Categorie: Gânduri

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Născut în Galați, am copilărit într-un cartier din București. În care am cunoscut Țigani de mai multe feluri. Cu care m-am jucat, am învățat, m-am bătut, am fost la scaldă etc., ca și mulți alții. Am prins și câteva cuvinte, ba chiar fraze, în țigănească. Nu și înjurăturile, pentru că nu înjuram în nicio limbă – era o „ciudățenie” de-a mea. După Revoluția din Decembrie (1989), m-am trezit că s-a ivit întâi în „presă”, apoi la televizor și radio, un nou nume pentru Țigani: Romi sau Rromi.
Țiganii pe care îi cunoșteam, dar și cei străini, făceau mișto de noul nume etnic.
– Băi, dă-mi o sticlă de Țigan! Ăăă… am vrut să zic Rrom! Ha, ha, ha!
Aceasta era una dintre frazele lor preferate. În loc de „sticlă” putea să fie „o măsură” sau altceva asemănător; oricum, gluma era populară.

Era, atunci, o vreme în care tot băteam drumurile țării. În tren sau pe jos, în vreo căruță sau rată, dorind să îmi cunosc țara. Am putut să cunosc, printre altele, mai multe feluri de Țigani. De la cei care se îndeletniceau cu bătutul cazanelor sau cu spoitoria până la cei pentru care furatul era singura „meserie” lăudabilă. Toți, și repet, toți, erau străini de numele de „Rom” sau „Rrom”. Mulți chiar îl urau, privindu-l ca pe o încercare de ștergere a identității, ca pe un mijloc de asimilare etnică – pentru care îi suspectau pe Români. Unii chiar spuneau că „Rrom se zice la Țiganul ce s-a românizat”. Alții, după cum am amintit, îl priveau ca pe o denumire caraghioasă, ca pe un subiect de bășcălie. Oricum, niciunul nu și-l asuma. Exista o singură excepție: activiștii (neo)comuniști. Aceștia din urmă erau cei care țineau lungi discursuri despre „persecuția” și „discriminarea” Țiganilor, dându-le numele de Rromi, iar și iar, la nesfârșit.

Acum câțiva ani am cunoscut un preot; un om bun, harnic, citit, deștept. Și, din întâmplare, Țigan. Care folosea și el termenul de Rrom. Mi-am zis, „el o să mă lămurească!”. Și l-am întrebat:

– Părinte Marius, am copilărit alături de Țigani, am cunoscut cel puțin sute de Țigani, din zeci de triburi. Toți își spuneau și își spun Țigani. De ce folosești termenul ăsta de Rrom? De unde a apărut?
– Părinte Mihai-Andrei, termenul ăsta exista la vreo două sau trei triburi, pe lângă cel de Țigan. Așa că e corect de folosit.

Atât.
Se oprise din „explicație”, lăsându-mă și mai nedumerit.

– Cum adică? De ce să impui oamenilor din zeci de triburi numele folosit, secundar, de numai două sau trei?

Și a urmat „explicația” uluitoare:

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative.

– Poftim?!?!

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative. Așa că e mai bine să folosim un nume nou.

M-am gândit, m-am răzgândit: tot fără cap și coadă mi se părea ideea.

– Părinte Marius, numele de Român are conotații negative la multe popoare, de la Ruși la Unguri. Că e propagandă rasistă ori că există îndreptățire, faptul rămâne. Schimbăm și numele de Român?

– De ce să-l schimbăm? – s-a mirat el.

– Păi de ce să schimbăm numele de Țigan? Nu e mai bine să-i schimbăm renumele?

A deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o. Era nedumerit.

– Părinte Marius, crezi că obiceiul multor Țigani de a fura, de a înșela, de a sări la scandal, țipete, bătăi, are și el vreo vină în renumele prost de care ai zis?

A ridicat din umeri:

– Sigur că are!

– Păi și atunci de ce să nu luptăm să îndreptăm lucrurile astea, în loc să schimbăm numele unui întreg popor? Că dacă obiceiurile rele rămân, și noul nume tot conotații negative o să aibă. Plus pe aceea de fugă de adevăr, de răspundere, de străbuni până la urmă.

A rămas pe gânduri. Nu-i plăcea, se vedea, că îi puneam la îndoială ideea atât de bine înfiptă – că Rrom ar schimba renumele neplăcut al Țiganilor. Dar, ca om cinstit, nici nu putea să mintă precum Comuniștii, să pretindă că adevărul este minciună.

– Uite, i-am zis. Adu-ți aminte de versurile lui Alecsandri, când zice, „Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume”. Și gândește-te la cum sună numele de Țigan atunci când vorbim despre lăutari, despre virtuozitate. Cine nu știe cât de buni, cât de iscusiți, cât de talentați sunt Țiganii care sunt lăutari sau muzicieni? Iată că se poate schimba renumele, în bine sau rău. Dacă nu schimbi renumele, degeaba schimbi numele. Doar schimbarea renumelui rezolvă problema.

Nu a mai zis nimic.

Până astăzi, toți Țiganii pe care i-am cunoscut – în cei aproape 25 de ani de slujire și în afara lor – au folosit și folosesc etnonimul Țigan. Cu sau fără conotații negative. Termenul de Rrom continuă să fie unul exterior, impus de o propagandă străină. Și care mi se pare 100% irațională, dacă nu chiar anti-țigănească, rasistă.

Este între ridicol și patologic felul în care se raportează la această realitate activiștii neocomuniști. Cităm din (Petcuț, 2017:5):

„Poate cel mai mult face polemică [sic! n.n.] întrebarea: De ce spunem rromi și nu țigani?, întrebare ce conține în ea însăși răspunsul; pentru că este corect, din punct de vedere istoric, să folosești oricare dintre cei doi termeni.”

Textul, demn de personajele ridicole ale lui Caragiale, nu este totuși o glumă. Este doar nivelul de gândire și propagandă comunistoidă (și nazistoidă) al acestor activiști:

Este corect să folosim oricare dintre acești doi termeni (Țigan și Rrom), așa că impunem folosirea doar unuia dintre ei!

Asta în condiția în care însuși autorul citat recunoaște că termenul de Țigan era folosit pentru a se denumi de Țigani însuși până cel puțin în secolul al XVI-lea (Petcuț, 2017:26-27ș.cl.)! În timp ce acela de Rrom apare ca etnonim abia în scrierile cărturarilor de secol XIX!

Dar, dincolo de speculații istorice, același autor mai găsește ca „argument” (ibidem) faptul că în limba țigănească ar exista rom pentru soț(ul unei femei). Ca și cum ar fi corect ca un neam să înlăture din denumirea sa etnică pe femei!

Din păcate, această lipsă de logică a fost preluată de către mulți oameni buni – ca Părintele Marius, amintit mai sus. Din păcate – repetiția de față are un rost! – mulți Țigani buni, care vor o ridicare pentru cei din propria etnie, văd ca singură ieșire supunerea în fața acestor activiști și a programelor lor. Chiar dacă Țiganii înșiși, în cea mai mare parte, le privesc, pe bună dreptate, cu suspiciune. Sau chiar cu dispreț – ca pe instrumente de deznaționalizare.

Am avut prilejul să aud tristețea unui asemenea activist, în fața păstrării de către Țigani a vechiului termen pentru propria etnie: „Cât de proști sunt!”. Și mi s-a părut cea mai strălucită sinteză a gândirii de Stânga: cei care nu se supun propagandei de Stânga, oricât de absurde, sunt declarați în cel mai bun caz „proști”. Dacă nu „sabotori”, „agenți străini”, „dușmani”, „rasiști” etc. Asta în situația în care activiștii au nerușinarea și extremismul de a schimba cu de la ei putere numele unui întreg popor!

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

Ascultă ca să înțelegi

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ultimul eseu publicat de mine este despre o lecție pe care Românii, după două mii de ani, încă nu o învață: ajutorarea sau milostenia se face cu discernământ.
Este cu atât mai ciudat acest fapt cu cât principiul este fundamental creștin și este mereu învățat și în Sfintele Scripturi, și în Sfânta Predanie (Tradiție).

Dar, ca să revin la eseul amintit, am primit la el, pe blog, un răspuns.. cu întrebări. Și mi s-a părut paradigmatic și pentru lecția neînvățată în general, dar și pentru alte greșeli des întâlnite. Printre care, faptul că prea mulți nu ascultă cu adevărat.

Atunci când auzi ori citești cuvântul altuia, trebuie să asculți ca să înțelegi. Altfel nu se ajunge nicăieri. Altfel avem un „monolog polifonic”, după cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Altfel nu înțelegem ce a spus celălalt și nu putem să fim în adevăr.
Obiceiul acesta – de a nu asculta deși auzim sau citim – ne este indus, într-adevăr, și de mass-media. Dar ține și de libertatea noastră. Dacă vrem să fim liberi, trebuie să învățăm să gândim cu adevărat. Iar asta înseamnă să ascultăm ca să înțelegem. Fără această ascultare, vom rămâne la ideile noastre nu pentru că sunt bune, ci pentru că ne ferim să le măsurăm cu adevărul.

Acestea fiind zise, să vedem comentariul întrebător, pentru care mulțumesc sincer și cu recunoștință autorului (deoarece acest comentariu este un pas hotărâtor către încercarea sinceră de a înțelege!):

Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort? Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cum si de ce injură! Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate ori fi si exceptii dar eu nu mai risc)
Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune:
“Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. ”?

O să încerc să răspund pas cu pas.

1. „Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort?”

Răspuns: Ba, bineînțeles! Un criminal în serie este, în esență, mult mai rău decât un om care se automutilează. Deci prin această paralelă se dovedește că Turcii sunt mult mai răi decât Românii.

Răspuns întregitor: Turcii fac avorturi. Doar că se discută foarte puțin despre ele în public. Aici există și o problemă foarte gravă, legată de indicele SRB sau Sex Rate Birth, adică Rata Nașterilor după Sex(ul copilului). În chip obișnuit, SRB este de cca. 105 băieți la 100 de fete. Adică se nasc, natural, puțin mai mulți băieți decât fete – asta pentru că de obicei mortalitatea este mai mare la băieți și bărbați decât la femei, respectiv speranța de viață este mai scăzută la bărbați decât la femei, și Dumnezeu a rânduit o bună cumpănire. Dar în națiunile islamice și nu numai, SRB-ul recunoscut oficial este diferit: există 110 sau 120 de băieți la 100 de fete (local și mai rău). Aceasta deoarece se practică așa numitul avort pe motive de sex/gen, sau, diplomatic spus, „baby gender selection” („alegerea copilului după gen”). Turcia este un stat care refuză să facă public indicele SRB. Dar mărturiile unor Turci (unele ascultate chiar de mine în România) corespund cu invitații discrete ale organizațiilor de sănătate turcești la „alegerea copilului după gen”: Turcii practică tot mai puternic avortul pe motive de gen, din pricina ideii că astfel pot cuceri lumea: cresc bărbați care să se ducă și să ia femeile altor popoare, să le islamizeze și turcească și să facă alți Turci cu ele repetând procesul. Deci: este cumplit faptul că Românii își omoară copiii prin avorturi, este cumplit că Românii au decăzut atât de mult! La 1923 poporenii încă ziceau De muncă și copii mulți Românul totdeauna se bucură! În satele românești nu existau orfani părăsiți: familiile se băteau între ele ca să îi adopte. Prin lucrarea masoneriilor, Comunismului și Neocomunismului, s-a ajuns la josnicia aceasta, în care în loc să se bucure de copii Românii și-i omoară. E cumplit. Dar ceea ce fac Turcii este și mai cumplit, căci își omoară fetele ca să facă loc băieților să pună mâna pe femei străine. Actul românesc este o demență, o sinucidere nebunească. Dar actul turcesc este o lucrare satanică intenționată, conștientă, deliberată și continuă.

2. „Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cu si de ce înjură!”

Răspuns: Cei care vorbesc despre Satana cu respect nu sunt mai buni decât cei care înjură de Dumnezeul cel adevărat și, totodată, se roagă Acestuia să îi ajute. Primii sunt sataniști, ultimii sunt proști sau nebuni. Mai mult, sunt Români din belșug ce nu au înjurat și nu înjură de cele sfinte – indiferent dacă altfel au un limbaj decent sau indecent. Deci problema este fals pusă, pentru că (a) depinde ce fel de zeitate este aceea pe care o respecți și (b) se generalizează un comportament care nu este general.

Răspuns întregitor: Turcii vorbesc despre dumnezeul lor „cu respect” pentru că altfel sunt uciși. Cel care înjură de Allah în Turcia nu are multe șanse să scape cu viață, iar familia lui este pusă în primejdii cumplite. Ajunși în alte țări și fiind liberi de opresiunea religioasă islamistă, mulți dintre Turci nu mai vorbesc despre Allah cu respect. Unii nici nu-l amintesc, ba trec și la felurite alte religii (cum au făcut-o Găgăuzii, de pildă), în timp ce alții îl blesteamă și blesteamă Islamul. Dar cum apar Turci legați de Turcia în zonă, cum își pleacă fruntea și devin „respectuoși”. Aceasta se numește însă teroare nu respect. Ca urmare, este ilogic să fie văzută ca o mărturie a unei superiorități morale. Dacă Turcia ar avea în spate 70-80 de ani de regimuri anti-islamice, dacă în Turcia ar fi liber la înjuratul lui Allah și dacă, totodată, mass-media ar promova semnificativ disprețul și ura față de Islam, abia atunci s-ar putea face o comparație pe subiect între Turci și Români.

3. „Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate or fi si exceptii dar eu nu mai risc).”

Răspuns: Nu îmi dau seama de ce sunt „filmele noastre”. Folosirea termenului „nostru” presupune o asumare și o implicare. Voi reveni, dacă vrea Dumnezeu, la acest subiect. Dar amintesc faptul că am explicat în eseul despre lecția neînvățată că este absurdă această asumare. Citez:

„Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale. ”

Să crezi că te trăznește Dumnezeu pe tine pentru blasfemiile spuse de alții este o consecință a acestei pierderi a discernământului. La fel și asumarea unor păcate sau crime pentru care nu ai nicio vină, ba chiar împotriva cărora ai luptat.
Și tot lipsă de discernământ este să lipsești filmele adevărat românești și bune de spectatori din pricina filmelor anti-românești.

Portretul luptătorului la tinerețe, Binecuvântată fii, închisoare, Poarta Albă, Arest, Sfinții închisorilor, iată doar câteva dintre filmele românești de calitate pe care le pierde cel care uită de porunca: toate să le cercetați, țineți ce este bine! (I Tesaloniceni 5.21).

Pe de altă parte, Turcii au nenumărate filme bine făcute în care idolatrizează criminali odioși, laudă violurile, jafurile și genocidurile pe care le-au săvârșit de-a lungul istoriei etc. Acțiunea este extrem de gravă: niște filme proaste și vulgare nu vor interesa decât pe proștii vulgari și nu vor cuceri pe nimeni; dar niște filme bine realizate ce promovează satanismul vor cuceri pe mulți neștiutori, fiind incomparabil mai rele. Despre această lucrare a Turcilor am amintit în eseul despre lecția neînvățată. Ca urmare, fraza la care răspund nu doar că este ilogică și străină bunei rânduieli, ci ar fi trebuit să nu existe: ea dovedește exact lipsa ascultării spre înțelegere…

4. „Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune: ”Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mânînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”?”

Răspuns: La această întrebare se găsește lămurire chiar la sfârșitul eseului despre lecția neînvțată! Citez

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.”

ăspuns întregitor: În Ortodoxia și artele marțiale am lămurit deosebirea între datoriile și drepturile personale și datoriile și drepturile față de obște. Eu pot să folosesc textul de la Romani 12.20 pentru dușmanul meu personal, dar nu pentru cel care se pregătește să fure, violeze ori ucidă pe alții! Dimpotrivă, am datoria să îl opresc așa cum pot, sau măcar să îi îngreuiez lucarea cea rea, dacă nu îl pot opri. Ajutorarea dușmanului personal amintită la Romani 12.20 nu înseamnă sprijinirea lui în a face rău! Ca urmare, este de cel mai elementar bun simț ca ajutorul dat unui om care face rele, și cu atât mai mult unui stat care este rău, să fie condiționat! Însuși Domnul condiționează ajutorul Său, cu amenințare:

„De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan 5.14)

De aceea și Sfântul Apostol Pave face deosebirea dintre iertarea dușmanului și ajutorarea lui ca om (de la Romani 12.17-21) și purtarea față de cel care rămâne în rău; acesta din urmă trebuie exclus din obște, sau trebuie fugit de el, sau trebuie ucis (I Corinteni 5.1-13; Tit 3.10-11; Romani 13.1-4; etc., etc.).
Dar această deosebire, voi repeta, este arătată în esență chiar în eseul despre care discutăm.

Concluzii

Se va spune că am vorbit aspru, ca și cum ar fi un lucru rău. Dar atunci când ceea ce facem duce la rău, iar prima oară nu ascultăm spre înțelegere, asprimea devine necesară. După cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt, uneori este nevoie de cuvinte tăioase pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul.

Da, trăim într-o vreme în care oamenii sunt manipulați să fie victime. Ca urmare, se simt răniți atunci când ideile le sunt atinse – ca și cum ideile ar fi parte din trupul lor, din ei înșiși. Dar ideile sunt ceva în sine doar dacă sunt adevăr. Altfel, sunt numai vorbe. Și oricine ar trebui să se bucure aflând adevărul, căci doar prin adevăr suntem liberi (Ioan 8.32).

Și ca să găsim adevărul, dar și ca să-l putem dărui altora, trebuie să învățăm să ascultăm ca să înțelegem.

Se va spune că am vorbit prea sistematic, analitic, științific. Dar această abordare este necesară în fața exprimării prolixe și contradictorii, mai ales atunci când înțelegi că nu ai fost ascultat spre înțelegere, că cel dinaintea ta nu a ascultat cu adevărat ceea ce ai spus. Experiența mi-a arătat că vorbind așa nu doar că voi fi înțeles de interlocutorul ce caută adevărul, dar și de auditori (chibiți). Care, altfel, s-ar pierde în încâlceală, în prolixitate, ceea ce le-ar face rău.

Mulți văd dezbaterile după chipurile străine Bisericii, ca o încercare a forțelor. Eu văd dezbaterile, după Biserică, drept o cale de a găsi, de a înfățișa adevărul, de a-l lămuri, de a-l scoate la iveală din hățișurile gândirii comune, prejudecăților și obișnuințelor greșite etc.

Și dacă și un singur om înțelege din aceste rânduri adevărul, toată osteneala a meritat. Înseamnă că cineva a ascultat ca să înțeleagă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție neînvățată

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție (mereu) neînvățată

Viața este o școală în care cei mai mulți oameni nu învață nimic însemnat.
Din tot ce este prețios, din tot ce este miez și rost, oamenii se opresc, cel mai adesea, la coajă: acolo este mai ușor.

Când aveam vreo 10-11 ani s-a întâmplat să meargă televizorul – funcționa doar când avea el chef. Și prin voia „Conducerii Iubite”, era o emisiune emoționantă despre copiii din Africa. Am fost impresionat și mi-au dat lacrimile. Tatăl meu, văzându-mă, mi-a tras una:
– Ce bocești, bă, ca nebunul?
Nedreptățit și plin de emoție, i-am răspuns:
– Mi-e milă de copiii care mor de foame în Africa!
– Dacă ți-e milă, trimite-le mâncarea ta. Sau ajută-i altfel. Bocitul nu înseamnă nimic!
Am avut o oprire în gândirea modelată de emisiune și în emoțiile induse de aceasta. Nu doar pentru că aveam puțină mâncare și eram rareori sătul. Dar pentru că nu știam cum aș putea să le trimit mâncarea mea copiilor din Africa! Într-o clipită m-am văzut trimițând într-un borcan tocănița de cartofi, care ajungea în Africa stricată de căldură și transport.
– Păi nu știu cum pot să îi ajut… – i-am spus nedumerit.
– Atunci în loc să bocești învață cum poți să ajuți. Marș la lecții! – a încheiat tatăl meu educarea mea în același spirit plin de diplomație și pedagogie elegantă.

Desigur, am învățat, pe cât am putut, să ajut.
De-a lungul deceniilor am ajutat și de-a dreptul – de la ridicarea oamenilor căzuți și ducerea lor la spital sau acasă până la curățenie sau alte lucrări casnice. Dar am ajutat și prin organizarea strângerii de ajutoare (cărți, rechizite, haine, încălțăminte, medicamente, mâncare, materiale de construcție, voluntari etc.) pentru oamenii necăjiți, loviți, ori pentru instituții esențiale pentru ei (biserici, mânăstiri, școli, grădinițe, biblioteci, spitale etc.).
Am înțeles astfel și cuvântul Domnului, care spune că pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea. Este o realitate dureroasă, căci fără El viața e pustie și stearpă.
Dar am înțeles și câtă dreptate a avut tatăl meu. Nu doar în idee, ci și în reacția violentă prin care m-a scos din vraja otrăvită a sentimentalismului sterp. O vrajă în care mulți au căzut și cad, pentru că este promovată neîncetat pe toate canalele.
Spunea cineva că este unul dintre blestemele care apasă pe Românii acestor vremuri: pietismul sau emoția goală. Oameni care se emoționează până la lacrimi și hohote de plâns la slujbe sau emisiuni, pentru că asta îi convinge cât de buni sunt. După care uită orice ar fi fost învățătură bine, îndreptare, schimbare înspre Cer; și rămân la fel, dar, se înțelege, emoționați teribil iar și iar, la toate cele care li se par „emoționante”. Zadarnic, sterp.

Bunătatea românească este un fapt. Și, uimitor la prima vedere, un fapt adeseori crunt și urât. Sau prostie crasă.
De ce?
Pentru că dacă nu înveți cum să ajuți vei ajuta răul. Sau, în cel mai bun caz, vei ajuta rău.
Școala vieții ne-a predat, în ultima vreme, de două ori această lecție:
Războiul din Ucraina;
Cutremurele din Turcia și Siria.
De fiecare dată, cei mai mulți dintre Români s-au oprit la coajă, pierzând miezul, rostul, ceea ce este cel mai prețios în acestă lecție.

S-au indignat până la neputință unii, atunci când am spus, la începutul Războiului din Ucraina că Rusia și Ucraina sunt două state satanice. Altcineva, mai treaz, m-a întrebat: Dar statul român? I-am răspuns: Și statul zis român. Amintesc asta doar pentru a vedea câtă orbire este: omul de azi nu mai cunoaște sau nu mai stăpânește înțelesurile. Pentru el cuvântul nu mai este, fiind înlocuit de vorbă – vorba goală. În mintea omului de azi, lipsit de miez și înțelegere, se amestecă în comunistă egalitate statul, oamenii, țara, poporul, politicienii, serviciile secrete, corporațiile, corupții și cinstiții. Deși poate să exprime o anume deosebire între aceste vorbe (pentru el sunt vorbe), în vorbirea lui, în discuțiile lui, trece de la una la cealaltă ca și cum ar fi identice.
Aceeași persoană care zice
Noi (poporenii) suntem jefuiți și chinuți de politicieni.
spune, foarte liniștit, în fața unui act absurd, criminal, corupt, idiot etc. al politicienilor
Era de așteptat – așa suntem noi.
Care noi?
El nu vede că sunt două noțiuni diferite – poporenii și politicienii – pe care le folosește ca diferite uneori și ca identice în alte cazuri. Mai clar, ca diferite atunci când nu este vorba despre răspunderea pentru ceea ce este rău, ca identice atunci când este vorba despre răspunderea pentru rău.
Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale.

Revenind la Războiul din Ucraina, au fost câteva tipuri de reacție.
Pe mine mă interesează cei care:
a) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să îi ajute și pe refugiații din Ucraina, (oarecum) la grămadă
b) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să nu îi ajute și pe refugiații din Ucraina decât dacă sunt Români
c) până atunci nepăsători față de Ucraina și Românii de acolo au sărit emoționați să ajute necondiționat Ucraina și Ucraineenii
Primii au făcut bine, următorii au făcut bine, ultimii au făcut rău.

Nu există dragoste fără adevăr, așa cum nu există adevăr fără dragoste.
Dragostea fără adevăr este patimă, este emoție oarbă; adevărul fără dragoste este patimă, este justițiarism orb. Doar împreună dau ceea ce este după Dumnezeu.
Voi repeta: nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.

Dumnezeu ne ajută condiționat: să folosim spre binele nostru ajutorul Lui, nu spre răul nostru. Și dacă răbdarea lui Dumnezeu ne dă zeci de ani și chiar secole ca să îi împlinim condiția, totuși Iadul așteaptă pe cei care au eșuat. Și acesta este un fapt, indiferent de emoțiile furioase ale unora, care ar vrea să ucidă, să violeze, să jefuiască, să mintă, să otrăvească și apoi să se ducă în Rai, evident nepocăiți. Ei sunt aceia cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel nepătruns, cum spune Scriptura.
Și dacă Cel Bun prin Sine condiționează ajutorul Său – cu înțelepciune iubitoare – este cu atât mai de înțeles ca noi să condiționăm ajutorul nostru.

O lecție pe temă a fost și este Războiul din Ucraina.

Până în Februarie 2022 Ucraina a fost un stat dușmănos față de România.
Un exemplu simplu este Canalul Bâstroe, o demență naționalistă ucraineeană ce amenința să distrugă Delta Dunării. (Și care a dat dovada incompetenței profunde a multor, foarte multor consilieri guvernamentali și prezidențiali.) Acțiunea respectivă a inclus focuri de armă împotriva grănicerilor români. Ceea ce, logic, trebuia să ducă la acțiuni categorice din partea statului zis român (a dus doar la smiorcăieli și bocituri mai jalnice decât ale unui copil!).
Un exemplu simplu este Genocidul împotriva Românilor din Ucraina, care se desfășoară neîncetat, sub toate regimurile, din secolul al XVIII-lea încoace: țări românești străvechi, precum Zaporojia, Hersonul, Vozia etc. erau românești atunci când au fost luate de Rusia. (În Zaporojia se păstra la 1770 tradiția că hatman putea să fie doar cel din neam de boieri români; pe Doneț Românii deveniți Cazaci încă păstrau în anii ’90 steagul tricolor și amintirea Românității; în Herson și Vozia înseși recensămintele rusești au dat, exceptându-i pe invadatorii musulmani, o majoritate românească de peste 90%! Etc.) Republica Ucraina, din 1992 încoace, i-a persecutat sistematic pe Românii de aici. S-a ajuns la violarea unor familii, la bătăi și ucideri, la distrugerea de biserici și școli, etc., etc.
Mulți dintre cetățenii Republicii România au dovedit o nesimțire adâncă față de Românii din Ucraina. Am luat parte în anii ’90 la sute de mitinguri, conferințe și alte acțiuni pentru Românii din Uniunea Sovietică, din Federația Rusă și Ucraina – și din alte părți ale foste URSS. Am ajuns, repede, să recunosc participanții: câteva sute de oameni. Se mai lipeau uneori de noi emoționați care, după aceea, dispăreau pentru totdeauna.
Strângerea de ajutoare pentru Românii din Ucraina s-a izbit, și în anii ’90, dar și mai mult după, de o nepăsare (=nesimțire) aproape deplină din partea emoționaților din Republica România: puțini se sinchiseau să dea o carte (care să nu fie o ruptură), un caiet, niște creioane colorate, un stilou. Mai mult? Vise!
Totuși, an de an apăreau în mass-media mărunte vești despre suferințele Românilor din Ucraina. Uneori și apelurile lor: către statul zis român, către Românii din România, către Patriarhia Română. Tot noi eram cei care răspundeam – din ce în ce mai puțini, an de an, căci unii dintre noi treceau la Domnul. Poporenii nu erau emoționați prin presă de aceste suferințe, deci le treceau cu vederea. An de an, deceniu după deceniu.

În Februarie 2022 Rusia lui Putin „nu a mai suportat persecuția Rușilor din Ucraina” și a atacat. Este un pretext ce ar fi credibil, dacă Rusia nu ar fi avut multe mijloace să schimbe soarta Rușilor din Ucraina de-a lungul vremii.
În esență, două state foarte corupte, foarte dictatoriale, foarte rasiste, foarte xenofobe, au început să se lupte între ele.
Treaba lor.
Da, dar stăpânii mass-mediei au hotărât că este treaba noastră.
Și, cum se zice în cartier, emoționații au pus botul la vrăjeală
Cei cărora până ieri nu le păsa de conaționalii lor din Ucraina, au devenit plini de emoții și foarte darnici față de străinii din Ucraina.
Cei cărora până ieri nu le păsa de răul făcut de Ucraina Românilor și României au devenit plini de emoții și susținătorii Ucrainei.
Cei cărora până ieri le era silă de naționalismul românesc, au devenit deodată plini de adorație față de naționalismul șovin ucraineean.

Ca urmare, Ucraineenii veniți în România au ajuns rasă superioară – fiind tratați ca atare și de autorități, și de emoționații cetățeni români (români?).
Iar Românii din Ucraina sunt mai persecutați decât înainte. Adeseori în aplauzele satanice ale emoționaților, care dau vina pe Românii din Ucraina pentru faptul că Ucraina îi persecută1.

Pe când, întru Dumnezeu, cei care s-au trezit că există Ucraina, Românii din Ucraina, refugiații din Ucraina etc., aveau în față calea dreaptă:
– să ajute refugiații săraci din Ucraina, și în primul rând pe refugiații români;
– să înceapă, în sfârșit, să îi ajute pe Românii din Ucraina;
– să condiționeze ajutorul pentru Ucraina de încetarea persecuțiilor și reparații pentru Românii din Ucraina, de acordarea de drepturi adevărate, practice și imediate acestora.

O altă lecție este aceea a cutremurului din Turcia și Siria.

De foarte multă vreme Turcia persecută – și nu ușor, ci criminal și profund – pe cei care nu sunt Turci, pe cei care nu sunt Musulmani. Erdogan înalță imnuri minaretelor și moscheelor prin care ”Turcii vor cuceri lumea”. Genocidul împotriva Armenilor, început masiv în Primul război mondial, a fost reactivat recent: Războiul Azero-Armean a fost aranjat și susținut masiv de Turcia. Kurzii sunt persecutați violent, la fel și alte minorități etnice băștinașe. Lazii sunt în pragul dispariției – Europa nici nu cunoaște acest popor străvechi. La fel alte naționalități, toate băștinaște în Asia Mică și dușmănite cumplit de Turcii invadatori.
În fiecare an Turcii fac mari petreceri în cinstea cuceririi locurilor în care stau: sărbătoresc, la propriu și direct, uciderea bărbaților localnici și violarea repetată a femeilor lor. Practic nu există Turc ce nu se trage din cel puțin o femeie violată până la prăbușire psihică, până la transformarea într-o sclavă. Iar aceste fapte sunt sărbătorite ca glorioase, an de an, în Turcia. Sărbătoarea Cuceririi Constantinopolului – cucerire însoțită de acte de o monstruozitate absolută – este doar paradigma acestei spiritualități satanice turcești.
În 23 Ianuarie s-au împlinit 145 de ani de când Imperiul Otoman a cerut pacea în Războiul de Independență. De aproape un secol și jumătate Turcii nu au înapoiat Românilor nimic din ceea ce au jefuit. De la Spada lui Ștefan cel Mare, expusă la Istanbul, până la nenumărate alte valori. Turcia nu și-a cerut iertare pentru jafuri, violuri, crime și distrugeri. Dimpotrivă, în cărțile școlare, în literatură și în literatura istorică, politică etc. toate acestea sunt prezentate ca realizări glorioase ale Turcilor!
Iar încercările câtorva Români, printre care mă număr, de a obține măcar o recunoaștere a greșelilor trecutului – fără de care viitorul este, evident, sumbru –, dar și alte îndreptări necesare, au fost și sunt disprețuite nu doar de autoritățile, ci și de cetățenii României.
Mai mult!
De zeci de ani Turcia lucrează la recucerirea României.
În cărțile turcești se explică iar și iar că toată România de astăzi a fost sub autoritate otomană și trebuie să revină sub stăpânirea Turciei. Se realizează filme și telenovele care glorifică figuri bestiale ale istoriei, precum Soliman zis Magnificul – un monstru odios, a cărei domnie plină de genocid, de încălcarea jurămintelor făcute de el chiar și pe Coran, de înșelăciune și perfidie, este promovată de Turcia chiar și prin sintagma ”Sub domnia iubirii”. Actul este similar cu o telenovelă laudativă despre Hitler difuzată în Israel sub același nume. Totodată, Turcia înființează licee și școli în România. Li se permite firmelor și chiar autorităților turcești să cumpere imobile în România – deși asta contravine direct Constituției României. Astfel, copiii și tinerii din România sunt îndoctrinați turcoman și musulman în propria țară: prin televizor, școli, radio, internet.
Iar autoritățile române?
Autoritățile române acceptă orice umilință: direcții de pașapoarte șed în mall-uri turcești cu plăci care arată că ele funcționează acolo din mila și mărinimia Turciei. O abjecție fără margini, dar la care emoționații nu reacționează: mass-media ai cărei sclavi sunt nu i-a emoționat!

În schimb Românii din Turcia sunt cel mult tolerați.
După peste o sută de ani, MeglenoRomânii din Turcia nu au drepturi elementare. Nu e vorba doar că statul zis român îi tratează ca și pe proprii cetățeni, cu nesimțire spurcată. Dar nici Turcia nu le acordă, ca unor buni cetățeni ce îi sunt, drepturile elementare cuvenite.
Pentru numeroasele moschei ale Turcilor și Tătarilor din România (pe care Turcia îi revendică deopotrivă), Ankara a acceptat cu greu o bisericuță românească la Istanbul. Dar pe urmă a pretins cu nerușinare să ridice o mega-moschee pe pământul Brâncovenilor; aceeași Brâncoveni pe care i-a exterminat cu bestialitate pentru că nu au acceptat să se turcească.
Și cei mai mulți dintre cetățenii României au tratat toate aceste lucruri cu aceeași nepăsare sau nesimțire cu care au tratat Românii din Ucraina, persecuțiile Ucrainei împotriva Românilor etc.

Dar cum a venit Cutremurul din Turcia și Siria, cum i-au apuca emoțiile pentru Turci și Turcia.
Și au trecut la același ajutor necondiționat, adică irațional, adică păcătos. Cu atât mai irațional cu cât s-a îndreptat covârșitor către o putere care nu avea nevoie de ajutor extern, Turcia. Dar, aceeași emoționați, au ajutat puțin sau de loc țara care chiar avea nevoie de ajutor, Siria. (Cine vrea să ajute real și direct oamenii din Siria – nu organizații dubioase – o poate face prin conturile de aici: https://antiochian.org/regulararticle/1498 )
Emoționații aceștia sunt cei care niciodată nu au sprijinit minoritățile persecutate de Turcia, nu au ajutat niciodată la repararea rănilor făcute de Turci Românilor etc. Dar s-au făcut peste noapte adoratori ai Turciei, plini de „milă și înțelegere”; milă și înțelegere mincinoase, căci nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
S-a ajuns până la nivelul la care Creștini practicanți au emis texte anti-ortodoxe de felul „poporul turc nu merita o asemenea pedeapsă [de la Dumnezeu] mai mult decât noi, românii, sau alt popor!”. Adică s-au făcut egalii lui Dumnezeu! Au decretat ei, cu autoritate dumnezeiască, faptul că toate popoarele sunt egal de vinovate! Asta împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, care ne învață, fie și în parte, cum și de ce judecă El neamurile!
Și asta deși mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr!
Să facem o singură paralelă, ca să vedem cât de nedreaptă este „îngăduința” sau „generalizarea” emoționaților:
Poporul Armean, care nu a atacat niciun alt popor în ultimii șase sute de ani – dacă nu mai mult – este pentru acești emoționați „un popor la fel de rău” ca Poporul Turc. Popor care în ultimii o mie de ani a atacat nenumărate popoare, a ras de pe fața pământului localități și țări, a violat milioane și milioane de femei, a jefuit țări și națiuni.
Asemenea fraze sunt iraționale. Și, bineînțeles, ne-ortodoxe, ca să nu spunem anti-ortodoxe. Căci nu sunt după adevăr, ci după emoții oarbe, adică patimi.
Dar de ce sunt exprimate?
Pentru a da pretexte pentru urmarea nedreptății; căci în străfundul sufletului conștiința spune fiecărui om că ajutorarea necondiționată a celor răi este vinovată.

Mass-media pompează emoțiile oarbe, căci ele înrobesc telespectatorii.
Și după atâta amar de vreme de manipulare, emoționații nu se trezesc – decât puțin și pe alocuri.

Să înțelegem:

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.
Acesta este adevărul.

Și aceasta este o lecție a vieții pe care și în ultimii ani cei mai mult cetățeni ai României nu o învață. Până când, Doamne ferește!, se va sfârși răbdarea lui Dumnezeu. Și le va arătat emoționaților cât de puțin îi vor ajuta cei pe care ei i-au ajutat dacă se întoarce roata.
Dar oare atunci vor înțelege ceva?
Sau se vor cufunda în văicăreală și boceală, stând în același pietism aducător de moarte?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfințitul Mucenic Iustin Pârvu
Voievodul Ortodoxiei Românești

1Amintesc de textele abjecte ale unor emoționați și intelectualiști care apără crimele împotriva umanității săvârșite de Ucraina lui Zelensky împotriva Episcopului Mihail Jar și altor clerici români. Sub cele mai mincinoase și chiar demente pretexte. Dacă voi avea vreme și putere, voi reveni la acestea.