Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

10. DESPRE VIAŢĂ, MOARTE, RAI ŞI IAD

O altă rătăcire majoră a multor secte adventiste, iehoviste şi a altora asemenea este legată de însăşi viaţa omului şi de moartea sa. Aceşti sectanţi învaţă că omul este asemenea animalelor, deci moartea sa este o nimicire totală. Prin aceasta ei se aseamănă ereticilor saduchei din vremea Mântuitorului, care nu credeau că există suflet, înviere şi îngeri. Ce este cu totul şocant este că pretind că astfel de blasfemii sunt „învăţături ale Bisericii”, deşi contrazic în chip direct cuvintele lui Hristos.

Dar să vedem de la ce pornesc ei în „demonstrarea” rătăcirii lor. De pildă, de la cuvântul:

Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Ps. 145, 3-4).

De vreme ce vor pieri toate gândurile lor în clipa morţii lor, sectanţii spun că e evident că moartea înseamnă pierirea totală a omului. De fapt însă, ca cineva să nu mai aibă gânduri nu înseamnă că dispare. Atunci când cineva doarme un somn foarte adânc, fără vise, nu este totuşi trecut în „nefiinţă”. Atunci când cineva cade într-o reverie fără gânduri nu înseamnă că nu mai există. De fapt ştim oare exact ce sunt gândurile? În această privinţă pot fi multe de spus. De foarte multe ori în Sfânta Scriptură (şi în Psalmi de asemenea) „gânduri” înseamnă „planuri” sau „intenţii” ori pur şi simplu sistem ori mod de gândire. Şi este evident că atunci când un om moare planurile şi intenţiile lui umane pier. Dar asta nu înseamnă că dispar cu totul. Mai mult, spunându-se „ieşi-va duhul lor” şi se vor întoarce în pământ apare întrebarea „ce se întâmplă cu duhul lor care iese?” Şi până la lămurirea ei nu se poate da un verdict hotărât.

În afară de acest cuvânt, ei vin şi cu altele la fel de nehotărâte, pe care le răsucesc în fel şi chip ca să se potrivească în vreun fel cu amăgirea lor.

Astfel, ei citează pe Iov, care spune: Dar omul când moare rămâne nimicit; când îşi dă omul sufletul, unde mai este el? (Iov 14, 10). Dar faptul că Iov se întreabă unde mai este omul când îşi dă sufletul este pur şi simplu o întrebare, nu o afirmaţie, aşa cum ar vrea sectanţii. Mai mult, puţin mai încolo zice omul se culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul lui (Iov 14, 12). Iată că Iov numeşte moartea somn, şi nu nimicire, şi vorbeşte de un somn al omului care durează cât vor sta cerurile. Aceasta nu este distrugere, sau desfiinţare, ci o stare tristă, neplăcută, dar nu nimicire.

O, de m-ai ascunde în împărăţia morţilor, ca să mă ţii acolo până când va trece mânia Ta, şi de mi-ai soroci o vreme când iarăşi să-Ţi aduci aminte de mine! Dacă omul a murit o dată, fi-va el iarăşi viu? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe. Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale. Pe când astăzi Tu numeri paşii mei; atunci Tu nu vei mai lua seama la păcatul meu. Nelegiuirea mea ar fi pecetluită ca într-un sac şi greşeala mea ai spăla-o şi ai face-o albă (Iov 14, 13-17).

Pentru orice om care cunoaşte istoria mântuirii este mai mult decât limpede că Iov aici vorbeşte despre nefericita stare a celor dinaintea venirii lui Mesia, de atât de lunga aşteptare a mântuirii. Atunci domnea Legea care punea toate sub păcat, iar iertarea şi îndreptarea venite prin Hristos erau doar o nădejde îndepărtată, aproape de necrezut. Se vede însă că Iov cunoaşte prea bine existenţa împărăţiei morţilor, şi nu poate exista o asemenea împărăţie dacă cei morţi de fapt nu mai există. El spune că încrederea în învierea morţilor, palid intuită de cei din Vechiul Testament, l-ar ajuta să rabde toate zilele robiei sale până la schimbarea adusă de Hristos, Care va şterge şi toată nelegiuirea şi greşeala. Iată deci, Iov ştia că până vor veni să îi schimbe [Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi oştile cereşti] pe cei din Împărăţia morţii, ei se află într-o stare de robie. Nu de nimicire, de nefiinţă. Ca să îţi imaginezi că o asemenea discuţie despre viaţa după moarte înseamnă o credinţă în nimicirea totală a omului la moartea sa trebuie să ai o imaginaţie cel puţin ciudată, ca să nu spunem cu totul deviată. Ca să nu mai spunem că puţin mai departe chiar Iov a zis şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu (Iov 19, 26). Şi acest cuvânt, ca şi cel al Sfântului Apostol Pavel ne arată că viaţa omului, deşi atât de legată de trup, nu se termină însă odată cu acesta. Căci şi Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre descoperirile înalte ce i s-au făcut, spune:

Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12, 2-4).

Iată prin urmare că se poate ca omul să fie în afară din trup, şi încă având o asemenea putere de a simţi şi judeca încât cu greu poate deosebi această stare de cea în trup1. Aşa ceva nu ar fi cu putinţă dacă omul ar fi doar trup! Este, prin urmare, o mărturie foarte limpede a Scripturii asupra existenţei sufletului omenesc şi autonomiei sale faţă de trup.

Dar vin – în ciuda acestor cuvinte limpezi care ar trebui să îi facă mai prudenţi – sectanţii cu un text din cartea Ecleziastul, pe care tăindu-l după voia lor îl folosesc să-şi „dovedească” rătăcirea. Iată textul prezentat de sectanţi:

Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc (Ecleziastul 3, 19-20).

Dar Biblia nu se tâlcuieşte prin cuvinte rupte din context. Şi cu atât mai mult nu poţi face acest lucru cu o carte ca Ecleziastul, în care se prezintă puncte de vedere contradictorii, pentru ca doar mai târziu să se facă diferenţa, şi să se prezinte o concluzie. Şi de multe ori lucrurile sunt lăsate sub semnul întrebării, pentru a fi lămurite în alte cărţi ale Bibliei. Aşa se întâmplă şi aici, căci după cuvântul de mai sus urmează, neaşteptată, o întrebare:

Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos, către pământ? (Ecleziastul 3, 21).

Iată, dintr-o dată, că afirmaţiile categorice prezentate de adventişti şi alţii asemenea sunt doar o vorbă spusă cu îndoială, îndoială dovedită de întrebarea ce-i urmează. Nu sunt un cuvânt categoric şi cu autoritate, ci doar o mărturisire a unei tulburări şi îndoieli, aşa cum sunt foarte multe în cartea Ecleziastul. Autorul trece pe cititor prin tot felul de păreri şi îndoieli ale omului, susţinându-le şi doborându-le rând pe rând. Nu le prezentăm aici, ci îndemnăm doar pe doritori să citească această carte, pentru a vedea cât de încâlcit este firul ei şi cum trece prin cele mai felurite şi mai deosebită stări până ajunge la final2. Oricum însă, pentru a încerca să te bazezi într-o problemă atât de importantă pe un cuvânt pe care însuşi vorbitorul îl pune la îndoială trebuie să fi cu adevărat lipsit de argumente serioase!

Totuşi, chiar din această carte, sectanţii mai vin de multe ori cu încă un cuvânt, pe care de asemenea îl răsucesc pentru a părea că le dă dreptate.

Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare (Ecleziastul 2, 5-6).

De fapt, s-o spunem drept, de obicei sectanţii citează numai prima parte, prima frază, din acest text, deoarece a doua atinge un punct pe care ei încearcă să îl evite (faptul că Raiul nu va fi pe pământ, ci într-o lume nouă, refăcută de Dumnezeu după Judecata cea mare3). Dar se vede din întregul acestui cuvânt că nu este vorba despre o desfiinţare totală, ci despre o stare nefericită, firească pentru cei din Vechiul Testament, care se duceau, ca urmare a lipsei Răscumpărătorului, în Iad. Acolo, fireşte, ei nu mai aveau nimic de ştiut sau de comentat; numele lor era uitat, dragostea, ura şi pizma, ca lucruri lipsite de suport în singurătatea şi pustiul Împărăţiei morţilor, erau de mult pierite. Când eşti într-o singurătate, într-un întuneric ce durează ani şi secole şi milenii, se înţelege că nu mai ai nici pe cine să iubeşti, nici pe cine să urăşti, nici pe cine să invidiezi (pizmuieşti). Că este aşa se vede tot din Ecleziastul, din cuvântul ce zice Chiar dacă ar trăi mulţi ani, omul să se bucure de toate şi să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric, căci multe vor fi (11, 8). Aceste zile din întuneric sunt aceleaşi cu zilele robiei de care vorbeşte Iov, sunt lunga aşteptare din întunericul Şeolului a venirii Răscumpărătorului.

Este greu de înţeles cum poate cineva să pretindă că nu există viaţă după moarte, că viaţa este nimicire totală, când în tot Vechiul Testament se vorbeşte, de atâtea ori, de ceea ce Iov numeşte ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 21-22). Şi, pentru că nu dorim a stărui mai mult asupra multelor mărturii din Vechiul Testament, care ar avea trebuinţă de o carte întreagă, ne mulţumim a mai arăta doar că această parte a Bibliei [Vechiul Testament] dă şi dovadă a puterii Raiului ceresc de a ţine întru sine pe oameni cu tot cu trup! Acest lucru se poate vedea cu multă limpezime în răpirea lui Enoh şi Ilie cu trupul la cer (Facerea 5, 24; IV Regi 2, 11). O asemenea mutare arată că Raiul poate ţine întru sine pe oameni, deci are o existenţă reală şi care nu este în nici un caz limitată la îngeri. Toate aceste mărturii, dacă nu ar fi pur şi simplu ignorate de sectanţi, ar trebui măcar să-i pună pe gânduri, dacă nu să-i lămurească deplin.

Să lăsăm însă cele ale Vechiului Testament, şi să mergem la Testamentul Nou.

Să ne mirăm din nou? Există o asemenea mulţime de mărturii atât ale existenţei sufletului în afara trupului şi a vieţii după moarte, cât şi a faptului că Raiul nu va fi pe pământul acesta, încât nu poţi să nu te uimeşti de cei care susţin altceva (pretinzând totodată că… respectă Biblia!).

Iată Cuvântul lui Dumnezeu:

El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins (Matei 3, 12).

Cum ar putea să fie foc nestins dacă nu există pedeapsa veşnică, adică Iadul?

Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 11-12).

Iată că după cuvântul lui Hristos există un întuneric cel mai din afară, unde nu este nimicire totală, cum cred rătăciţii, ci plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29).

Iată că şi diavolii se temeau nu de vreo nimicire totală, ci de chinuirea despre care vorbise şi Hristos mai înainte (Matei 8, 12).

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Iată că există şi suflet şi trup, deşi rătăcirile iehoviste şi multe secte adventiste spun că sunt acelaşi lucru. Vedem însă că nu e aşa, căci întâi se arată că în lume trupul poate fi ucis, iar sufletul nu, dar este cu putinţă ca prin supunerea faţă de diavol şi sufletul şi trupul să se piardă în „Gheena”. Gheena era groapa de gunoi a Ierusalimului, care ardea în permanenţă şi devenise un simbol al Iadului şi chinurilor sale. Deci, în limbajul firesc al compatrioţilor Săi, Hristos avertizează asupra primejdiei ca şi sufletul şi trupul să ajungă în Iad!

Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 13, 41-43).

Mai e nevoie să repetăm? Iată cât de limpede este că în cuptorul de foc nu are loc o nimicire totală, cum îşi imaginează unii, ci plângere şi scrâşnire a dinţilor, un chin care nu se mai sfârşeşte. Este, desigur, îngrozitor, dar textul este limpede şi Cuvântul lui Dumnezeu este acesta.

Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13, 49-50; vezi şi Matei 22, 13; 24, 51; 25, 30; Luca 13, 28-30 etc.).

Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30).

A crede că Moise a fost înviat câteva clipe, doar ca să stea de vorbă câteva secunde cu Hristos şi Ilie şi apoi să fie ucis din nou… e cel puţin deplasat4. Ce ar putea vorbi – şi de ce – un om abia sculat din morţi şi care se trezeşte în faţa lui Dumnezeu? La ce i-ar folosi această discuţie lui Moise? Se joacă Dumnezeu de-a învierea şi moartea cu oamenii? E absurd! Pentru cei cu asemenea idei, s-a spus: Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38).

[…] mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât având amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). De ce ar fi veşnic focul, dacă nu ar fi veşnic omul, fie că se duce în Rai, fie în Iad?

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Apoi va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31-46).

Am dat întreg citatul pentru a vedea oricine cât de limpede este descrisă această scenă de judecată, şi cât de departe sunt criteriile de judecată ale lui Hristos de sistemul doctrinar al adventiştilor şi cum corespund ele cu învăţăturile ortodoxe despre milostenie şi dragoste. De asemenea, este important să vedem că există o osândă veşnică; aceasta nu poate fi acea nimicire totală despre care vorbesc sectanţii, deoarece aceea ar fi pur şi simplu o execuţie, şi nu se poate spune că o execuţie este osândă veşnică. O pedeapsă veşnică este una de pe urma căreia cel pedepsit suferă veşnic; dar cum ar putea suferi cineva care nu mai există? Este evident, prin urmare, că alta este pedeapsa – nu nimicirea totală – , iar Hristos a numit-o mai înainte: focul veşnic, întunericul veşnic, plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Se reia această mărturie şi în Sfânta Evanghelie după Luca.

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară (Luca 13, 28).

Iată că cei condamnaţi sunt aruncaţi afară, de unde văd Împărăţia lui Dumnezeu! Ceea ce înseamnă că vor continua să existe, dar în afară, chinuindu-se veşnic.

Acest lucru de altfel este spus de Mântuitorul limpede şi în altă parte. Căci este scris:

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16, 19-31).

Oare mai e ceva de spus? E atât de limpede spus totul de Domnul, încât ar trebui ca toţi învăţătorii mincinoşi să tacă, ruşinaţi de rătăcirea lor. Iată deci că Însuşi Dumnezeu vorbeşte despre locul de osândă în care se afla bogatul cel nemilostiv, şi de locul din Rai în care se afla Lazăr5. Dacă Domnul a vorbit, cine va mai grăi? Iată chinul veşnic, şi iată Raiul veşnic, şi iată prăpastia dintre ele. E limpede că nu sunt pe pământ acestea (căci de vreme ce pe pământ erau fraţii cei neîndreptaţi, Lazăr şi bogatul cel nemilostiv se aflau fiecare în locul rânduit de Dumnezeu). Şi se vede prin urmare adevărul şi adâncimea învăţăturii ortodoxe despre viaţă şi moarte; şi, bineînţeles, rătăcirea sectanţilor.

Să mai adăugăm şi alte cuvinte ale Noului Testament?

Adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25).

Ce înseamnă oare acest cuvânt ciudat? Morţii vor auzi şi vor învia? Dar ce înseamnă şi acel cuvânt, asemenea cu acesta, lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor (Matei 8, 22)? Oare pot morţii să îngroape ceva sau pe cineva? Şi cum pot avea morţii… morţi? Aşa cum se vede şi în cuvântul către Timotei al Sfântului Apostol Pavel (I Timotei 5, 6), cei care sunt conduşi de patimi sunt morţi sufleteşte, deşi trupeşte viază. Aşa cum prin Pogorârea Sfântului Duh s-a putut vedea Împărăţia cerurilor venind cu putere, măcar că era destul până la A doua venire, la fel cel ce se supune păcatului gustă Iadul şi moartea veşnică încă de aici. Astfel se lămureşte şi acel cuvânt ce nedumereşte pe sectanţi: Sufletul care păcătuieşte va muri (Iezechiel 18, 20). Căci nu e vorba de o nimicire fizică a sufletului, ci de osânda Iadului, care este moartea cea adevărată şi veşnică.

Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5, 29-30).

Nu poate fi o înviere a osândirii, dacă aceasta înseamnă moarte la propriu.

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. […] Eu sunt pâinea cea vie, Care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din Pâinea Aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi… Aceasta este Pâinea Care s-a coborât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine nu va muri în veci (Ioan 6, 47-58).

Se vede de aici, ca şi din multe alte locuri, că moartea fizică poate fi însoţită sau nu de o altă „moarte”, care este pedeapsa Iadului. Cei din Vechiul Testament au gustat-o oricum, deoarece Mesia încă nu venise; de aici şi tânguirea permanentă a drepţilor, dorul lor faţă de venirea lui Hristos Izbăvitorul. Acum însă, iată, a venit Izbăvitorul, şi Îşi dă viaţa, şi Trupul şi Sângele, pentru ca cei ce cred în El să nu mai guste Iadul, ci să se mute din moarte la viaţă. Cel care devine ucenic al lui Hristos şi parte a Bisericii şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos nu va muri în veci. Se întâmplă aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 21). Şi întăreşte acest cuvânt Sfântul Apostol, mărturisindu-şi nedumerirea:

Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup (Filipeni 1, 23-24).

Iată cât de pe faţă se spune adevărul, cât de limpede se arată că cei care sunt întru Hristos s-au mutat din moarte la viaţă şi nu vor gusta moartea! De aceea avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). Căci nu ar fi cu putinţă să îi fim bineplăcuţi lui Hristos şi în afara trupului dacă atunci nu am putea fi alături de El (II Corinteni 5, 9). Dar că există această petrecere cu Hristos după moarte se vede limpede din toate locurile citate, ca şi din altele, pe care nu le-am mai înfăţişat. Mai dăm doar o singură pildă a acestui adevăr arătat atât de clar în toată Scriptura:

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei (Apocalipsa 6, 9-11).

Să mai aducem aminte că se arată lămurit că după Jertfa şi moartea Sa, Hristos s-a coborât cu duhul la Iad, pentru a elibera duhurile celor de acolo?

Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă (I Petru 3, 18-20, dar vezi şi 21-22).

Se vede limpede aici că nu este vorba de îngerii căzuţi, căci aceştia au căzut înainte de căderea omului în păcat, ci de oamenii care murind înainte de venirea lui Hristos (ca cei din vremea lui Noe) erau sub blestemul neascultării lui Adam.

Să mai dăm citate? Credem că este mai mult, mult mai mult decât îndeajuns pentru orice om cinstit.

Iată iar şi iar mărturisit acelaşi adevăr: moartea este urmată de judecata sufletului, care este fie dus de îngeri în Rai, fie aruncat în chinurile Iadului.

O să mai arătăm pe scurt o lămurire a unei întrebări care nu este a credinţei, ci a necredinţei. De ce, se miră unii, pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o pedeapsă veşnică? La fel ne putem întreba însă – dar aceasta nu ne convine de obicei – de ce pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o răsplată veşnică? Răspunsul este simplu: alegerea! E alegerea fiecăruia: ce fel de viaţă vrea să ducă – o viaţă cu iubire faţă de ceilalţi sau o viaţă egoistă? Cele două lumi, Raiul şi Iadul, sunt special făcute pentru aceste două feluri de a trăi. În Rai Dumnezeu, Care e Iubirea, Îşi manifestă deplin dragostea, şi la fel şi îngerii şi sfinţii. În Iad fiecare trăieşte într-o singurătate cât mai deplină, şi Dumnezeu Se ascunde cât mai mult, lăsându-i pe oameni în „libertatea singurătăţii” pe care au dorit-o toată viaţa6.

Revenind însă la subiectul capitolului, vedem că viaţa după moarte, aşa cum a fost rânduită de Dumnezeu, dă oamenilor îndată după moarte o răsplată cuvenită. Totodată, ea asigură Biserica luptătoare de sprijinul cetelor de sfinţi, ştiut fiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, rătăcirea sectanţilor încearcă să promoveze imaginea unui dumnezeu nedrept, ce prăbuşeşte pe păcătos şi pe drept în aceeaşi nimicire. Prin minciunile pe care le spun şi cred în aceste privinţe ei, aşa cum am spus, încearcă – voit sau nu – să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu.


Note

1 Desigur, aşa cum descrie Sfântul Apostol Pavel acea stare, ea este pentru sfinţii aleşi de Dumnezeu spre asemenea descoperiri. Dar ea nu este străină de starea pe care o trăieşte fiecare atunci când moare şi se desparte de trup.

2 Ecleziastul este o carte filozofică a Bibliei, şi este scrisă pentru ca cei obişnuiţi cu acest fel de gândire să înţeleagă astfel multe din adevărurile pe care cu greu le-ar primi altfel; nu trebuie uitat niciodată că Scriptura este scrisă pentru toţi oamenii, şi de aceea are felurite cărţi cu felurite chipuri de înfăţişare a Învăţăturii de credinţă.

3 Aici acest lucru se vede din faptul că spune că „nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare”, or ar trebui să se întâmple acest lucru pentru cei drepţi dacă în Ziua de Apoi ar fi înviaţi spre a se bucura într-un Rai pământesc (aşa cum greşit învaţă majoritatea sectelor neoprotestante).

4 Iehoviştii, conştienţi de contrazicerea dintre acest text al Bibliei şi doctrina lor, spun în materialele lor de propagandă că au apărut două făpturi ce „păreau a fi Ilie şi Moise” . Dar Sfânta Scriptură spune că erau, nu că păreau a fi.

5 Să ne aducem aminte că Însuşi Iisus Hristos a arătat că după moarte sufletul se duce fie în Rai, fie – ferească Dumnezeu – în Iad (Luca 16.19-31). Acest cuvânt nu poate fi negat, fără a-L blasfemia pe Hristos. E limpede că Hristos a spus că Lazăr şi bogatul (care nu mai are nume, căci a fost şters din Cartea vieţii) au existat, au murit şi au ajuns în Rai şi respectiv Iad, în vreme ce trupurile lor putrezeau pe Pământ, fraţii celui bogat îşi vedeau de viaţa lor moartă etc. Deci nu venise nici Judecata de apoi, nici refacerea lumii, căci nu ar mai fi fost păcătoşi în lume. Şi totuşi erau unul în Rai şi celălalt în Iad. A nu înţelege lucrul acesta înseamnă pur şi simplu rea-voinţă.

6 De câte ori auzim „e viaţa mea şi fac ce vreau cu ea”, „fac ce-mi place”, „trăiesc cum îmi place mie”, „mie nu-mi spune nimeni cum să trăiesc” etc., avem de-a face cu acest fel de vieţuire egoistă, care nu ţine cont de ceilalţi. Pentru cei care trăiesc astfel „dragostea” înseamnă de fapt patimă, plăceri sexuale, plăcerea de a poseda etc., toate păcate şi murdării, iar nu dragoste adevărată. De aceea nici nu au parte de astfel de „dragoste” în Iad, căci ar însemna înveşnicirea păcatului, ceea ce nu este cu putinţă; şi la fel e cu toate patimile şi plăcerile lor.

< (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

(XVI) Sfinţii >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

9. TĂLMĂCIREA ŞI RĂSTĂLMĂCIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Sola Scriptura”, „doar Scriptura”, strigă sectanţii (care, de altfel, aşa cum am văzut, o tot încalcă). Prin această expresie vor să spună că pentru credinţă şi mântuire este necesară şi suficientă totodată doar Sfânta Scriptură.

Acest lucru are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului şi papilor de la Roma care, de-a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuindu-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de multe ori comentaţi greşit de alţi teologi ş.a.m.d.
Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o lăcomie de nedescris de putere lumească, şi folosea orice superstiţie pentru a apăsa şi mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra şi controla. Nenumărate ordine călugăreşti împânzeau ţările catolice şi controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creşterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această pricină şi românii din acele timpuri, cu vechiul şi puternicul bun-simţ pe care îl aveau, au numit Romano-catolicismul Papistăşie sau Papistăşism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci pe Papa de la Roma
1. Pentru a se putea susţine această dominaţie întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui Dumnezeu şi Papalitate, care de obicei era câştigată, prin cele mai crâncene mijloace, ce aceasta din urmă. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalităţii sunt prea multe şi prea cumplite pentru a fi descrise într-o singură lucrare, aşa că nu le putem înfăţişa aici. Dar este bine de ştiut că Inchiziţia, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar o parte din aparatul de teroare folosit de Vatican împotriva nesupuşilor.

Încetul cu încetul însă, sătule de dominaţia Romei, mai multe (şi tot mai multe) familii nobiliare ale Apusului au început a sprijini pe ascuns forţele centrifuge. Renaşterea a fost una dintre acestea, o întoarcere la păgânismul greco-roman, dar şi o depărtare evidentă de principiile romano-catolice. O altă mişcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creştine. Din nenorocire, reformaţii nu cunoşteau aceste principii, aşa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrăţişeze alte erezii, de multe ori tocmai din dorinţa de a se deosebi de Roma.

În ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintele lui John Knox rostite în faţa reginei Scoţiei:

Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; şi dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, Care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.

Înainte de a privi această afirmaţie în chip teologic, pentru a înţelege că este greşită în esenţă este de ajuns să-i privim efectul. Citind Biblia şi interpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înfiinţeze sute de grupări „creştine”, fiecare sigură că ea (şi doar ea) este cea adevărată. Dacă John Knox şi cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toţi oamenii la aceeaşi religie, la aceleaşi învăţături religioase. la aceleaşi păreri. Ceea ce nu se întâmplă.
Şi e ceva care arată şi mai limpede greşeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor şi Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărţi de teologie, şi cu atât mai puţin de şcoli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână!
De fapt însă toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiştii sâmbetişti sau de oricare alţii, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRŢILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alţii. Aceste vorbe sau cărţi, prin care autorii îşi expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învaţă pe credincioşi CUM să înţeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o
tradiţie rătăcită şi înşelătoare, opusă Sfintei Tradiţii, şi care este în adevăr temelia rătăcitelor religii pseudo-creştine.

Dovada? Ne-o dau însuşi adventiştii!

Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii şi Metoda harului, au învăţat pe mii de oameni cum să îşi predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care doreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veşnică a sfinţilor şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către «odihna» care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.”2

Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura” atât de des proclamat şi folosit de adventişti (şi nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul faţă de aceste cărţi, ci pur şi simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem atenţi şi la formele de respect faţă de aceste cărţi, ne dăm şi mai bine seama de confuzia şi înşelarea în care se scaldă sectanţii. Astfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletele lui Hristos”. Ce şocant pentru un adventist sincer şi atent la ce citeşte! Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăţa pe oameni acest lucru?? Dacă Flavel a înţeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înţeleagă şi ceilalţi! Sau… sau Biblia nu e suficientă pentru a-i învăţa pe oameni „cum să-şi predea sufletele lui Hristos” şi e trebuinţă să fie „completată” de Flavel şi alţii asemenea? Ori pentru o „reînviorare a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul? Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare? Şi dacă nu, înseamnă că principiul „Sola Scriptura” este la fel de mincinos ca „Sola Fide”. Şi dacă da, înseamnă că Baxter şi cei care l-au urmat sunt în rătăcire, de vreme ce au adăugat cuvintele lor Scripturii!
La fel este şi cu toate celelalte cărţi lăudate de sectanţi, în ciuda faptului că reproşează altor confesiuni tocmai că… folosesc şi cinstesc şi alte cărţi decât Biblia!

Ca să ne convingem şi mai bine de… ameţeala sectantă în această privinţă, să vedem cum îşi prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat:

Scopul acestei cărţi este de a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi sorţii finale a păcatului, încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum şi să arate natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi3.

Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune aşa ceva!
Au nu dezvăluie Biblia destul din „scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire”?
Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”?
Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes?
E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o „soluţie satisfăcătoare” marii probleme a răului?
El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa?
Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare?
Şi tot aşa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii şi sorţii finale a păcatului încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu?
Nu aruncă Biblia o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen ?
Incredibil!
Pentru cineva care declară că „Biblia se lămureşte prin ea însăşi” şi că nu este nevoie de nici un fel de tradiţie care să „completeze” Scriptura, aceste afirmaţii sunt pur şi simplu aberante!
Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare şi sfântă a Legii” lui Dumnezeu!
E oare nevoie de o carte suplimentară faţă de Biblie pentru a arăta acest lucru?
Şi, mai mult decât atât, culmea absurdităţii, confuziei şi chiar, iertaţi să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declaraţii a autoarei: „Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”!
E nevoie de „influenţa” cărţii ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului?
Nu e de ajuns Biblia?!
Nu e de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină „părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină”?
UNDE MAI ESTE PRINCIPIUL „SOLA SCRIPTURA„???

Iată ce puteri şi influenţe îşi arogă această autoare şi, aşa cum am văzut, aceleaşi sunt arogate şi de alte scrieri ale autorilor apreciaţi de unii sau alţii dintre protestanţi. Trebuie să subliniem că, în imensa majoritate a cultelor şi religiilor atacate de aceşti sectanţi pentru tradiţiile lor, rolul acelor tradiţii nu e cu absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventişti cărţilor arătate aici. De aceea teoretica duşmănie a sectanţilor faţă de tradiţie este, la fel cu duşmănia faţă de sfinţi, o simplă formulă falsă, o înşelare fără acoperire în realitate.
În realitate, toţi cei care 

Am arătat până acum felul în care sectanţii (adventişti şi nu numai), se contrazic pe ei înşişi în privinţa proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că şi din punct de vedere teologic şi biblic principiul „Sola Scriptura” este greşit!

Iată, vom privi întâi poziţia Vechiului Testament faţă de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiţia. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărţi sfinte, numite de aceea, cu un nume general, şi Pentateuhul. În paralel cu această primă formă a Scripturii a continuat să existe şi Tradiţia. Dar această Tradiţie era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: „pentru ce şi voi stricaţi Legea lui Dumnezeu, învăţând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!

În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie şi este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiţiei e faptul că acelaşi tip de trimitere există şi pentru cărţi care nu sunt în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul şi în însemnările lui Natan proorocul şi în însemnările lui Gad văzătorul. Şi iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Şilonitul şi în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt şi alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar şi acestea sunt de ajuns pentru a înţelege două lucruri. Întâi, că Biblia trimite limpede şi direct la cărţi aflate în afara sa, adică la ceea ce se numeşte în limbaj obişnuit „Sfânta Tradiţie”. Că aceste cărţi sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspiraţie dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos4. Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înţeles din prezenţa lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut! Deci care e rostul menţionării lor, ştiind că Biblia este cuvânt veşnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariţiei? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiţie Sfântă, compusă din lucruri care, deşi nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuşi vrednice de ascultare.

Acest lucru se vede limpede şi în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, ştim întâi că Iisus Hristos Domnul nu lăsat scris de mâna Sa nimic. Deci de la începutul propovăduirii Sale şi până la scrierea ultimei cărţi a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiţie a fost cea care a ţinut şi apărat Învăţătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturiseşte despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând:

Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).

Iată Tradiţia Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii şi unităţii Bisericii în vremea Sfinţilor Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiţia, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integrală a Noului Testament? Să vedem ce spune despre aceasta… Noul Testament!

Fraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15).

Iată cum Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptura sunt puse pe acelaşi plan, în deplină egalitate, de însuşi Sfântul Apostol Pavel, autorul a treisprezece dintre cărţile Noului Testament (în total… douăzeci şi şase de cărţi!).

Şi iar spune Apostolul neamurilor:

O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase (I Timotei 6, 20); Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos (I Timotei 1, 13).

Se vede prin urmare că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere şi fără stricăciune Învăţătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiţie.

Dar chiar şi cărţile Noului Testament au fost întâi parte din Sfânta Tradiţie, aşa cum chiar ele mărturisesc:

Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o (Luca 1, 1-4)

Deci Evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiţie a Bisericii primare!

Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care se sprijină şi completează reciproc. Pe de-o parte, se porunceşte a nu se strica vreodată Sfânta Tradiţie, iar Sfânta Scriptură se mărturiseşte a fi întemeiată deplin pe Tradiţia Sfântă a Bisericii. Dar la rândul ei, şi Sfânta Scriptură se arată a fi încredinţare a credinţei adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoaşterea adevăratei învăţături apostolice! Şi nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dispoziţie şi pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesităţi speciale, cu neasemuită înţelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălţa măreaţa zidire a Noului Testament, ca o măsură şi apărare a Învăţăturii Bisericii. Şi însăşi Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiţie!

Şi, pentru o şi mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm şi altele:

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema! (Galateni 1, 8-9)

Iar Evanghelia de care vorbeşte aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoşătoare, cu blestem cumplit5, pentru păstrarea Sfintei Tradiţii!

Dacă ne temem de blestemul ce interzice orice schimbare în textul Bibliei (Apocalipsa 22, 18-19) la fel de mult ar trebui să ne temem de acest blestem aruncat de fapt de Dumnezeu asupra celor care schimbă în vreun fel Sfânta Tradiţie.
Şi, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură trimite pe creştini la cercetarea şi cunoaşterea Sfintei Tradiţii, iată iarăşi câteva cuvinte:

Mai sunt şi multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi şi care nu s-au scris în cartea aceasta (Ioan 20, 30); Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25).

Şi ca dovadă că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar a şi vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:

Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12)

sau

Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură (III Ioan 1, 13-14).

Iată prin urmare că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul şi încrederea de a lăsa multe din cele ale Duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.

Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul şi Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credinţă este suficient cât am scris pentru a înţelege că, dincolo de feluritele basme băbeşti şi nebuneştile idei ale ştiinţei mincinoase există cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc6.

Dar, va întreba cineva, de ce mai este trebuinţă de Tradiţie (aşa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Şi cum putem deosebi Tradiţia Sfântă de feluritele răstălmăciri şi falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?

Întrebarea „de ce mai este trebuinţă de Tradiţie” ne lămureşte de fapt şi asupra rătăcirilor cumplite în care, aşa cum am văzut, cad sectanţii.
Vom face aici o revenire la pretenţiile lor de „înţelegere” directă şi fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiţii. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înşişi în aceasta, iar apoi şi că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiţiei. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înţelege Biblia cad în greşeli teribile; iar Biblia nu se poate înţelege fără Sfânta Tradiţie, aşa cum vom vedea. Dar de la ce pornesc sectanţii când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înţelege Biblia?

Hellen White spune în această privinţă:

Trebuie să exercităm toate puterile minţii pentru studiul Scripturilor şi să punem la lucru gândirea ca să înţelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi, nu trebuie să uităm că ascultarea şi supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite pentru înţelegerea problemelor filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu un spirit evlavios şi dependent de Dumnezeu şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi dispus să înveţe, pentru a dobândi cunoştinţă de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.

Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă… Dar să vedem întâi ce spune mai departe!

Multe părţi din Scriptură, pe care învăţaţii le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere şi învăţătură pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa serioasă după neprihănire.

Şi totuşi, aceste cuvinte NU sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei, care învaţă pe alţii cum trebuie înţeleasă Biblia, deşi este scris femeii nu-i îngăduiesc să înveţe pe alţii (I Timotei 2, 12) şi deşi tot ea, în altă parte, susţine cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” aşa încât, de fapt, n-ar fi nevoie de cuvintele ei!
Să-i privim totuşi cuvintele cu atenţie, ca să vedem în ce fel de ceaţă adâncă duc pe cel care caută în ele un reper. Vedem că ea spune – şi nu doar aici, ci şi în multe alte părţi – că mulţi teologi şi învăţaţi se înşeală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorinţă serioasă după (de) neprihănire”. Bine. Dar CINE are o asemenea dorinţă? Cum putem ştii că o avem sau nu, ori că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu? În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire, apoi nici prea departe. Şi este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului. Deci poate fi uşor înşelat. Este evident că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deşi toată lumea vede că se înşeală! Sunt destui care se cred sinceri şi nu sunt, care se cred înţelepţi şi nu sunt, care se cred răbdători şi nu sunt, care se cred pricepuţi şi nu sunt, care se cred frumoşi şi nu sunt, care se cred răi şi nu sunt, care se cred slabi şi nu sunt ş.a.m.d. Aşa cum sunt oameni frumoşi care se cred urâţi, oameni pricepuţi care se cred nepricepuţi, oameni talentaţi care se cred fără talent etc., etc. Atât de uşor se înşeală omul asupra sa însuşi! Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare alt interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel „spirit umil” şi celelalte calităţi pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înţelegerea Bibliei? Cum poate afla OBIECTIV dacă le are sau cum le poate dobândi? E foarte uşor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este şi adevărat acest lucru!
De fapt un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor şi înşelător. Nu poţi să fi sigur, pe baza sincerităţii tale, că de fapt tu nu greşeşti şi că celălalt
are dreptate. Doar şi el e convins, ca şi tine, că e sincer, că are spirit umil şi celelalte… Nu cumva greşeşti tu? De ce ar greşi el, şi nu tu? Dacă eşti umil, trebuie să te întrebi aceasta, căci doar un trufaş inconştient poate pretinde că deţine adevărul, fără să se îndoiască absolut de loc, nu? În definitiv, toţi suntem oameni păcătoşi, toţi putem greşi crezând că nu o facem, toţi ne putem înşela, crezând că mergem bine. Până la urmă, nu putem ştii nimic sigur!

Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învăţăturile protestante şi neoprotestante.

Am arătat că ei au ajuns la asemenea învăţături greşite reacţionând – de multe ori tot greşit – faţă de ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta” Tradiţia după dorinţă, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contradicţiile ce apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther şi alţii asemenea lui s-au trezit deja sub o tradiţie papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumăraţii papi şi teologi eretici ai Romei. Şi reacţia a fost aceea de a respinge Tradiţia în întregime, în loc de a căuta Tradiţia adevărată, de dinaintea falsificărilor.

Şi totuşi această Tradiţie este apărată şi recomandată cu tărie chiar de Biblie care, aşa cum am văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9). Şi o apără şi o recomandă pentru că fără ea se ajunge la acea ameţeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în înţelegerea adevărată a Scripturii. De fapt chiar Biblia explică acest lucru:

Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1, 20-21).

Iată prin urmare cuvânt limpede şi sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.

Vedem aici care este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat şi apărat Sfânta Tradiţie cu atâta tărie: ea cuprinde acea învăţătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înţeleagă cele mai uşoare pasaje din Scriptură.

Să ne aducem aminte că Sfinţii Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul şi nespus de multă învăţătură prin cuvânt şi faptă de la Acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de a înţelege Scripturile:

Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 44-47).

Vedem prin urmare că deşi cunoşteau Scripturile atât de bine, deşi lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deşi Îl ascultaseră atât de mult, deşi aveau atâta har primit de la El încât şi duhurile li se supuneau, totuşi încă nu înţelegeau Scripturile!

Câtă neştiinţă, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înşelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fi sincer ca să înţelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei asemenea păreri!

Pentru ca Sfinţii Apostoli să fie pregătiţi a primi harul înţelegerii cuvintelor dumnezeieşti ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuşi Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea şi înţelepciunea Sa; i-a mustrat, i-a învăţat, le-a dat pilde şi le-a fost El Însuşi pildă, S-a schimbat la faţă înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise şi a lui Ilie, le-a întărit şi călăuzit credinţa prin minuni de care ştim şi de care nu ştim etc, etc, etc! Ce şcoală, ce putere, ce creştere a fost aici! Şi doar mai apoi au putut Sfinţii Apostoli să primească harul înţelegerii Scripturii! Şi chiar şi atunci Hristos încă i-a ajutat şi i-a învăţat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început. Iar ereticii vin cu ideea trufaşă că un om ca noi, copleşit de păcate şi abia ridicând capul spre Lumina cea adevărată, doar pe baza sincerităţii mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înţelege fără greşeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înşelare!

Din fericire, noi, creştinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiţie de Dumnezeu. Această Tradiţie nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni. Aşa cum a arătat din mare vechime Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni şi din totdeauna. Învăţăturile Tradiţiei au fost pecetluite cu aceeaşi autoritate ca cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deşi acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în timpul vieţuirii Sale pe pământ7. Aşa cunoaştem prin urmare cum să deosebim Tradiţia Bisericii celei adevărate de feluritele învăţături false.

Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce pe oameni la trufie şi înşelare; că înlăturarea Sfintei Tradiţii este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii şi în rătăcire; că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înşelare; şi că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înfiinţând Biserica Sa tocmai pentru ca aceasta să păstreze Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi, odată cu ele, harul şi îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.


Note

1 Este de remarcat că această înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putinţă ca urmare a ereticei pretenţii a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locţiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”). Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întâi, ca pretinşi locţiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea Acestuia. Deşi duhovniceşte nu o aveau, căci fiind căzuţi în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau şi nici alte Taine sau alte haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumeşti (bani, pământuri, armate, prinţi etc) şi al folosirii ignoranţei şi superstiţioasei religiozităţi populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de nenumărate documente, inclusiv papistaşe. A doua problemă creată de pretenţia papilor de a fi „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” este conflictul, contradicţia directă cu Biblia. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălţa la cer, le-a spus apostolilor limpede: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Şi acest lucru s-a întâmplat NU prin cine ştie ce intermediar uman gen Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul dintre Apostoli. Evanghelia spune limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20). Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toţi, nu prin oareşice intermediar, după cum şi făgăduise că va fi cu ei în toate zilele. Dar dacă Domnul era cu Apostolii şi cu ceilalţi creştini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum se vede şi în convertirea lui Saul şi în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locţiitor al Său este înşelător şi antihrist. Asemenea lucruri foarte limpezi pentru cel care cunoaşte Dumnezeieştile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistă, atât cu privire la această erezie, cât şi la altele asemenea. De aceea Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia faţă de oamenii obişnuiţi. Ea ajungea numai în mâinile celor prea îndoctrinaţi, prea laşi sau prea ambiţioşi pentru a-i accepta învăţăturile şi care astfel erau capabili de a asigura pe mai departe funcţionarea Imperiului religios papistaş.

2 Hellen White, Marea luptă, p. 227

3 E. G. White; subliniem că am corectat câteva din exprimările agramate ale traducerilor adventiste; în unele cazuri am lăsat însă textul ca atare, pentru a nu putea fi acuzaţi de denaturare (aşa, de pildă, am lăsat „în procedeele cu creaturile Sale” deşi este o exprimare cu totul nefirească pentru limba română).

4 Psalmul 116, 1.

5 Anatema înseamnă lepădare în afara Bisericii, sau, respectiv, pogorâre de viu în iad.

6 De aceea este cu atât mai ruşinoasă răstălmăcirea sectanţilor care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi şi Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta Tradiţie! Deci Sfânta Tradiţie, adică Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor şi de aceştia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe acelaşi picior cu datinile mincinoase ale sectanţilor farisei? Acolo era vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Ori nimic din Sfânta Tradiţie a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistaşe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiţie este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat şi canonul, şi fără Sfânta Tradiţie nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiţie este cea prin care s-a format Biblia şi s-au stabilit cărţile canonice şi cele bune de citit, şi s-au înlăturat cărţile îndoielnice sau eretice. Dacă se respinge Sfânta Tradiţie canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, şi atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, şi că orice despărţire între ele este erezie şi duşmănie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar datinile, superstiţiile şi basmele omeneşti/lumeşti/băbeşti etc sunt cu totul altceva decât Tradiţia Bisericii lui Dumnezeu.

7 Acest lucru se vede limpede din discuţiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici o clipă vreun cuvânt al lui Hristos Iisus în această privinţă, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunţat cât a fost pe pământ.

< (XIII) Preoţia

(XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIII) Preoţia

8. PREOŢIA

Am amintit şi în alte ocazii puncte că unul din efectele trufiei nebuneşti a ereticilor este ridicarea împotriva stăpânirilor rânduite de Dumnezeu. Desigur, la fel ca în vremea lui Moise, diavolul şi slugile lui vizează în primul rând preoţimea (şi cei amăgiţi îi urmează, izbind cu piciorul în ţepuşă, cum spune Scriptura).

Ereticii pretind că preoţia aşa cum o are Biserica Ortodoxă este o greşeală. Ei pretind că prin cuvintele Sfântului Apostol Petru voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9) se anulează orice preoţie specială, toţi creştinii fiind egali în har preoţesc. Oare? Tot acolo, tot Sfântul Apostol Petru, spune clar credincioşilor: fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor (I Petru 5, 5).

Pe de altă parte, preoţilor, Sfântul Apostol Petru, în aceeaşi epistolă, le spune: Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere:

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
Iar când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (I Petru 5, 1-3).

Iată deci că sunt şi preoţi, cărora li s-a dat în pază turma lui Dumnezeu. Cum li s-a dat? Sfântul Apostol Petru spune că este împreună preot cu aceştia. Dar pe Petru cine l-a suit în această cinste? Oare a fost el ales Apostol şi Preot de oameni, de ceilalţi ucenici ai Domnului, sau Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru l-a ales pe el? Ori pe alţii dintre Apostoli i-o fi ales vreo comunitate oarecare, sau Marele Arhiereu?

Ce spune Scriptura? Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână (Ioan 15, 16).

Se vede prin urmare cu limpezime că preoţia aceasta este rânduită de Dumnezeu.
Dar nu sunt cuprinşi în ea toţi creştinii? Doar este scris totuşi voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9)!
Deci, dacă toţi creştinii sunt preoţie împărătească, pot fi unii mai preoţi decât alţii?
Da! Căci există trepte ale harului şi slujirii dumnezeieşti (I Corinteni 12). Dar, pentru a nu lăsa loc de îndoială, să vedem întâi chiar pilda Vechiului Testament!

Dacă veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! (Ieşire 19, 5-6). Iată deci aceeaşi făgăduinţă făcută lui Israel, la ieşirea din Egipt, în Muntele Sinai! Dar cu toate că dăduse această făgăduinţă, Dumnezeu şi-a ales preoţi şi arhierei, pe leviţi şi pe cei din neamul lui Aaron. Iată deci că preoţia avea mai multe trepte! S-au ivit însă şi atunci oameni trufaşi şi răzvrătiţi împotriva rânduielilor sfinte, care au vrut să răpească treptele mai înalte ale preoţiei, date lui Moise şi Aaron şi celor împreună cu ei. Culmea este că, asemenea lui Luther între romano-catolici şi aceştia aveau o poziţie mai înaltă decât restul poporului, adică erau dintre leviţi, dar tot nemulţumiţi de situaţia lor. Această tristă întâmplare s-a numit „răzvrătirea lui Core” (Iuda 1, 11) şi descrierea ei se poate citi de oricine în cartea Numeri, capitolul 16. Vom arăta aici doar că pentru această răzvrătire Dumnezeu a vrut să piardă tot poporul lui Israel şi, când Moise şi Aaron au schimbat prin rugăciunea lor această hotărâre, Dumnezeu a poruncit pământului să-şi deschidă gura sa; iar Core şi ceilalţi răzvrătitori, cu toţi ai lor, au fost înghiţiţi de vii! Şi pe cei 250 de bărbaţi care îndrăzniseră a-i urma şi a lupta spre a lua şi ei preoţia lui Moise şi Aaron, i-a ars de vii foc ieşit de la Dumnezeu! Iată, nu le-a ajutat lor că erau neam sfânt şi împărăţie preoţească, ba nici că erau dintre leviţi, căci aceasta altceva însemna decât voiau ei să creadă.

Vedem prin urmare limpede că şi în Vechiul Testament exista o sfinţire şi o preoţie a întregului popor ales, dar existau, din porunca lui Dumnezeu, şi preoţi, leviţi, arhierei, aleşi de Domnul pentru a sluji întâi Cortului Sfânt iar apoi Templului. Şi, de asemenea, că încălcarea ierarhiei sfinte şi sfinţitoare orânduită de Dumnezeu este un păcat îngrozitor, ce se pedepseşte ca atare.

O ierarhie bisericească este arătată limpede şi în Noul Testament. Sunt Sfinţii Apostoli, apoi episcopii, preoţii şi diaconii. Prezenţa lor este atât de limpede, încât nici sectanţii nu o pot nega ca atare. Ei încearcă însă a convinge pe cei ce îi ascultă că aceste trepte ale clerului nu aveau de fapt nici un rol sfinţitor, nici o putere preoţească propriu-zisă, ci doar una… administrativă şi eventual învăţătorească. Pentru aceasta ei au trebuinţă să dovedească, printre altele, că Hirotonia lor nu era o sfinţire specială, ci doar o „alegere a comunităţii” şi că nu există Taine (slujbe) care să nu poată fi săvârşite de toţi credincioşii. Din nefericire pentru ei, Biblia mărturiseşte împotriva lor.

Astfel, Hirotonia ca slujbă sfântă şi sfinţitoare, săvârşită de mai-marii Bisericii pentru primirea în cler a unor persoane, este menţionată în Sfânta Scriptură de mai multe ori.

Astfel, când se completează numărul celor doisprezece Apostoli, alegerea propriu-zisă se face prin aruncarea sorţilor şi rugăciune către Dumnezeu, nu printr-un vot al comunităţii (Fapte 1, 15-26). Hirotonia propriu-zisă încă nu se face, căci încă nu avusese loc Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea; Fapte 2, 1-4). După acest moment însă hirotoniile sunt menţionate de mai multe ori. De pildă, atunci când se aleg primii şase diaconi, cu acordul comunităţii din Ierusalim, ei nu pot să slujească ca diaconi decât după ce apostolii îi hirotonesc (Fapte 6, 5-6). Simon Magul, din Samaria, vede şi el că Duhul Sfânt se dă doar prin punerea mâinilor apostolilor şi încearcă să cumpere această putere, devenind primul sectant sau eretic (Fapte 8, 14-20). De asemenea, când Saul prigonitorul (viitorul Apostol al neamurilor) e întors către adevăr de Hristos, pe drumul Damascului, alegerea lui e confirmată prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9, 12-18), arătându-se iarăşi puterea preoţească deosebită a clericilor creştini. Iar când Saul şi Barnaba sunt aleşi pentru misiunea apostolească pe care o vor lucra până la capătul vieţii lor pământeşti, iarăşi are loc Hirotonia lor, pentru noua treaptă de sfinţire la care erau chemaţi (Fapte 13, 1-3). De altfel, acelaşi lucru îl vor face şi noii apostoli, Pavel (fostul Saul) şi Barnaba, hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23) cum se face până astăzi în Biserica lui Hristos cea adevărată.

Deosebirea dintre clerici, harismatici1 şi restul Bisericii este şi ea de multe ori arătată în Faptele Apostolilor, prin menţionarea separată a acestora (ex.: Fapte 11, 1: apostolii şi fraţii – 15, 4: au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi – 20, 17 a chemat la sine pe preoţii Bisericii etc.). Tot această deosebire se arată şi în tulburarea ridicată de iudaizanţi – de care am vorbit şi mai sus – şi pentru care apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6). Se vede astfel autoritatea pe care o aveau aceştia asupra poporului creştin. De altfel acest lucru era cunoscut de toţi, căci altfel cei din Antiohia nu ar fi avut de ce să rânduiască ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dinte ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15, 2). Acest cuvânt arată şi autoritatea pe care o avea Sinodul, adică adunarea apostolilor şi a clericilor în lămurirea cu putere dumnezeiască a tuturor problemelor Bisericii. Căci pentru această problemă a iudaizanţilor are loc primul sinod cunoscut, Sinodul Apostolic din Ierusalim, şi hotărârea acestui Sfânt Sinod este deschisă de cuvintele cutremurătoare părutu-sa Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28)!

Tot de Hirotonie este vorba şi când Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului său Tit, episcopul Cretei, pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit (Tit 1, 5 şi urm.). De asemenea, tot de Hirotonie este vorba şi când se vorbeşte de harul ce s-a dat lui Timotei întâi cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor, aceşti mai-mari fiind bineînţeles episcopii sau apostolii (I Timotei 4, 14). Şi tot Hirotonie în sensul adevărat, ortodox, al cuvântului avem şi în îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele (II Timotei 1, 6).

Iată deci cum, din nou, Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc împotriva rătăcirilor adventiste, arătând că diaconii, preoţii şi episcopii erau aşezaţi prin Hirotonie şi nu prin alegere. Iată cum se vede că aceştia erau deosebiţi de restul Bisericii, deoarece erau şi chemaţi la o slujire mai înaltă decât ceilalţi creştini.

De altfel chiar Vechiul Testament, cel fetişizat de adventişti, mărturiseşte despre veşnicia preoţiei.

Căci aşa zice Domnul: Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe… precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie (Ieremia 33, 17-2).

Că această proorocie nu se referă la preoţia vechi-testamentară este limpede, căci prin venirea lui Hristos şi prin distrugerea Templului şi a tribului leviţilor jertfele Legii Vechi au încetat şi au devenit chiar cu neputinţă. De asemenea, şi Sinodul Apostolic din Ierusalim, ca şi toată mărturia Noului Testament le înlătură, astfel încât nu poate fi vorba de ele. Dar acum în locul viţeilor ce se puneau pe altar (Ps. 50, 20) şi al celorlalte jertfe Hristos S-a adus ca jertfă pe Sine, înlocuind pentru totdeauna jertfele Legii vechi (Evrei 9, 11-14). Deci jertfele de care vorbeşte proorocia că vor fi aduse lui Dumnezeu în veac sunt cele ale Noului Testament, adică în primul rând şi mai presus de toate Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Este limpede că sectanţii nu au această preoţie proorocită de Ieremia, întrucât nu au nici Liturghie, ci o maimuţăreală numită de ei „simbol” (deşi cuvântul însemnează altceva decât cred ei), şi nu au nici arderi de tămâie. Doar Ortodoxia, Biserica cea adevărată a lui Hristos, le are pe toate acestea.

Se vede prin urmare, şi din mărturia Vechiului Testament şi din mărturia Noului Testament, că preoţia creştinească este cea ortodoxă, că ierarhia creştină este făcută după rânduială sfântă, dumnezeiască şi răzvrătirea împotriva ei este o mare amăgire. Căci a şi zis Hristos către ucenicii Săi: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 16, 20). Şi în altă parte: cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40)2. Această putere şi autoritate dată Sfinţilor Apostoli nu vedem nicăieri în Scripturi să fi pierit odată cu ei; chiar şi Matia nu a fost dintre cei doisprezece aleşi la început de către Iisus, iar Pavel cu atât mai puţin. De asemenea se bucură de deplină cinstire şi Barnaba, şi Sila, şi Timotei, şi Tit, şi Marcu, şi toţi cei care, prin mila lui Dumnezeu şi ostenelile lor, s-au învrednicit de nemărginitul de mare dar al apostoliei şi preoţiei. Aceste lucruri sunt atât de limpezi în Biblie încât este nevoie de traduceri răstălmăcite şi interpretări sucite pentru ca cei neştiutori să poată fi înşelaţi, şi chiar şi aşa sunt destui cei care se trezesc la realitate şi se întorc de la rătăcire la adevăr.

Dar, va întreba cineva, de ce a lăsat Dumnezeu preoţia?

Ca răspuns la aceasta întrebare, vom cita totuşi cuvintele pe care Duhul Sfânt Dumnezeu le-a insuflat iubitului său apostol Pavel:

Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12, 4-7).

Acest cuvânt ne arată că există un folos pentru fiecare din lucrările lui Dumnezeu date în Biserica Sa. Iar acest folos este, desigur, al nostru, nu al lui Dumnezeu, întrucât El fiind desăvârşit nu are nevoie de ale noastre. Ba chiar şi ceea ce se cere nouă de Dumnezeu tot spre folosul nostru este până la urmă, nu spre vreo trebuinţă a Sa.


Note

1 Harismaticii erau acei creştini înzestraţi de Dumnezeu cu haruri speciale (de unde şi numele lor), ca darul tămăduirii, al proorociei sau înainte-vederii, al învăţăturii ş.a.m.d. Ca urmare a acestor daruri ei aveau un statut deosebit în cadrul Bisericii, nu ca preoţii sau episcopii, dar nici ca ucenicii obişnuiţi; acest statut deosebit a stârnit uneori invidia ucenicilor mai neîntăriţi, pentru care pricină vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, la capitolele 11-14 şi mai ales în capitolul 12.

2 Nu dăm decât două astfel de texte, deşi sunt mult mai multe. Pentru cine le ştie nu e nevoie a arăta mai mult, iar ceilalţi se cuvine a le căuta şi ei, spre învăţarea cu Dumnezeieştile Scripturi.

< (XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi, până la urmă, ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise?

(XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie.

6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE

Există o minciună născocită de Luther, cu o frumoasă sonoritate latină: sola fide. Adică „doar credinţa”.
Această minciună cu sunet plăcut are rolul de a-i înşela pe oameni, făcându-i să creadă că nu este nevoie de fapte pentru mântuire, ci doar de credinţă (sola fide = singură credinţa [mântuieşte]). În acest fel omul se simte îndreptăţit să trăiască aşa cum îi place, făţărnicindu-se totodată că are o credinţă dreaptă şi de aceea se va mântui1.
Asemenea tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, şi adventiştii ţin această regulă absurdă. Şi se încurcă în ea mereu.

Biserica lui Dumnezeu a mărturisit totdeauna că sunt absolut necesare pentru mântuire trei lucruri:
HAR, CREDINŢĂ şi FAPTELE CREDINŢEI (fapte bune).
Acest lucru este al Bisericii dintru început, din vremurile apostolice.

La Cincizecime, HARUL lui Dumnezeu a luminat pe Apostoli, CREDINŢA propovăduită de Sfântul Apostol Petru a fost primită de cei care ascultau, şi aceştia au întrebat „CE SĂ FACEM?” Şi făcând FAPTA credinţei, adică pocăindu-se şi botezându-se, au păşit pe drumul vieţii, FĂCÂND mai departe cele ale credinţei, sub paza HARULUI ceresc (Faptele Apostolilor 2, 1-47).

Dar cel ce urăşte pe om, diavolul, a lucrat şi în această privinţă, chiar din acele timpuri. Acest lucru s-a făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru a primi noi sprijin astăzi. Căci Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Iacob, răspunzând celor ce în acea vreme rătăciseră de la adevăr, a răspuns şi celor de astăzi. Căci scris este:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi… Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred, şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
Avraam, părintele nostru, au nu prin fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că lucra credinţa împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară pe altă cale?
Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este (Iacob 2, 14-26).

Ar fi de ajuns aceste cuvinte spre a lămuri pe orice om sincer. Şi prin înţelesul lor ele pot lumina şi acele texte pe care sectanţii le răstălmăcesc spre a lor pierzare, pentru a justifica erezia „sola fide”.

Din nefericire însă, sunt destui oameni derutaţi de „învăţăturile” eretice – dacă pot fi numite învăţături şi nu sofisme păgâneşti. Aceştia, derutaţi, au nevoie de mai multă lămurire, deoarece le-a fost pironită în minte sofistica sectantă, şi le este greu să înţeleagă Adevărul aşa cum este. De aceea, vom porni de la un text adventist, pentru a vedea urâciunea rătăcirii în toată goliciunea ei, şi pentru a ştii unde sunt greşelile mai evidente, de la care poate porni vindecarea celor amăgiţi.

Apostolul Pavel este poate cel care în epistolele sale s-a ocupat cel mai mult de problema legii, adică de relaţia dintre credinţă şi fapte, subliniind ideea că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii (Rom. 3, 28) Astfel el intenţiona să convingă pe toţi că neprihănirea, adică acea stare de nevinovăţie pe care Domnul o dă celor credincioşi (Iov 33, 26) este darul fără plată al lui Dumnezeu (Rom. 5, 16), şi nu poate fi dobândită prin eforturile omului de a păzi Legea, ci este un dar nemeritat primit de omul credincios în virtutea meritelor jertfei Domnului Isus Hristos.

Totuşi [se grăbesc să spună adventiştii] prin aceasta el nu sugerează nicidecum desfiinţarea legii, ci dimpotrivă, caută să elimine orice posibilitate a unei greşite interpretări a spuselor lui, declarând: Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea (Rom. 3, 31).”

Oare aşa să fie? Nici vorbă!

Cuvintele de mai sus ridică probleme mari oamenilor neîntăriţi în cele ale teologiei, prin erorile fundamentale de interpretare a Bibliei pe care le introduc. Trebuie subliniat că ideile preconcepute ale adventiştilor – şi ale altora asemenea lor – sunt cele care determină aceste greşite interpretări2.

Să remarcăm în primul rând că adventiştii – dar şi ceilalţi protestanţi şi neoprotestanţi – sunt puşi în mare dificultate de ideea „sola fide”. Căci dacă este de ajuns credinţa, atunci nu mai e nevoie de fapte, şi toate principiile morale şi rituale ale sectei sunt egale cu zero. Crezi în Hristos? Da? „Haliluia” şi la revedere! Nu mai ai nevoie de altceva! (După ideologia necreştină „sola fide”).
Şi pentru adventişti aceasta este o mare problemă. Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi „Legea” (adventistă)?

Desigur, problema nu există pentru ortodocşi, care cunosc drumul pe care trebuie să meargă omul, împreună lucrând cu harul dumnezeiesc întru credinţa cea adevărată, pentru ca lucrând faptele credinţei să se curăţească şi să se sfinţească. Adventiştii nu au însă un răspuns la întrebarea aceasta (Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?). Şi atunci vin cu o scamatorie! Şi pornesc adventiştii, după cum vom vedea imediat, de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

Aşa că Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. […] Ştim în adevăr că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului (Rom. 7, 12;14). Prin aceste cuvinte apostolul Pavel arată că motivele neascultării nu trebuie căutate în Lege, ci în omul care este „pământesc, vândut rob păcatului” care nu ascultă de Lege. Pentru oamenii duhovniceşti, care au în inimă poruncile, fac din fire lucrurile Legii […] şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor. (Romani 2, 14;15), păzirea acestora nu mai constituie o problemă Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile lui nu sunt grele (I Ioan 5, 2). De fapt aceasta este lucrarea pe care Domnul a promis s-o facă pentru cei credincioşi în noul legământ: nu să desfiinţeze Legea, ci s-o întipărească în inimile lor, aşa încât ei să înţeleagă că cerinţele ei sunt raţionale, „sfinte, drepte şi bune” şi s-o păzească nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot concepe să acţioneze altfel (şi urmează şi un citat din Ieremia 31, 31-33)”

Această „scamatorie”, aşa cum am văzut, sare peste întrebarea „Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?” şi trece direct la posibilitatea de a respecta Legea, ceea ce este cu totul altceva. Mai mult, se face acest lucru cu o afirmaţie atât de ridicolă, încât orice om cu discernământ – sau cu destule cunoştinţe – ar rămâne uimit de prostia ei. Se spune că Noul Legământ se limitează la ce? La întipărirea Legii lui Moise – revizuită de Hellen White şi asociaţii ei – în inimile oamenilor, astfel încât oamenii să devină un fel de roboţei programaţi pentru a o urma întru totul! „Nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot să acţioneze altfel”. Nu pot să acţioneze altfel?! Ce enormitate!

Mai este nevoie să spunem că niciodată nu a existat aşa ceva? Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostolească de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) şi dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a greşit totuşi, chiar şi după Pogorârea Sfântului Duh! Cum a greşit? Din neştiinţă? Nu! Făţărnicindu-se (Galateni 2, 11-16)! Iată deci că nu există, chiar la sfinţi, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, născocit de adventişti (şi alţii asemenea). Pilda aceasta este clară. De ce o neglijează adventiştii? Pentru că, prin mila lui Dumnezeu, această întâmplare conţine şi un răspuns clar la bâiguielile privind „păstrarea Legii” după venirea lui Iisus. Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?

Iar când Chefa [adică Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).

Iată cum se dovedeşte că Legea nu este de folos spre îndreptare şi că nu se cuvine a fi ţinută de creştin. Şi, totodată, se arată şi că şi sfinţii pot cădea în greşeală. În acest fel se vădesc a fi mincinoase şi cuvintele adventiste despre „ţinerea Legii” de către creştini, şi cele despre „mântuirea din credinţă, fără fapte”.

Care este de fapt adevărul?

Se arată de multe ori în Sfânta Scriptură că faptele cele bune ale omului nu sunt meritul (exclusiv al) acestuia, ci se fac prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu. De asemenea, se arată că prin propriile puteri nimeni nu se poate mântui. Şi este de înţeles. De vreme ce diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8) înseamnă că orice om îl are ca potrivnic. Şi diavolul, fiind înger întunecat, deci cu puterea unui duh, este mult mai puternic decât un om oarecare. Mai mult, diavolul nu lucrează neapărat singur, folosindu-se, dacă e nevoie, şi de alţii asemenea lui (Luca 11, 24-26). De aceea, cu atât mai mult omul nu poate sta împotriva ispitelor diavoleşti. Astfel încât respectarea oricărei legi este cu neputinţă pentru om, dacă diavolul îi stă împotrivă. Cu o singură excepţie: dacă omul este unit cu Dumnezeu, atunci este mai puternic decât toată oştirea Satanei. Căci dacă Dumnezeu este cu cineva, cine poate sta împotriva lui?

Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel – aşa cum am mai arătat – atunci când ridică problema balanţei dintre neputinţa omului de a face binele şi voinţa omului de a face binele. Această balanţă nu se poate înclina în favoarea omului decât dacă intervine harul care dă putinţa de a se face binele pe care prin credinţă omul vrea să îl facă.

Vedem prin urmare că ne întoarcem la aceeaşi treime necesară pentru mântuire – CREDINŢĂ, HAR şi FAPTE BUNE. Şi înţelegem că nu se poate obţine mântuirea fără vreuna dintre ele.

De altfel, dincolo de toate nebuneştile răstălmăciri adventiste, şi mai presus de orice cuvânt omenesc, luminează pururea Cuvântul lui Dumnezeu:

Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Proorocii.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 12-21).

Mai e ceva de adăugat la aceste limpezi şi dumnezeieşti cuvinte?

Dumnezeu ne arată luminat că cel care face voia Sa se mântuieşte, iar cel care nu o face se aruncă în iad. Aceasta pentru că, aşa cum cei ai Bisericii lui Hristos ştiu, credinţa adevărată se arată în faptele credinţei. Sau – cum ne vorbeşte Dumnezeu – pomul se cunoaşte după roade. Credinţa cea adevărată este cea care rodeşte faptele strălucitoare ale mântuirii.
Iar bâiguielile sectante, întuneric sunt.


Note

1 O variantă pseudo-ortodoxă o reprezintă cei care poartă la ei tot felul de „vise” şi „talismane” (obiecte de cult păgâneşti, de neacceptat pentru creştini) şi cred că prin aceasta se vor mântui, deşi viaţa lor e plină de păcat şi necredinţă.

2 Pentru lipsa de corectitudine a interpretărilor, este poate important şi „amănuntul” că atunci când se neagă în vreun fel importanţa Legii pentru mântuire, adventiştii scriu „lege”, pentru ca apoi când îi apără importanţa să scrie „Lege”, ca şi când ar fi vorba de două lucruri diferite. Acest lucru duce pe cei nepricepuţi în eroare, făcându-i mai receptivi la răstălmăcirile „în favoarea” Legii. De fapt, aşa cum am arătat şi mai sus, adventiştii nu apără Legea lui Moise, ci un „mutant” grotesc creat de Hellen White şi alţii asemenea ei.

< (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

(XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise? >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

5. ZIUA DE ODIHNĂ

5.1. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă

Am mai vorbit despre rătăcirea multora dintre sectele adventiste care ţin ca zi a Domnului Sâmbăta, în loc să ţină Duminica, aşa cum au făcut totdeauna creştinii.

Desigur, este greu de înţeles o asemenea practică, ce contrazice toată istoria Bisericii, dacă uităm de trufia care îi stăpâneşte pe eretici.

Dar ce spun ei?

Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea. Întrucât Cristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi înviere, el este şi rămâne adevărata zi de odihnă. Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de duminică, a fost dedicată în vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura adevărată din zilele apostolice, Sabatul zilei a şaptea a fost înlocuit treptat de prima zi a săptămânii. Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea duminicii nu se găseşte în Biblie.

Aşa o fi?

Nu! Şi vom răspunde punct cu punct la principalele minciuni pe care le proferează adventiştii sâmbetişti.

Dar, înainte de toate, să subliniem enormitatea, monstruozitatea şi prostia totală a afirmaţiei că „Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de biserica creştină”! Dacă Biserica era creştină – cum spun chiar adventiştii – atunci era condusă de Hristos, deci nu putea greşi! Aşa scrie în Biblie!1 Şi atunci „adoptarea” Duminicii, indiferent când a avut loc, este poruncă dumnezeiască. Iar dacă Biserica nu era creştină, atunci de ce o numesc ei Biserică şi creştină? Simplu, pentru că era şi este creştină, şi pentru că niciodată în istoria Bisericii nu s-a acceptat serbarea Sâmbetei în locul Duminicii! De la începuturile Bisericii ea prăznuia Duminica, după cum se arată în toate documentele istorice. Şi atunci cum să justifice sectanţii serbarea Sâmbetei? În faţa documentelor istorice minciuna nu rezistă! Biserica niciodată nu a ţinut sâmbăta! Şi pentru că adventiştii nu pot apela la istorie, pentru a amăgi pe neştiutori trebuie să lucreze prin falsuri de acest fel, prin răsuciri şi răstălmăciri ale cuvintelor. Deoarece toate documentele istorice despre creştini amintesc, chiar de la începutul secolului II2, la câţiva ani de la moartea Sfântului Apostol Ioan, respectarea Duminicii de către creştini, adventiştii lichidează rapid problema. Ei încearcă să pună o pată urâtă pe Biserica lui Hristos cea fără de pată, dovedindu-se astfel şi farisei mincinoşi şi totodată şi blasfemiatori. Pentru că, repetăm, dacă Biserica lui Hristos, Biserica creştină, stâlp şi temelie a adevărului, serba Duminica, este limpede că Duminica trebuia ţinută de creştini ca zi de odihnă.

Altă urâciune este că adventiştii, căutând să introducă în vreun fel pecetea păgânătăţii asupra Duminicii, încearcă să falsifice istoria şi să bârfească pe oameni cu viaţă sfântă. Astfel, ei pretind că serbarea Duminicii ar fi fost impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. De fapt, care este adevărul? Constantin cel Mare a declarat ziua de Duminică, sărbătoarea creştinilor, ca zi de odihnă în tot Imperiul Roman! Ori, dacă Biserica nu ar fi avut deja Duminica, cum ar fi putut să o declare împăratul ca zi de odihnă pentru tot Imperiul? Dar adventiştii nu ţin cont de adevăr, ci iubesc minciuna. Ca dovadă, este enormitatea aceasta, pe care o completează cu alta similară. Astfel, ei îi învaţă pe neştiutorii care îi ascultă, că Sfântul Constantin cel Mare ar fi impus Bisericii Duminica şi alte învăţături, în cadrul Sinodului universal (ecumenic) de la Nicea (325). Dar cine erau reprezentanţii Bisericii de la Sinodul ecumenic de la Nicea? Erau mucenicii supravieţuitori ai celor mai cumplite persecuţii, cei care fiind torturaţi în chinuri îngrozitoare râseseră de călăi, mărturisind prin cuvintele şi tăria lor puterea credinţei creştine. Trebuie să fie cineva ori complet neştiutor, ori complet nebun, pentru a crede că aceşti sfinţi ai lui Hristos, aceşti apărători neclintiţi ai credinţei, ar fi acceptat orice amestec în Biserică al unui împărat păgân sau al oricărui alt persecutor. Prin minciunile lor ridicole adventiştii se dovedesc, în faţa celor ce cunosc istoria, a fi dintre acei rătăciţi înşelători despre care creştinii adevăraţi au fost preveniţi de Sfânta Scriptură. Iar tentativa lor de a înlocui Duminica, adevărata sărbătoare creştină, cu Sâmbăta, este o lucrare a întunericului. De altfel, trebuie să precizăm acest lucru, ei nu se grăbesc a-şi înşirui minciunile „istorice” în faţa oricui, ci doar în faţa celor pe care îi consideră lipsiţi de cunoştinţe istorice (din păcate mult prea mulţi).

Pe de altă parte, monomania lor sâmbetistă ajunge a fi pur şi simplu ridicolă, când proclamă „ţinerea Sabatului” ca „semn al lui Dumnezeu” şi „ţinerea Duminicii” ca „semn al Satanei”. Şi aceasta în condiţiile în care despre respectivele semne, în Sfânta Scriptură, se spune că vor fi pe frunte şi pe mână!3 Dar chiar trecând peste acest aspect, cei care ţin vinerea, ca musulmanii, unde sunt, după adventişti? Ca să nu mai vorbim de cei care ţin lunea sau alte zile ale săptămânii…

Dar să lăsăm aceste absurdităţi tipic sectante şi să vedem Adevărul, să vedem adică ce ne arată Sfintele şi Dumnezeieştile Scripturi despre ziua de odihnă.

5.2. Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?

Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esenţial – şi foarte mult folosit de adventişti – termenul „sabat”. Acesta înseamnă, tradus exact, „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se munceşte”. Sabatul este pur şi simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident prin urmare că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoştinţă şi se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieţii veşnice întru Hristos.

Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica?
Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi!
A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat. Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?
Da!
Dumnezeu a zis lui Moise aşa:

Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu. Şase zile să se lucreze, iar a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca legământ veşnic. Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi s-a odihnit (Ieşirea 31, 13-17).

Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veşnic între Dumnezeu şi fiii lui Israel! Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn şi de cei ce nu sunt evrei? O, desigur că adventiştii vor încerca să dovedească prin răstălmăciri că Apostolii ţineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la întrebare: scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să ţină Sabatul? NU! NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ŢINĂ SÂMBĂTA! De ce? Să ne întoarcem la cuvintele Scripturii.

Căci, dacă vrem să înţelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea: de când a început a se ţine Sâmbăta ca zi de odihnă?
Şi căutând în cartea Ieşirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiţi din Egipt mana, le-a dat şi porunca de care ei până atunci nu ştiau nimic, de a ţine Sâmbăta ca zi de odihnă. Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, şi le-a explicat – căci nu înţelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să ţină ziua a şaptea ca zi de odihnă. Avraam şi toţi Patriarhii până la Moise nu au ţinut Sâmbăta! De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de păcatul strămoşesc4 – şi, prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu. Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieşire de sub blestem, prin Legământul făcut pe munţii Garizim şi Ebal (Deuteronom 10, 11-22 şi 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea urmaşilor lui Avraam, Isaac şi Iacob – marii Profeţi şi Patriarhi, oamenii aleşi ai lui Dumnezeu – binecuvântarea şi blestemul. Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea… dar nu avea cum să fie aşa, căci omul se pleacă spre cele rele din tinereţile lui. De fapt despre alegerea blestemului în locul binecuvântării a proorocit în Domnul şi Moise, zicând:

Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum M-am jurat părinţilor lor, şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar de Mine se vor lepăda şi vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor (Deuteronom 31, 20).

De aceea şi Dumnezeu a zis:

M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea! (Psalmul 94, 12).

Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune. Şi aceştia erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!

De aceea, Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi.

Iar adventiştii care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii” ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.

Bine, dar Apostolii şi ceilalţi creştini din primii ani ai Bisericii au ţinut Sabatul?

Nu.

Deşi Adventismul de Ziua a şaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba faptele, în realitate Biblia ne arată clar că primii creştini nu serbau Sâmbăta ca Zi a Domnului, ci Duminica.

Cum aşa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor 13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua sabatului şi a predicat pe Hristos atât la evrei cât şi la neamuri? Ba da! Şi tocmai asta dovedeşte clar că Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum aşa? Simplu: Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă. Care era lucrarea la care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la Credinţă, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu5. Şi ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) şi agapă? Nu! El lucra! Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea pâinii şi agapă cu ceilalţi creştini? Duminica! Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua cea obişnuită a creştinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul Apostol Pavel împreună cu sfinţii ce-l însoţeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic şi Trofim în Troa şapte zile! Şi nu au săvârşit Liturghia nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica! De altfel, cum s-ar fi putut săvârşi Liturghia Sâmbăta, în sinagogă, în mijlocul celor necredincioşi? Sau cum ar fi putut participa Sfântul Apostol Pavel la creştineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioşilor? Nu putea. Nu putea să fie la slujba creştină câtă vreme era în adunarea celor necredincioşi. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede:

Sfinţii Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioşilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.

Credem că nu este cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.

Ştim totuşi că activiştii adventişti care înconjoară marea şi pământul să facă prozeliţi sunt lungi la vorbă, ca prin multa vorbărie să amăgească pe cei slabi. Şi pentru cei care doresc să ajute pe cei răniţi de vorbele cele amăgitoare ale adventiştilor, mai lămurim aici câteva din răstălmăcirile lor cu privire la Ziua Domnului.

Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei. În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris „΄ώστε κύριός εστιν ο υιος του ανθρώπον και του σαββάτου” („oste kirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună astfel căci Domn este Fiul Omului şi sabatului6. După cum se vede şi din traducerea aceasta exactă, şi din contextul întâmplării care conduce către această afirmaţie, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui Iisus Hristos şi asupra Sâmbetei, ca Domn. Cine era proclamat în Vechiul Testament ca Domn al Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu. Dar ce fac „teologii” adventişti? Deşi este interzis a se tăia cuvinte din Scriptură (Apocalipsa 22, 19) ei înlătură cuvântul „και”, adică „şi”. De asemenea, mai schimbă şi topica propoziţiei şi astfel modificat, versetul sună la adventişti „căci Fiul Omului este Domnul Sabatului”! La prima vedere „cam” acelaşi sens. Schimbarea pare mică, dar în fapt este fundamentală şi blasfemiatorie. Nu doar pentru că se face astfel o „corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e destul păcat. Ci şi pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic, este limitat aici la a fi „Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi şi Domn al tuturor celorlalte zile! Dincolo însă de aceasta, rămâne diferenţa clară între cuvântul adevărat lăsat de Dumnezeu şi textul deformat de adventişti pentru a le susţine minciuna.

De asemenea, adventiştii sunt puşi în încurcătură de alt cuvânt biblic, de la Coloseni 2, 16-17, unde se spune clar: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul [este] al lui Hristos.

În faţa unor cuvinte atât de clare, ce se mai poate spune? Şi totuşi… Pentru a-şi apăra neadevărul, „teologii” adventişti au găsit o „soluţie”. Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28 scot un cuvânt din Biblie, în această situaţie… adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)

Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbeşte despre sărbătorile Domnului, în care se vor face adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenţie!) iar apoi urmează altele, ca Paştile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume aspecte diferite după sărbătoare se prevede şi odihna, dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se spune clar că, afară de zilele de odihnă [sabatele] Domnului şi de celelalte legi care trebuiau ţinute de iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în ziua întâi şi a opta (Levitic 23, 38-39)7. Iată deci că existau pe lângă Sabat şi alte sărbători de odihnă. Ei bine, deşi niciodată aceste sărbători nu sunt numite de Dumnezeu sabate, adventiştii adaugă la Scriptură imaginaţia lor, numindu-le „sabate anuale” sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, fiind o ruşinoasă născocire adventistă. De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă Dumnezeu asupra lipsei de semnificaţie a ţinerii sâmbetei pentru cei drept-credincioşi, ci şi în alte părţi, chiar în Vechiul Testament! Iar adventiştii ce spun? „Acolo este vorba de sabatele anuale, care erau parte din legea ceremonială, care a încetat cu venirea lui Iisus.” Oare unde scrie aşa ceva în Biblie? Nicăieri. Aşa cum am văzut mai sus, Dumnezeu vorbeşte în acelaşi loc despre Sabat şi celelalte sărbători de odihnă, fără a o declara pe una mai sfântă decât alta. Această răstălmăcire grosolană este doar o batjocorire a Scripturii, prin adăugarea unor cuvinte care nu numai că nu se găsesc în Biblie, dar îi modifică înţelesul după voia omului rătăcit.

Mai mult, prin această răstălmăcire ei îşi dau pe faţă şi mai mult rătăcirea şi păcatul. Căci despre aceste sărbători se spune ca şi despre Sabat, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, oriunde veţi locui” (Levitic 23, 14). Şi iarăşi spune Dumnezeu lui Moise, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, în toate aşezările voastre” (Levitic 23, 21). Şi repetă acest cuvânt iar şi iar (Levitic 23, 31 şi 23, 41). Deci, de vreme ce, la fel cu Sabatul, sunt aşezământ veşnic (iar Dumnezeu este Adevărul), atunci cei care ţin Sabatul sunt obligaţi să ţină şi aceste sărbători. Iar dacă nu le ţin, nu au scuză înaintea lui Dumnezeu, Care a spus evreilor că aceste sunt aşezământ veşnic8. În acest fel adventiştii se dovedesc de două ori vinovaţi. Atât faţă de Legea Nouă pe care o înlătură cu anumite prescripţii vechi-testamentare, ca Sabatul, oprirea de la anumite bucate etc., cât şi faţă de Legea Veche, pe care de asemenea o mutilează după cheful lor, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi îi nimicesc rostul de călăuză către Hristos.

Altă răstălmăcire a adventiştilor este prilejuită de declaraţia Sfântului Apostol Pavel: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.” (Fapte 25, 8). Căci, se întreabă adventiştii: „Dacă ar fi călcat Sabatul, cum ar fi putut face o asemenea afirmaţie?”. Simplu, pentru că Sabatul nu mai era sărbătoarea Poporului lui Dumnezeu, aşa cum am arătat mai sus. Adventiştii nu înţeleg asemenea afirmaţii, şi nici altele asemenea, pentru că sunt la fel cu fariseii din Sinedriul care voia să îl judece pe Sfântul Apostol Pavel. Şi aceia, când au auzit: Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat, au crezut că este vorba de nădejdea răstălmăcită pe care o aveau ei, şi au început să se certe cu saducheii (Fapte 23, 6-9). Dar oare nădejdea lui Pavel era ca a fariseilor rătăciţi? Pavel găsise pe Mesia Cel ceresc, iar aceia aşteptau un Mesia pământesc. Pentru că aceşti farisei, ca şi adventiştii şi alţi sectanţi, se opreau doar la anumite părţi ale Sfintelor Scripturi, răstălmăcindu-le, şi răstălmăcind apoi şi restul Scripturii spre a se potrivi cu prima răstălmăcire. Deci Pavel avea altă nădejde decât a lor, dar ei pur şi simplu nu puteau înţelege acest lucru, ca adventiştii astăzi. Unde e adevărul în cuvintele N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fapte 25, 8)? În aceea că Legea Veche nu începe de fapt cu prescripţiile date în timpul lui Moise, şi nici nu se limitează la aceasta. Legea Veche cuprinde şi făgăduinţele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciţi uită cu uşurinţă. Căci în făgăduinţa dată lui Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel. Dar este făgăduinţa venirii mântuirii şi a Mântuitorului; şi această făgăduinţă nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar împlinirea făgăduinţei este plinirea Legii. Făgăduinţele au fost rostit lui Avraam şi urmaşului său… Care este Hristos. Deci un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa. Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este făgăduinţă, dar Dumnezeu I-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.

Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui mijlocitor… Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege şi atunci ar fi desfiinţată făgăduinţa. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred. […] Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar dacă a venit credinţa nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 16-25) Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos? De aceea a şi putut zice că nu a greşit nici faţă de Lege, nici faţă de Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Şi cea mai mare fidelitate faţă de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi la Ţinta dorită. Hristos. Şi dacă ai ajuns la ţintă, nu pleci mai departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieşi de sub călăuză. Căci Hristos este Lumina Care a venit în lume să lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El. (Aceasta este de altfel altă dovedire a vinovăţiei adventiştilor, care ţin părţi din Lege, pretinzând în acelaşi timp că sunt cu Hristos. Ca şi când ai putea fi în acelaşi timp pe drumul spre Ierusalim şi în acelaşi timp să te afli şi în mijlocul Ierusalimului. Ori eşti pe drum către ţintă, adică sub călăuză, ori eşti la ţintă, şi nu mai ai nevoie de vechea călăuză, care şi-a împlinit menirea, aducându-te la ţintă.) Şi că Legea este sfântă şi bună şi dreaptă tocmai prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reuşit cu adevărat să-şi împlinească menirea şi să ne ducă la Hristos. Şi că tot ce am arătat mai sus e adevărat o dovedeşte însuşi Sfântul Apostol Pavel, cel invocat nedrept de adventişti, când spune: Eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Galateni 2, 19-21).

Alt atac asupra Adevărului vine de la adventişti, ca urmare a discuţiei asupra Legii Vechi, prin cuvintele: „Dacă Legea ar fi fost desfiinţată, atunci fiecare ar fi fost liber să trăiască o viaţă iresponsabilă, călcând toate poruncile Legii, fără a putea fi tras la răspundere pentru aceasta”.

Această afirmaţie răsucită amestecă ameţitor lucruri diferite, spre a amăgi pe cei neştiutori. Sau, mai simplu spus, e o aiureală! De fapt răspunsul la o asemenea… „afirmaţie” este foarte simplu, şi este chiar cel dat de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, când le-a arătat că făgăduinţa (venirii Legii Noi şi a lui Mesia) a fost înainte de Legea lui Moise. Dar pentru a vorbi mai simplu, e de ajuns să spunem că desfiinţarea unei legi prin înlocuirea ei cu alta nu dă nici o libertate iresponsabilă. O asemenea libertate iresponsabilă poate exista doar unde nu mai este nici un fel de lege! Ori creştinii, deşi nu mai sunt sub Legea Veche – care era pentru cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu – sunt cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, având Împărat pe Hristos Dumnezeu şi supunându-se cu credincioşie Legii Noi pe care Împăratul a proclamat-o! Aceste lucruri sunt de altfel mai pe larg lămurite de Dumnezeu în Epistola către Galateni şi în alte scrieri ale Noului Testament.

Ca şi la punctul de mai sus, greşeala adventiştilor izvorăşte din limitarea pe care ei de la început o impun Bibliei, pornind de la ideea preconcepută că Legea lui Moise trebuie veşnic respectată (cu excepţia părţilor pe care ei, adventiştii, hotărăsc că nu mai sunt valabile!). La această rătăcire am răspuns mai sus prin Cuvântul lui Dumnezeu (Galateni 3, 1-29). Şi cei care îşi asumă libertăţi iresponsabile, prin ciopârţirea adevărului, sunt chiar adventiştii, şi cei asemenea lor.

Mania adventiştilor în ceea ce priveşte ţinerea Sâmbetei în locul Duminicii merge până la a „prooroci” că „Sabatul va deveni punctul special de controversă în întreaga creştinătate, iar autorităţile religioase şi civile se vor uni să impună păzirea duminicii” (Hellen White). Lăsăm la o parte folosirea termenului de „creştinătate” care îi condamnă deja pe adventişti ca fiind în afara ei. De fapt, poate fi privită (această folosire) ca o simplă greşeală de limbaj. Dar în ceea ce priveşte „profeţia” întemeietoarei adventismului sâmbetist, să spunem doar că oricine priveşte realitatea poate vedea cât de mult s-a înşelat. Nu doar că nu s-a impus nimănui renunţarea la „Sabat” (cu excepţia acelor prigonitori comunişti care au prigonit mult mai tare ţinerea Duminicii şi a celorlalte sărbători ortodoxe), dar sâmbăta a devenit zi liberă pentru tot mai multe ţări, iar dreptul la alegerea zilei libere este prezent în legislaţia mai tuturor statelor democrate. La peste o sută de ani de la cuvintele lui Hellen White lucrurile merg pe cu totul altă cale decât şi-a imaginat ea.

Credem că este de ajuns cât s-a arătat, pentru cine doreşte să înţeleagă adevărul şi să se poată apăra şi de această rătăcire adventistă.


Note

1 I Timotei 3, 15: Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului; sau Efeseni 1, 22-23: Hristos este cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi. Poate trupul lui Hristos să fie cu pată sau păcat? NU! El este fără de prihană, şi aşa este şi Biserica Sa, după cum Sfintele Scripturi ne arată în multe locuri (Efeseni 5, 25-27 şi 29 sau Ioan 17, 19, Ioan 18, 38, sau I Petru 1, 18-19 sau I Corinteni 3, 8-17 ş.a.m.d.)

2 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune despre creştini că cinstesc Duminica, ziua Învierii, şi la fel spune şi Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian în cele mai vechi documente – din afara Bibliei – despre Ziua Sfântă a creştinilor.

3 Apocalipsa 13, 16-17; cel care citeşte va vedea clar că nu are nici o legătură această proorocie cu Ziua de odihnă, ci mai curând cu acele coduri electronice care au început a fi folosite peste tot şi care, în unele ţări (ca SUA, de exemplu) au început a fi puse prin tatuaje sau microcipuri pe mâna şi fruntea deţinuţilor întâi, iar în zilele noastre şi la oamenii obişnuiţi care acceptă acest „experiment” (acest cod electronic cuprinde totdeauna şi cifra 666, fără nici o justificare tehnică sau ştiinţifică, şi în ciuda faptului că se pot face la fel de bine coduri de bare fără această „marcă”).

4 În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat (Facerea 3, 19). Iată deci că nu mai există Odihna din Eden; truda urmează să nu se termine decât odată cu moartea. Şi într-adevăr, oamenii nici nu au mai prăznuit Sabatul până la Ieşirea din Egipt. Dar, cum arată Sfântul Apostol Pavel, nici Legea lui Moise nu le-a adus odihna (Evrei 4, 8) căci cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit (Evrei 4, 2). Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4, 9).

5 A se vedea pentru aceasta şi Luca 9, 2 sau 9, 6 şi celelalte locuri care asemenea arată, iar mai ales Faptele Apostolilor 6.2.

6 oste = căci, kirios = Domn, estin = este, o ios = Fiul, tu antropon = Omului, cai = şi, tu sabaton = sâmbetei [sabatului].

7 După cum luminat arată dumnezeieştii părinţi, această prăznuire este o preînchipuire a Duminicii, Ziua Învierii Domnului, căci aceasta (Duminica) este Ziua Întâia şi totodată Ziua a Opta.

8 Desigur, aşezământ veşnic pentru cei care erau sub Legea Veche, pentru vechii evrei. Trecând Legea, trec şi toate tocmelile ei. Inclusiv Sabatul, semn între vechii evrei şi Dumnezeu, înlocuit în Legea Nouă cu Duminica.

< (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

(XI) Credinţă moartă şi credinţă vie >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă