BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre o mincinoasă şi opera ei

Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop” [DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am ferit, cât am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci când intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci când un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.

De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.

Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sunt) promovaţi de felurite regime pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întâmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricât de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricât de îndreptăţită şi delicat făcută, decât drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sunt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)

Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercând să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încât şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.
Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mâinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decât spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar cine mai este interesat de surse, câtă vreme bârfa, vorbirea de rău, calomnia, sunt atât de interesante şi de dorite?

Totuşi, iată, sunt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, Drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicându-se sursele reale, cadrul legal şi dându-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.

Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx marchează libera dezlănţuire a pătimaşei iubiri de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricât ar fi aceasta de clar documentată.

Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată câteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sunt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.

Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca„, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Poziţia oficială a Bisericii faţă de ideologiile şi grupările masonice

În noiembrie 2014 au fost anumite discuţii publice despre Marele Templu Masonic din Bucureşti – ce urmează a fi construit pe un teren dat de stat şi cu sprijin de la buget.
Cu acest prilej unii dintre conducătorii masoneriilor din România (precum Viorel Dănacu şi Mircea Deaca) au pretins existenţa şi dezvoltarea unei „masonerii ortodoxe”. Fără să fie întrebaţi cum de o „masonerie ortodoxă” ar avea nevoie de un „templu”, evident neortodox, cu o simbolistică neortodoxă, cu ritualuri neortodoxe. Evident, existenţa unui templu neortodox înseamnă că este vorba despre o religie de sine stătătoare (neortodoxă).
Întrebată despre eventuala colaborare cu organizaţiile masonice Patriarhia a reconfirmat în 2014 (după comunicatul din 10 octombrie 2007) delimitarea categorică de masonerie, adăugând faptul că poziţia Bisericii Ortodoxe Române asumată în 1937 rămâne neschimbată.

Această hotărâre din 1937, ce ar trebui să fie cunoscută de toţi cei interesaţi de subiect, are următorul cuprins:

„Temei Nr. 785/1937.

Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sfântul Sinod, însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:

1. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral “heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:

O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizatii;
Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

Î.P.S. Patriarh prezintă declaraţia făcută în faţa Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoştinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale şi creştine. El – d. Pangal – în numele delegaţilor declară că toţi membrii lojelor francmasone naţionale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaraţia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei naţionale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în faţa I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că această organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înţeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există.

La orele 13 I.P.S. Patriarh [Miron Cristea], ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.

Preşedinte, (ss) Miron Secretar, (ss) † Galaction Craioveanu”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII

Marea întrebare care rămâne, după ce vezi cât de adâncă este prăpastia rătăcirii adventiste, este: cum trebuie să ne purtăm faţă de adventişti (şi alţi sectanţi)?

Cu mult discernământ.
Fiecare trebuie să ştie foarte bine unde se află, adică pe ce treaptă a urcuşului către Dumnezeu se găseşte. Doar aşa poate să înţeleagă ce poziţie trebuie să ia între cuvintele:

De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11)

şi respectiv

dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).

Vedem cum primul cuvânt îndeamnă la despărţirea de cei ce singuri s-au separat de adevăr, aşa cum se spune şi în altă parte despre cei trecuţi la secte, că dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit (I Ioan 2, 19). Această despărţire se face din două motive foarte importante: primul este hotărârea şi mândria rătăcirii, iar al doilea slăbiciunea celui ce mustră.
Căci pe de-o parte, cel care nu se pleacă adevărului atunci când 
îi este arătat cu dragoste, acela cu adevărat s-a hotărât a sta pe calea răutăţii, iar mândria va face fără rost orice rugăciune, demonstraţie sau mustrare. Iar pe de altă parte, dată fiind dragostea ce mână pe cel ce încearcă să-şi convingă ruda sau prietenul pentru întoarcerea la adevăr, este posibil să fie atras şi el în rătăcire, crezând că astfel va putea fi alături de celălalt. Dar nu există unire decât în adevăr, căci tot ceea ce este în minciună minciună este. De aceea, a urma pe altul în rătăcire înseamnă nu a-l ajuta, ci a-i pecetlui pierzarea cu o vină şi mai mare, aceea de a fi atras şi pe altul la pieire. Pentru această îngrozitoare primejdie este porunca feririi de „omul eretic”.

Dar să nu uităm că înainte de ferire este mustrarea1. Se cuvine a nu-l lăsa pe fratele nostru să fie dus în rătăcire fără a-i întinde o mână de ajutor. Acest ajutor se va da însă dacă se poate şi de către cine poate. Unul poate prin pildă personală, altul prin cuvânt, altul prin rugăciune… Fiecare are harul său, lucrarea sa (I Corinteni 12, 4-11 ş.cl.). Să nu uităm că aceste cuvinte pe care le-am cercetat până acum sunt adresate Sfântului Apostol Tit! Lui îi porunceşte Duhul Sfânt – prin Sfântul Apostol Pavel – să se ferească de omul eretic după întâia şi a doua mustrare. Oare şi un astfel de vrednic ucenic şi apostol al Împăratului era în primejdie în discuţiile cu ereticii? Pentru căderea din adevăr, probabil că nu, dar pentru pierderea de vreme şi tulburarea altora, sigur că da. Căci alţii, văzându-l întârziind în discuţii fără nici un rost cu ereticii, s-ar fi încurajat şi ei la aceasta, şi astfel pilda cea rea le-ar fi adus moartea cea veşnică. De aceea Dumnezeu chiar şi Sfinţilor Apostoli le dă porunca aceasta, de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te (Tit 3, 10). Căci Duhul Sfânt vorbeşte doar de o mustrare sau două şi după cuvântul prin Hristos venit:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar de nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17).

Şi aceasta o spune pentru cel ce greşeşte întâi faţă de om, iar apoi abia faţă de Dumnezeu, prin stăruinţa în greşeală. Iar cel care de la început se ridică împotriva Bisericii, nu omului greşeşte, ci lui Dumnezeu. Şi osânda îl însoţeşte. Căci cel ce nu vrea să înţeleagă cele adevărate prin Biserică şi mărturia ei, acela a ales cu hotărâre calea întunericului veşnic. Şi singura nădejde care mai este pentru el e lucrarea dumnezeiască asupra vieţii lui, lucrare ce de multe ori a trezit din moarte pe cei ce îşi uciseseră sufletele prin iubirea celor rele.
Trebuie să ne dăm seama că aceste lucruri pe care le spunem nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu, Cel atât de iubitor de oameni. Ca urmare, nu sunt spuse dintr-o asprime sau închidere omenească, ci pentru că, vrem sau nu, lucrurile stau aşa, aşa este realitatea. Nevoia de a nu pierde vremea în discuţii contradictorii sterpe este dezvăluită în Scripturi nu o dată, ci de multe ori. 

Şi atunci, cum rămâne cu făgăduinţa făcută prin Sfântul Apostol Iacob, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 20)?

În primul rând aici se vorbeşte despre păcătos iar nu despre eretic. Fiindcă una este cel păcătos, care a fost atras de păcate sau patimi pe calea morţii, dar care nu spune şi învaţă că aceasta este ceva bun, şi altceva este ereticul, care Îl blasfemiază pe Dumnezeu cu hotărâre, împotrivindu-se Lui şi ţinând răul drept bine (Romani 1.18). Şi pentru că de multe ori este greu a face deosebire între unul şi celălalt, ne-a dat Duhul Sfânt încă un îndemn la discernământ, prin Sfântul Apostol Iuda Tadeul, cel ce a zis întru Dumnezeu, despre cei rătăciţi:

Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor (Iuda 1, 22-23).

Iar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică (Iuda 1, 20-21).

În sfârşit, amintim că oprirea de la aceste discuţii contradictorii nu înseamnă, cum îşi închipuie unii, închidere şi izolare faţă de cei de altă credinţă. Aici trebuie urmată pilda Apostolilor şi ucenicilor lor, care arătau dragoste faţă de toţi dar nu se grăbeau la vorbire despre Credinţă. Şi în afară de cuvântul apostolesc, viaţa creştinilor era aceea prin care toţi îi atrăgeau la Dumnezeu pe cei care într-adevăr Îl căutau. De aceea ei lucrau alături de cei de altă religie şi îi ajutau pe aceştia în toate nevoile lor, ferindu-se totodată de toate cele care însemna despărţire de adevăr, bunătate, curăţenie, dragoste şi toate cele care sunt ale vieţii în Duhul Sfânt.
Căci prima şi deplina mărturisire a Credinţei este în trăire, după cum este scris:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5.16)

Încheiere

şi

lui Dumnezeu slavă!

––––––––––––––––––––––––––––––


Note

1 De altfel chiar cuvântul acesta – mustrare – arată încă odată răutatea rătăcirii, căci nu pentru cele bune, ci pentru cele rele porunceşte Dumnezeu mustrarea.

< (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste

<< (I) Lumina Adevărului. Cuvânt către cititor 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între noaptea lumii și Lumina Cerului

Politica este, aproape totdeauna, un tărâm întunecat, murdar, peste a cărui mizerie se aștern pojghițe de ambalaj colorat, lucios, care să dea iluzia binelui, luminii, curățeniei. Politica este, aproape totdeauna, un război pervers, total imoral și de o fățărnicie fără margini.
Totuși, de cele mai multe ori, politica este de preferat războiului propriu-zis; acesta este mai mult decât cumplit.

În aceste zile cei care au discernământ sunt martorii mizeriei politice manifestată practic prin măcelărirea populației civile din Siria și pecetluirea distrugerii unei țări; sunt martorii unui genocid anti-sirian, a încununării unui cumplit șir de crime împotriva umanității; dar și ai unor manevre politice perverse de îndreptățire a acestor acte monstruoase.
Rețeta a mai fost folosită în Serbia și Irak.
Vă aduceți aminte de „armele chimice de distrugere în masă ale regimului Saddam”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Irakului?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Vă aduceți aminte de pretinsele crime ale Serbiei împotriva „populației civile albaneze din Kosovo”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Serbiei?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Doar că sub acoperirea acestor minciuni cele trei țări și slugile lor au distrus Irakul și Serbia – inclusiv folosind arme și tehnologii interzise de convențiile internaționale. Sute de mii de civili au fost măcelăriți, au fost bombardate de Sfintele Paști bisericile pline cu civilii sârbi aflați la slujbă, au fost bombardate orfelinate și convoaie ale Crucii Roșii… În Irak „pacificarea” de după invazie înseamnă un război „civil” care nu s-a sfârșit până astăzi. Și în care trupele aliate au săvârșit nenumărate crime împotriva umanității; unele autorități americane au început să le scoată la iveală (o fi vreo legătură între aceste anchete și lansarea noii campanii din Siria?). Folosirea uraniului la proiectilele și bombele americane din Serbia produce și astăzi victime: adulți și copii măcinați de cancer, copii cu malformații, zone pustiite. Această tehnologie este interzisă de convențiile internaționale.
Față de toate aceste acte abominabile ar fi fost de așteptat să existe anchete, pedepse, delimitări.
Câțiva militari americani, dovediți de jurnaliști – accidental scăpați cu viață – sau care s-au dat singuri de gol, postându-și cu mândrie actele bestiale pe rețelele de socializare, sunt singurii „pedepsiți” (mai mult simbolic). Superiorii ce au gestionat actele, politicienii responsabili, adevărații vinovați pentru aceste acte, au fost și rămân „imuni”.
Civilii din SUA, GB, Franța nu au reacționat față de aceste crime, față de un întreg sistem criminal. Ca urmare, istoria se repetă.

Atacul împotriva Siriei nu pare să aibă altă justificare logică în afara unor calcule reci, imperialiste, inumane. De ce spun asta? Pentru că a bombarda populația civilă a unei țări ca represalii pentru pretinsul atac împotriva aceleiași populații civile este complet dement; în niciun caz nu este ceva logic. Or acesta este pretextul atacului din Siria: un pretins – și total nedovedit – atac împotriva populației civile; ca urmare, SUA, GB și Franța atacă populația civilă din Siria!
Există în acest fel de situație o procedură internațională, în așezarea căreia – la nivel juridic și practic – și SUA, și GB, și Franța, au avut un rol semnificativ. Este o procedură pe care cele trei țări au susținut-o sistematic, au invocat-o în fața unor acte de genocid și crime împotriva umanității ca cele făcute de URSS în Afganistan ori Cehoslovacia, au invocat-o de nenumărate ori.
Există, totodată, nenumărate situații extrem de grave, perfect dovedite, în care nu s-a luat nicio măsură. De la cei cca. 100.000 de creștini de diferite denominațiuni (ortodocși, protestanți, catolici etc.) măcelăriți anual în întreaga lume, până la violurile sistematice, în grup, săvârșite de bande organizate de musulmani din Marea Britanie, Franța, Suedia etc. Egiptul încurajează epurarea etnică și religioasă; anual sute de creștini și copți sunt uciși aici, anual mii și mii de creștini și copți sunt siliți să fugă din țară (reamintim că băștinașii Egiptului sunt copții, arabii fiind invadatorii aduși de Jihad și care oprimă pe copți de aproape un mileniu și jumătate). Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au mișcat și nu mișcă un deget spre a opri acest genocid. În 2015 gruparea Boko Haram a masacrat mii și mii de creștini în Nigeria; într-un singur orășel sunt oficial înregistrate peste 2000 (două mii) de victime într-o singură zi. Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au încercat și nu încearcă să oprească această grupare. Lista, din nefericire, este lungă, dar mă opresc aici. Pentru că, mi se pare mie, este deja dovedit faptul că intervențiile de acest tip nu au nicio legătură cu pretențiile umanitare care încearcă să le justifice. Nu au avut nici în trecut, nu au nici astăzi.

Dacă cele trei state care au agresat acum Siria ar fi mânate de bune intenții (1) ar fi respectat procedurile internaționale, (2) nu ar fi folosit exact același tipar dovedit ca mincinos din cazurile anterioare (gen Irak și Serbia) și (3) ar fi intervenit deja în cazurile extrem de clar dovedite din GB, din Nigeria, din Egipt etc. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt extrem de clare. Iar agresiunea împotriva Siriei are categoric cu totul alte motive decât cele pretinse oficial.

Și la ce ne folosește să știm asta?
Ca să știm pe ce lume trăim.
Sunt nenumărați cei care își închipuie că poate exista bine în afara Evangheliei, că poate exista bine în afara trăirii în Christos.
În 1939 mulți aveau impresia că poate fi de preferat una dintre cele două mari puteri războinice care își umflau mușchii pe scena internațională: URSS și Germania Hitleristă. În câțiva ani cei mai mulți au înțeles că se păcăliseră.
Dar de mințit s-a mințit masiv, și mulți s-au lăsat păcăliți.
Astăzi suntem într-o situație similară.
Singura alegere corectă este Iisus Christos, este Biserica lui Dumnezeu, este întoarcerea la Dumnezeu.
Restul este politică…
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă