Serbiei de a semna în Creta (2016), în ciuda Regulamentului Sinodului din Creta, un document respins de 75% dintre episcopii sârbi prezenţi; cu toate că un asemenea act este extrem de grav, episcopii sârbi au evitat orice reacţie publică împotriva abuzului „în numele unităţii sârbeşti”…

Toate aceste rătăciri locale sunt o otravă sau o boală ce încearcă să nimicească pietrele vii sau celulele care sunt creştinii. Existenţa lor nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi – inclusiv în Ucraina, Serbia, Rusia ori Grecia –, aşa cum existenţa unei gripe sau viroze nu înseamnă că toate celulele trupului sunt bolnave. Din păcate, aşa cum o viroză ori gripă este în stare să ucidă un întreg trup în ciuda existenţei multor celule sănătoase, la fel se întâmplă şi cu rătăcirile. De aceea, păstrarea neschimbată a Învăţăturii de Credinţă este esenţială, este calea prin care „gripa sau viroza” duhovnicească poate să fie biruită.

La Români, în afară de ecumenism există câteva alte rătăciri foarte primejdioase. Pe primele locuri sunt (a) pietismul sau neoprotestantismul pseudo-ortodox, (b) etnofobia (ura faţă de propriul neam şi faţă de existenţa naţionalităţilor în general) şi (c) monahomania; în sfârşit, mai există şi (d) intelectualismul, un curent răspândit în întreaga lume şi care afectează şi Ortodoxia. Facem aici o prezentare foarte scurtă, un minimum necesar în schiţarea caracteristicilor acestor influenţe anti-ortodoxe.

(a) pietismul este un curent de origine neoprotestantă, care minimalizează atât însemnătatea doctrinei (adică a Învăţăturii de Credinţă), cât şi a faptelor concrete, punând accentul, radical, pe trăiri emoţionale; sentimentele puternice stârnite de muzică sau cuvinte sunt privite ca esenţiale, dând un nou înţeles tuturor cuvintelor creştine (dragoste, credinţă, nădejde etc.). Adepţii pietismului au purtări foarte diferite, unii făcând anumite gesturi pe care le socotesc a fi de milostenie, dragoste, credinţă etc., alţii fiind indiferenţi faţă de acestea. Dar în imensa lor majoritate pietiştii vor da înapoi în faţa oricărei alegeri hotărâtoare între bine şi rău, căutând mereu căi ocolite, căldicele, în care să-şi poată experimenta emoţiile fără să fie nevoiţi să-şi asume hotărâtor apartenenţa. Un exemplu clasic al purtării pietiste îl constituie plânsul puternic la o predică emoţionantă despre iubirea aproapelui, urmat de gesturi de răutate faţă de vecini după revenirea acasă. Ecumenismul are aproape toţi recruţii veniţi din rândurile pietiştilor şi, respectiv, intelectualiştilor.

(b) etnofobia este o concepţie de origine masonică, dezvoltată apoi foarte insistent de extrema stângă (socialişti, comunişti); la nivel general cuprinde o duşmănie ce merge până la cea mai feroce ură faţă de existenţa naţionalităţilor; conform concepţiei etnofobe, acestea sunt un rău în sine, cauză a conflictelor şi războaielor umanităţii (de parcă în sânul unei naţiuni nu există conflicte şi războaie); deosebirea dintre etnofobie şi extrema stângă obişnuită este folosirea unei argumentaţii teologice etnofobe din zona religioasă, în vreme ce extrema stângă foloseşte o argumentaţie laică; la Români etnofobia îmbracă un caracter specific, acut şi straniu, în esenţă sinucigaş: Românii etnofobi nu socotesc, în imensa lor majoritate, greşită existenţa altor neamuri, dar îşi desconsideră până la ură şi dorinţă de (auto)distrugere propriul neam; datorită incompatibilităţii totale între apartenenţa la un neam şi ura faţă de acel neam este impropriu spus că aceşti etnofobi „sunt Români”, numele lor fiind, în fapt, acela de Românofoni (pot fi identificaţi prin faptul că sunt vorbitori ai unui idiom oarecum românesc, eventual sunt şi cetăţeni ai Republicii România, dar sunt sistematic anti-români).

(c) monahomania este o rătăcire veche la Români, cândva des întâlnită şi la Greci, dar şi la grupuri de populaţie slavă; conform monahomaniei doar călugărul este idealul vieţii creştine, mireanul fiind un fel „creştin ratat”, care, dacă tot nu a fost în stare să se călugărească, trebuie să încerce să imite şi el, cât poate, vieţuirea monahală; dispreţuirea căsătoriei, dispreţuire condamnată de Scripturi şi Sinoadele Ecumenice, este argumentată de monahomaniaci cu multă aprindere, iar viaţa de familie este supusă unor modelări de tip monastic, adesea total aberante; deşi lupta cu păcatul este comună mireniei şi monahismului, deosebirile sunt mari şi confuzia extrem de nesănătoasă (şi, evident, neortodoxă); sunt multe cazuri în care soţul monahomaniac ori soţia monahomaniacă au distrus căsnicia, vieţile copiilor etc.; la răspândirea curentului au contribuit foarte mult oameni care voiau să se folosească de statutul de monahi nu pentru o creştere duhovnicească adevărată, ci pentru obţinerea unui statut social, a unei puteri cât mai mari în Biserică etc.; trufia pe care o capătă monahii sau monahiile cuceriţi de monahomanie este ucigaşă pentru suflete; mulţi dintre cei influenţaţi de monahomanie au fost cuceriţi în timp şi de pietism.

(d) intelectualismul este un curent răspândit în întreaga lume, de origine francmasonică la nivel de mişcare, deşi corespunde unei patimi vechi – aceea de a pune propria raţiune deasupra oricăror lucruri, „înlocuind” prin ea şi harul şi experienţa; intelectualiştii tratează orice problemă şi orice spiritualitate ca pe un exerciţiu intelectual, fiind convinşi că acest mod de abordare este nu doar unul superior, ci modul suprem de abordare a realităţii; contrazicerile repetate între concluziile sau predicţiile lor şi realitate sunt privite mereu ca dovadă a prostiei celorlalţi, vinovată este realitatea că nu s-a potrivit cu predicţiile sau concluziile, nu abordarea intelectualistă a realităţii; intelectualiştii măsoară calitatea omului în diplome, recunoaşteri intelectualiste, realizări intelectualiste; „respectul” faţă de un om de valoare ce nu se încadrează în aceste criterii este însoţit de o insultătoare mirare faţă de faptul că un „ne-intelectual(ist)” poate avea valoare; atitudinea de superioritate fundamentală faţă de toate curentele filosofice, spirituale, religioase etc. duce la adoptarea unor forme sincretice, „supreme” şi „absolut adevărate”, în contradicţie şi cu logica dar şi cu alte forme intelectualiste (la fel de „supreme” şi „absolut adevărate”); ca urmare, mulţi dintre intelectualişti sunt adepţii unor concepţii ecumeniste, adesea foarte personale.

Bineînţeles, existenţa unor asemenea rătăciri nu înseamnă că nu există credincioşi adevăraţi în Biserica Românească. De asemenea, sunt mulţi creştini foarte buni care au fost în parte atinşi de aceste curente, fără să îşi dea seama. Prezentarea acestor alunecări este absolut necesară atât pentru evitarea contractării bolii cât şi pentru însănătoşire.
Biserica are mijloace de îndreptare pentru toate acestea – ca şi pentru toate celelalte greşeli şi alunecări omeneşti. Atârnă de fiecare îndreptarea către medic sau înaintarea în boală (cu sau fără declararea ei drept „stare de sănătate”…)

Mihai-Andrei Aldea

Bunătatea unor Români

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am povestit mai demult puţintel despre oameni şi întâmplări minunate din Munţii Buzăului (şi în Revista Egophobia).
Despre Vasile Stemate, un cioban care, împreună cu soţia sa, Ana, a trecut prin zeci de ierni la stâna de dincolo de Terca, din „creierii munţilor”.
Am scris puţin, doar o întâmplare din viaţa lor bogată şi plină de greutăţi, dureri, minuni… cu gândul de a scrie mai multe când voi simţi că sunt în stare, că este clipa cea mai potrivită…

Şi primesc de la fiica lor următorul mesaj:

„Buna ziua, parinte! Nu am cuvinte sau sunt prea sarace sa va spun ce am simtit azi cind am vazut acel articol scris de d-vs cu povestirile si trairile parintilor mei. Va multumim din suflet!
I-am sunat si le-am povestit. Nu le venea sa creada. Erau impresionati si se minunau.
Parinte, e pentru ei ca o rasplata a vieti, o bucurie. Sunteti pentru noi un inger pazitor.
Nu stiu de cind e postat, eu azi l-am vazut.
Va multumim! Va dorim multa sanatate, Dumnezeu sa va ocroteasca!„

Citind aceste rânduri mi-au dat lacrimile, la propriu.
Este aproape imposibil pentru un om actual să înţeleagă despre ce vorbesc. Vasile şi Ana Stemate fac parte dintre Români, nu dintre Românofonii ce domină societatea de astăzi. Ei sunt cei pe care „demitizanţii” îi declară „mituri”, „figuri imaginare”, „vise ale naţionaliştilor”, „oameni care nu au existat niciodată”. Ei sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă după Legea Românească de altădată. Ei sunt unii dintre cei prin care s-a făcut şi ţinut România.
Au în spate decenii şi decenii de muncă. Muncă grea. De la cea de sondor la cea de cioban, de la cea de băciţă la cea de mamă. Şi-au crescut copiii, şi-au crescut oile, şi-au crescut legumele, găinile, pomii. Au secerat iarba, au îngrijit copiii de boli, au îngrijit oile de boli, au îngrijit legumele de boli, au îngrijit găinile şi pomii de boli. Au râs şi au plâns, au suferit şi s-au bucurat, au muncit, au trecut peste greutăţi cumplite.
Oameni cu o viaţă eroică, de epopee, dusă ca o haină firească.
Şi care îmi mulţumesc pentru câteva rânduri slabe, nevrednice de statura lor, în care amintesc, pe scurt, pentru o generaţie nepăsătoare, fărâme din această românească, firească şi trans-naturală viaţă…
Ei, care m-au primit, împreună cu cei cu care am venit, cu cea mai mare bucurie.
Vasile Stemate, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a mă lăsa s-o călăresc pe Steluţa în Pădurea cea Mare din Munţii Buzăului, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a-mi împărtăşi, deschizându-şi sufletul, comorile unei vieţi de Român.
Ana Stemate, care cu o modestie atât de frumoasă – şi atât de uluitoare astăzi -, s-a bucurat atât de mult să ne poată ospăta, să ne facă să ne simţim, în creierii munţilor, chiar ca la mama acasă.
Ei, care fără curent electric şi apă curentă, la o stână din pustietatea codrilor de munte, au ştiut să ţină curăţenie, să rânduiască o bună gospodărie, să scoată din piatră şi noroi viaţă, frumuseţe, dragoste de viaţă.
Ei, şi alţii asemenea lor, care mi-au însemnat nu doar copilăria, ci parcă fiecare an al trecerii mele prin lume, în loc să mă dojenească pentru că am redat atât de puţin din bogăţia pe care mi-au dăruit-o cu drag, îmi mulţumesc şi se bucură cu atâta smerenie de rândurile, puţine şi slabe, ce le sunt închinate…

E drept, şi Vasile şi Ana Stemate, şi alţi ciobani şi ţărani ce m-au primit în stânele, casele şi sufletele lor, în toată Românimea, au închinate cărţile mele, toate. Şi în primul rând Drumul spre Vozia, un şir de romane fantasy ca întâmplări şi stil, dar extrem de adevărate prin Românii şi Româncele din ele.
Pentru mulţi cititori duşmanii au biruit; îşi închipuie că nu au existat asemenea oameni. Că unii precum Dan, Mitu şi Surdul, precum Moş Toader, Lixăndrina, Gheorghe şi alţii asemenea sunt născociri. Până şi caracterul acestora, atât de luminos, atât de drept, atât de românesc, li se pare „ireal”.
Ei nu i-au cunoscut pe bătrânii noştri.
Ei nu o cunosc pe Mama Ana din Borca, pe Vasile şi Ana Stemate de la Terca, pe Moş Gheorghe – fierarul – şi atâţia alţii. Ei nu l-au cunoscut pe Moş Gheorghe din Covasna; om care a venit, la peste 80 de ani, să dea cu noi la târnăcop pentru fundaţia bisericii Mânăstirii Sfântul Andrei de la Balaciu; om care nu a făcut şcoală pentru că în vremea hortiştilor şi a comunismului iredentist al Regiunii Autonome Maghiare nu se făcea şcoală decât în maghiară. Şi a ales, copil fiind, să stea cu oile pe munte, privindu-şi satul de departe, şi învăţând singur să citească, de pe cartea de rugăciuni (de la „Tatăl nostru” şi „Crezul”). Şi care, ca urmare, ştia tone de istorie, căci împrumutase de la biblioteci şi citise la oi şi Pârvan, şi Iorga, şi Xenopol, şi Silviu Dragomir… Ei nu l-au cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu, un om torturat cumplit în puşcăriile comuniste, răvăşit de boli, şi care stătea şi douăzeci de ore pe zi să mângâie durerile celor care veneau la el, să le dea sfaturi, ajutor, îndrumare, pace, lumină, dragoste…
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români.
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români „care nu există”…
Eroi şi sfinţi ai unui veac de dincolo de vremuri, pe care lenea şi laşitatea unui veac sterp şi stupid-lăudăros îi vrea „basme”, „legende”,”mituri”.
Din pricina lor am scris mult din ce am scris. Fără ei nu ar fi putut să fie Drumul spre Vozia, nici altele, multe.

Nu ar fi drept să spun că sunt mirat că ei îmi mulţumesc mie, care le datorez atât de mult. Este firesc, pentru oameni ca ei, pentru bunătatea lor, pentru tăria lor, pentru felul atât de firesc de a-şi duce Crucea…
Le mai închin câteva lacrimi, câteva rânduri, câteva rugăciuni…
Măcar de m-aş învrednici de ei în Ziua Judecăţii!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Redau aici fragmentul în care sunt amintiţi Vasile şi Ana Stemate, fragment scos din Sfârşitul care începe, apărut în 31 Octombrie 2015 în Revista Egophobia.

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.

Pe scurt, am fost acolo şi am văzut, în iarba poienii, un cerc. Un cerc perfect, pe care nu creştea iarba obişnuită, ci doar un fel de plantă măruntă, cu frunze rotunde. Un cerc ivit într-un loc unde nu fusese mai înainte, fără să existe o explicaţie comună a apariţiei lui. Un cerc de care se ferea aproape cu groază un om trecut prin multe, un om care se luptase corp la corp cu ursul[1], un om care cunoştea şi oraşul şi muntele, care avea televizor – îşi numise iapa preferată Steluţa, după actriţa Stela Popescu… – şi care nu era străin de cele ale lumii contemporane. Cercul acela nu intra pentru el – un om pentru care pădurea era „acasă” din copilărie – în nimic din cele ale lumii civilizate, ale oamenilor, ale animalelor, plantelor sau fenomenelor geologice ori atmosferice. El văzuse, de departe, umbrele luminoase ale Ielelor dansând în locul acela. El văzuse ziua, din marginea pădurii, că luminişul, pe care îl ştia de mic, se schimbase, inclusiv prin cercul Sfintelor. A avut încredere să îmi povestească aceste lucruri pentru că, spre deosebire de orăşenii cu care era obişnuit, nu a găsit la mine vreo umbră de dispreţ sau prejudecată faţă de spusele lui.

I-am ascultat mărturia, alături de multe alte mărturii. Despre trupele germane sau sovietice venite în munţi, despre fetele martir care au dat numele Pietrii Roşii – care s-au aruncat de pe acea stâncă spre a nu fi violate de „eliberatorii” sovietici –, despre prezenţa comunismului – şi anti-comunismului – în Munţii Buzăului, despre extragerea petrolului sau a gazelor naturale, despre petrecerile la care a fost şi întâlnirea sa cu marele cântăreţ Liviu Vasilică…

A dovedit în toate umor şi seriozitate în acelaşi timp. Gluma era glumă, vorba serioasă era vorbă serioasă. Avea mintea limpede şi discernământ. Nu am nici un motiv să cred că nu a văzut ceea ce spune că a văzut. E drept, nu mi-am petrecut nopţile aşteptând apariţia Ielelor, deşi mi-aş fi dorit să pot face asta. Am avut însă – aşa cum am şi acum – alte obligaţii. De aceea nu pot spune sigur „există Iele şi sunt asta”. Dar nici nu pot spune că nu există: am auzit mărturii directe (căci Ana, soţia, a confirmat, independent, spusele lui Vasile Stemate) şi am văzut urme inexplicabile altfel. Desigur, faptul că nu avem o explicaţie nu confirmă existenţa Ielelor. Dar nici nu o infirmă.”

Ispita de dreapta a desăvârşirii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„… individul – oricît de înzestrat şi de superior – nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
– Constantin Hr. (vecinul meu de stranăde la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească.  Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă Liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect – ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută- şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” – şi-i place. Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit – ce bine ar fi – nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! (C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)”
Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii