Categorie: Cetăţeneşti

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Aflu din mass-media că s-ar pregăti o ședință publică a Primăriei Sectorului 2 București privitoare la bustul lui Mircea Vulcănescu și la o cerere a INSHR-EW1 privitoare la demolarea lui. Am intrat pe site-ul Primăriei Sectorului 2, dar nu am găsit nicio informație pe temă. Am dat o căutare ”Mircea Vulcănescu”, nimic. Să fie o greșeală a presei? Dar de ce nu există nicio negație din partea Primăriei Sectorului 2 dacă este o greșeală?

Deoarece INSHR-EV are o veche tradiție în ilegalități, încălcându-și deseori atribuțiile și făcând acțiuni de poliție politică, inclusiv de poliția gândirii, simt că este nevoie, totuși, de un răspuns. Ca urmare, argumentez mai jos părerea mea în fața unei explicații-rechizitoriu făcută publică de INSHR-EW.

1. Bineînțeles, anti-evreismul sau anti-semitismul sunt doctrine absurde și urâte, la fel de absurde și urâte precum jihadul, comunismul și alte asemenea extremisme. Dar INSHR-EW nu are atribuții de combatere a acestor curente, de care se ocupă alte instituții, conform legii2. De asemenea, INSHR-EW nu are atribuții de sesizare sau cerere către autoritățile locale sau alte instituții de stat ori private privind acte ce ar putea să țină de anti-evreism sau anti-semitism. Pentru a acoperi infracțiunile repetate ale membrilor INSHR-EW, s-a emis în 2016 o Hotărâre de Guvern prin care i se acordă INSHR-EW și atribuția de „apărare a memoriei victimelor Holocaustului”. Există, desigur, o dimensiune radical nedemocratică a atribuției – căci un studiu care dovedește că cineva socotit victimă a fost torționar poate fi atacat și interzis pe motiv că „afectează memoria victimelor Holocaustului”. Dar, chiar acceptată ca atare, această apărare poate lua, conform atribuțiilor INSHR-EW, doar forma unor studii, articole etc. menite să arate ce și cum afectează memoria victimelor Șoahului (Holocaustului) și care ar fi adevărul în această privință. Repet, există instituții de stat abilitate pentru combaterea unora sau altora dintre formele (potențiale sau concrete) de extremism în Republica România. Nu INSHR-EW. A cărui conducere îi încalcă sistematic atribuțiile, prin acțiuni ce țin în cel mai direct mod de Codul Penal.

2. Încălcând legea, INSHR-EW a trimis Primăriei Sectorului 2 București, în 2014, după cum recunoaște însuși Alexandru Florian (director al institutului!3), „o solicitare pentru a retrage de pe spațiul public bustul lui Mircea Vulcănescu”. Trebuie observat că prezența monumentelor istorice și artistice în spațiul public nu constituie una dintre atribuțiile INSHR-EW. Așa cum acesta nu este abilitat să trimită asemenea solicitări celorlalte instituții. Voi aminti acum de faptul elementar că dacă d-l Alexandru Florian, sau orice alt cetățean, observă o faptă ilegală, are datoria de a sesiza autoritățile abilitate. Ca cetățean! Nu, abuziv și ilegal, cu folosirea incorectă a funcției întâmplător ocupate. Totuși, iată, Directorul INSHR-EW vorbește public despre ilegalitatea săvârșită cu cea mai mare liniște (amintim că atribuția „apărării memoriei victimelor Holocaustului”, de care se prevalează INSHR-EW în săvârșirea abuzurilor actuale, va fi căpătată după doi ani, în 2016!). Deoarece această ”solicitare” este explicată (?) de d-l Alexandru Florian în articolul din link-ul de mai sus, iar ”argumentele” nu s-au schimbat între timp, voi arăta de ce asemenea solicitări sunt nu doar ilegale, ci și total neîntemeiate, ba chiar anti-evreiești sau anti-semite.

3. Începutul explicației este de o lipsă de onestitate șocantă. Autorul alege să ignore toleranța extremă a INSHR-EW față de o serie de figuri naziste cu greutate precum Armand Călinescu (primul prim-ministru din Regatul României numit la cererea lui Hitler!), Miklos Horthy sau Albert Wass. Totul în numele unei ”corectitudini” stranii, care ingoră, de pildă, că Valeriu Gafencu și-a dat viața pentru a salva de la moarte un Evreu (cu succes, de altfel!).

4. Pe aceeași linie de lipsă de onestitate – și, aș adăuga, practici totalitare – același director al INSHR-EW se plânge de faptul că ar fi „fără fair play” faptul că ”solicitarea” (ilegală!) făcută de dânsul ar fi fost pusă de Primăria Sectorului 2 București la dispoziția presei. Cu toate că lucrează pentru Guvernul României, instituție care teoretic are datoria sacră de a apăra democrația în România, Alexandru Florian susține prin frazele sale atacurile anonime și anularea dreptului la replică și/sau apărare.

5. Următoarea acțiune lipsită de onestitate este transformarea OUG 31/2002 într-o sursă de speculații. Astfel, dânsul își permite să spună că

„În filosofia OUG 31/2002 persoanele condamnate pentru crime de război nu pot fi reprezentate în spațiul public, întrucât nu pot fi purtătoare de mesaj democrat.”

Subliniem că filosofia în cauză îi aparține exclusiv autorului, având valoare juridică zero – deși poate impresiona prin citarea unei OUG pe cei fără pregătire juridică. Altfel spus, este o manipulare în cel mai bun caz, dacă nu o minciună sfruntată.

6. Autorul va continua cu felurite speculații, transformând declarații circumstanțiale în realități absolute – deși într-o categorică lipsă de susținere documentară, esențială pentru asemenea acuzații.

7. Autorul, un participant la regimul tiranic al comunismului ceaușist, fiu de nomenclaturist, îndrăznește să critice faptul că Mircea Vulcănescu nu a făcut opinie separată în fața lui Antonescu în problemele pe care acesta le stabilise cu Hitler. Ceea ce, insinuează Alexandru Florian, l-ar face vinovat pe Mircea Vulcănescu de politica lui Antonescu. Pe aceeași linie, ar însemna că la Târgoviște în 25.12.1989 ar fi trebuit să stea și el în fața plutonului de execuție, de vreme ce a lăudat regimul ceaușist și a beneficiat de roadele abuzurilor acestuia. Evident, este o demonstrație prin reducere la absurd, astfel încât nu doar fractura logică a discursului, ci și lipsa de onestitate personală să poată fi constatate.

8. Un excepțional sofism – atât prin lipsa de logică, dar și prin cea de moralitate – îl realizează d-l Alexandru Florian vorbind despre „condamnarea” lui Mircea Vulcănescu. Acesta recunoaște, și citează direct, că Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru „permiterea intrării trupelor germane în țară” și pentru „declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Este evident că nu a depins de Mircea Vulcănescu permiterea intrării trupelor germane în țară, nici declararea sau continuarea războiului contra URSS: Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Repetăm: subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Adică nici măcar secretar de stat. Totuși Alexandru Florian insinuează că acea condamnare absurdă a lui Mircea Vulcănescu ar avea ceva de-a face cu memoria victimelor Holocaustului! Pe aceeași linie se poate spune că Alexandru Florian și tatăl lui sunt vinovați de crimele lui Vișinescu și ale celorlalți torționari, de înăbușirea de Ceaușescu a dizidenților politici ș.a.m.d. Practic d-l Alexandru Florian demonstrează prin aceste sofisme lipsa totală de argumente la subiect. Și, implicit, nevinovăția lui Mircea Vulcănescu.

9. Ca o paranteză, un individ care își depășește și încalcă atribuțiile de serviciu, ba chiar își asumă atribuții ale altor instituții, își permite să emită fraza

„a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept”.

Zice asta deși el însuși încalcă legea. Zice asta deși legea pe care o invocă vine în contradicție cu Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Ed. Humanitas, București, 2008).

10. Pe aceeași linie a lipsei de argumente și dovezi se află și acuzațiile de antisemitism aduse de Alexandru Florian (în numele INSHR-EW!) lui Mircea Vulcănescu. Se ajunge până la transformarea eforturilor acestuia de evitare a abuzurilor în aplicarea legilor antonesciene în anti-semitism. Un exemplu tipic este textul în care Mircea Vulcănescu izbutește să impună fraza „să fie substituiți patronilor evrei care au fost condamnați pentru sabotaj [s.n.]”. În orice țară trecută printr-un regim totalitar o asemenea frază ar fi salutată ca un mijloc genial pentru salvarea celor mai mulți patroni evrei – evident, cazurile de condamnare pentru sabotaj fiind foarte rare. Total incorect, d-l Alexandru Florian o invocă drept mărturie de… antisemitism! Asta deși amintește de lupta lui Mircea Vulcănescu împotriva funcțiilor economice represive sau informative! La fel este tratată intervenția lui Mircea Vulcănescu pentru apărarea Evreilor săraci, care nu puteau plăti taxa cerută de Antonescu (la stăruințele lui Hitler).

11. Cu aceeași deplină incorectitudine, în materialul semnat (ilegal) în numele INSHR-EW, Alexandru Florian ignoră o acțiune cheie a subsecretarului de stat Mircea Vulcănescu: susținerea Teatrului Evreiesc, știut și sub numele de Teatrul Barașeum (după numele celui care construise clădirea în secolul al XIX-lea, clădire devenită apoi centru cultural în proprietatea statului; adresa actuală Strada Iuliu Barasch, numarul 15, sector 3, București).

Apariția Teatrului Evreiesc, inițiativă exclusivă a lui Radu Gyr, a însemnat salvarea pentru sute de Evrei și familiile lor. În loc să fie trimiși la muncă în cine știe ce condiții, ori chiar pe front, în loc să rămână fără pâine, fără loc de muncă, aceștia au căpătat un salariu și posibilitatea de a-și continua activitatea artistică. Condițiile realizării Teatrului Evreiesc, și mai ales ale finanțării lui, erau foarte grele, pentru că Guvernul Antonescu încă din primele sale zile interzisese

„tot personalul evreiesc de la Teatrele Naționale sau particulare, chiar nesubvenționate de stat, sau de la orice alte înjghebări sau formațiuni cu caracter artistic sau teatral” (Decizia 42181 din 8.09.1940, a Ministerului Cultelor și Artelor)

În ciuda acestei decizii și altor legi antisemite, comandantul legionar Radu Gyr, în calitate de Director General al Teatrelor, a izbutit imposibilul: acordarea de către guvern a unei clădiri pentru artiștii evrei. Pe 1 Martie 1941 are loc primul spectacol, programat de artiștii evrei special spre a-l sărbători astfel pe salvatorul lor (a cărui zi de naștere era pe 2 Martie). De altfel Teatrul Evreiesc este unul dintre motivele arestării lui Radu Gyr de către Antonescu, arestare urmată de trimiterea în lina întâi.

Grija față de Teatrul Evreiesc a fost preluată de Mircea Vulcănescu. Acesta a reușit să găsească mijloace pentru susținerea instituției în plin război, cu toate că alte teatre, românești, își închideau porțile. Numeroși actori, regizori, desenatori etc. au găsit aici adăpost în vremuri foarte grele.

Pretind unii, profund nedrept, că Teatrul Evreiesc (Barașeum) ar fi fost o instituție antisemită pentru că „îi separa pe actorii Evrei de ceilalți cetățeni”. Adevărul este invers: excluși de Guvern din teatrele de stat și private, artiștii Evrei au fost salvați și au putut păstra legătura cu publicul (inclusiv cu numeroșii admiratori Români!) prin Teatrul Evreiesc înființat de Radu Gyr și susținut de Mircea Vulcănescu. Este cutremurător să vezi câți se bucură de existența acestui teatru și de realizările sale impresionante, disprețuindu-i și denigrându-i pe cei care l-au înființat și l-au susținut în cele mai grele timpuri!

Concluzie:

Mircea Vulcănescu a limitat drastic abuzurile împotriva Evreilor – fie că erau patroni sau oameni săraci. Mai mult, a asigurat mijloace de subzistență, chiar cu riscul eliminării personale, pentru mii de Evrei. Iscusita sa colaborare cu Comunitatea Evreiască a ținut în existență și Teatrul Evreiesc și alte instituții culturale iudaice. Zeci de mii de Evrei îi datorează faptul că nu au murit de foame, mii de artiști faptul că și-au putut urma vocația în plină nebunie mondială. A fi împotriva lui Mircea Vulcănescu înseamnă a fi împotriva tuturor Evreilor pe care i-a ocrotit.

Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pentru nicio faptă antisemită, pentru nicio crimă împotriva umanității, ci pentru faptul că a făcut parte dintr-un Guvern care a colaborat cu trupele germane și a fost implicat în război împotriva URSS – acuze lipsite de orice substanță nu doar pentru că lipsește orice răspundere proprie în privința celor două acțiuni, dar și pentru că și-a folosit poziția pentru a face foarte mult bine. Dacă Oskar Schindler, în ciuda funcțiilor și implicării sale directe în mașina de război nazistă, este absolvit prin viețile slavate, cu atât mai mult Mircea Vulcănescu. Acesta, cu mult mai puține mijloace, a făcut infinit mai mult.

Mircea Vulcănescu este חסיד אומות העולם (hasid umot haolam), adică drept între popoare. El se înscrie printre cei care, neevrei fiind, au luptat pentru slavarea Evreilor în Holocaust, asemenea lui Raoul Șorban și alții asemenea. Iar denigrarea lui este o ofensă adusă victimelor Șoahului și un act flagrant de antisemitism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, organizație (teoretic) guvernamentală.

2A se vedea H.G. nr. 902 din 04.08.2005, 866 din 23.08.2012, 1066 din 26.11.2014 și 625 din 31.08.2016.

3Conform informațiilor publice ale INSHR-EW.

E greu să crești copii astăzi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Dacă Dr. Fauci ajunge în instanță, pe când Arafat, Cercel, Iohannis etc.?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii
Conform The Post Millennial, Senatorul Dr. Rand Paul cere aducerea în fața justiției a Dr.-ului Fauci, dovedit ca infractor

Unul din rezultatele creșterii prezenței Republicanilor în conducerea SUA este faptul că o serie de dezvăluiri încep să aibă efect. Un rol important îl au și documentele Twitter care, ajunse la Elon Musk, au fost făcute publice: ele au dovedit manipulări politice total anti-democratice – declarate până acum „teoria conspirației” – inclusiv în ceea ce privește Plandemia și, foarte important, originea COVID-19.

Printre altele este deja dovedit în SUA, și se fac pași spre a se pregăti consecințele juridice, că virusul COVID-19 a fost produs în laborator. Producerea lui a fost finanțată de Dr. Fauci, cu bani americani, Dr. Fauci mințind Congresul SUA în mod repetat în această privință.

De asemenea este dovedit că Dr. Fauci și-a folosit fiica ce deținea o poziție în Twitter, precum și alte relații în această rețea de socializare și în altele, pentru a-și promova politica de carantină împotriva dovezilor științifice.
De pildă, cu toate că știa foarte bine că măștile sunt inutile în prevenția transmiterii COVID-19, a militat cu maximă agresivitate pentru impunerea lor. În această privință merită amintit disprețul cu care trata ideea folosirii acestor măști înainte de declanșarea epidemiei Virusului Wushan (COVID-19).

Sunt realități științific dovedite că Virusul Wushan nu poate fi combătut prin carantină (lockdown) și că, de fapt, carantina face foarte mult rău, mai ales copiilor. Cu toate acestea, Twitter și alte rețele de socializare au promovat politica de carantinare generală promovată de Dr. Fauci. Experți precum Dr. Jay Bhattacharya, unul din marile nume de la Stanford, au fost blocați de Twitter prin felurite metode. Unul din motivele pentru care fostul Twitter, dinainte de preluarea Elon Musk, bloca – pe față sau prin umbrire – un cont este, textual „libertatea științei” („Scientific freedom”). Altfel spus, cei care promovau libertatea științei față de politică erau tratați ca dușmani și cenzurați.

Și despre aceste lucruri s-a pretins că sunt teoria conspirației. Iar acum, pe documente, se dovedesc a fi absolut reale.
Iar implicarea vinovată a Dr. Fauci în crimele Plandemiei este mai mult decât dovedită. Tot mai multe voci de prestigiu, de la senatorul american Dr. Rand Paul până la miliardarul Elon Musk cerând urmărirea în justiție a acestuia.
Sunt multe asemenea știri în SUA.
De la dovedirea faptului că impunerea măștilor a fost și este un chin inutil și o jefuire a poporului, până la faptul că a început lupta pentru aducerea vinovaților în instanță.
Dar mass-media din Republica România (mass-medie numai excepțional românească), tace. De ce?

Cel mai probabil, pentru că foarte mulți „puternici” din acest stat (încă) anti-românesc ar trebui să urmeze căderii Dr. Fauci.
Altfel spus, dacă Dr. Fauci ajunge în instanță pentru ceea ce a făcut în Plandemie împotriva practicilor medicale corecte, la ce se pot aștepta complicii săi? La același tratament, desigur!
Iar aici intră și politicianiștii medicinei, precum Arafat și Streinu-Cercel, dar și agenți politici precum Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă și Florin Câțu. Precum și șefii din mass-media care au promovat politica aceasta criminală.
Ca urmare, se tace.
Iar această tăcere este cea mai clară dovadă a vinovăției.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Între Limba Română și Creolo-Română

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiul – mahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

”Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă [s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

*

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Inima Românimii trăiește aici

Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni

Mihai-Andrei Aldea19 comentarii

Pentru Horia Pop, erou contemporan
al libertății și identității Românilor Ardeleni,
trecut în Veșnicie în 2020

Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.

Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați.
Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite.
Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine.
Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.

DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza

”Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.

Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.

Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați.
Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun.
Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc.
Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia.
Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor.
De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.

Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”;
Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav.
Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.

Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!

Mihai-Andrei Aldea