Scurt interviu cu Nichifor Crainic

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îl întrebăm pe vestitul teolog Nichifor Crainic două, numai două întrebări!

Noi: Ce înseamnă a fi naționalist? Vă întrebăm aceasta deoarece mulți dau felurite interpretări de Stânga acestui cuvânt. Ca și cum ar fi un termen de Stânga, deși Stânga urăște națiunile și dorește desființarea lor (țel pe care l-a proclamat public și urmărit fanatic cel puțin din secolul al XVII-lea încoace). Puteți să ne dați înțelesul cuvântului naționalist într-o frază?

Nichifor Crainic: A fi naționalist înseamnă a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale.

Noi: Scurt și cuprinzător, într-adevăr. A doua întrebare este legată de naționalismul românesc prin raportare la dragostea de Străinătate a claselor de frunte – politicieni și intelectuali de curte deopotrivă. Aceștia toți susțin mereu că ce e străin e mult mai bun. Și, uitându-ne la străini, vedem că naționalismul a fost și este esențial pentru toate popoarele de lângă noi sau de mai departe: Evrei, Bulgari, Turci, Poloni, Ruteni, Slovaci, Unguri, Sârbi, Greci, Albanezi, Cerchezi, Georgieni, Armeni, Ruși, Ucraineeni, Germani, Elvețieni, Italieni etc., etc., etc. Deci, cu asemenea modele străine, cu asemenea lipire a claselor conducătoare de străini, Ce înseamnă a fi naționalist în România?

Nichifor Crainic: A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, înseamnă a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic nu e mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în ființa ta morală. A cui e această țară și care e destinul ei că Românii, care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești, sunt izolați ca niște nenorociți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul. În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în sângele acestui neam nenorocit… O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități, din momentul ce devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim despre cei exterminați fizicește!

Noi: Vă mulțumim, înțelegem și ne asumăm. Și, poate, vom mai reveni cu întrebări.

Nichifor Crainic: Cu Dumnezeu înainte!

A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută –Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Brânză de rădăcini

Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.

Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc.
Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea.
Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.

Rețeta:

Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja.
Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat.
În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini).
Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă).
Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.

Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă.
Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc).
Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca.
Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.

Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript.
De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra).
Unii puneau bucăți de brânză de rădăcini pripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri.
Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.

Plăcintă cu brânză de rădăcini

Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat).
Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat.
Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică).
Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d.
Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (04). Un cititor răspunde Scrisorii unui tată

Un comentator, Cristian, răspunde astfel la O scrisoare de tată (II):

„Mărturisesc și eu că astfel se trăia în București prin 1985. Nici în alte orașe mari nu era mai bine. Prin iarna lui 86-87 locuiam în centrul Bucureștiului, aproape de Intercontinental – Batiștei. Și ce să vezi într-o dimineață? Paharul cu apă lăsat seara pe masa din sufragerie avea gheață. Deci în acea noapte în casă nu erau nici 6-7 grade C!
Desigur că alimentarele din centru erau mai bine aprovizionate, dar doar câteva ore sau zeci de minute pe zi. Iar la coadă se stătea muuult mai multe ore. În schimb, pentru cine cunoștea, exista Casa de comenzi Mercur, prin care puteai să te aprovizionezi, ca simplu muritor de foame, foarte bine, dacă nu comandai prea des.
Dar în provincie nu exista așa ceva. Mulți provinciali se bucurau de o delegație la București, reușind să aducă de pe acolo bunătăți din alimentări, chiar dacă era vorba doar de cornuri cu lapte sau ciocolată (chinezească, bineînțeles).
Aceasta era realitatea hâdă comunistă, nu mai vorbesc de minciuna oficială de prin instituții, licee, facultăți, etc. Și de programul TV de 2 ore/zi!! Care începea cu Telejurnal și se sfârșea cu Telejurnal. Circula gluma cu probabila Marea Unire – TVR să ajungă să unească cele 2 Telejurnale…
Și ca să punctez: datoria externă a României a fost plătită integral până la data de 12 aprilie 1989! Nebunia a continuat însă pe mai departe…. Ce folos??? Din comunismul naționalist am căzut în capitalismul internaționalist, nereușind să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniști și securiști din conducerea Țării în Piața Universității din primăvara-vara lui 1990! Punctul 8 din Proclamația de la Timișoare!”

La această mărturie istorică voi adăuga următoarele:

  1. Da, s-a întâmplat și în apartamentul nostru să ne trezim cu apa înghețată în pahare sau sticle. Chiar exista o glumă tristă: „Dacă vrei să nu îți înghețe iarna apa bag-o în frigider!”.
  2. Adevărat, la magazinele din centru se găseau mărfuri ce lipseau în restul Bucureștiului; dar se găseau (cum spune și Cristian) doar în cantități foarte mici, care se epuizau în cel mult o jumătate de oră, foarte rar într-o oră sau două. Cozile durau ore întregi, uneori peste cinci-șase ore. Pare o fantezie sau o glumă, dar a fost o tragică realitate. Totuși în Scrisoarea unui tată sunt folosite ca reper pentru că trebuia să pretinzi că există ceva bun (multe lucruri bune, de fapt!) în Comunism. Altfel erai încadrat la „dușmanii regimului” și urmau represalii grele.
  3. Casa de comenzi Mercur avea prețuri foarte mari pentru un om obișnuit. Scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea este a unui tată cu patru copii. Ca urmare, posibilitățile de comandă erau reduse. Mai mult, nu aveai voie să comanzi la această „casă de comenzi” mai mult de odată pe lună, cel mult de două ori; iar cantitățile erau și ele limitate.
  4. Existau magazine „pe valută”, dar din care puteau cumpăra doar străinii sau persoane cu funcții importante, care puteau justifica legal valuta. Căci deținerea valutei de către omul obișnuit era practic interzisă. Mai precis, cerea proceduri foarte complicate (inclusiv declarații scrise pentru motivul încercării de a obține valută), în lipsa cărora posesorul era pasibil de pierderea locului de muncă și pușcărie.
  5. Ciocolata chinezească amintită de Cristian era una dintre „valutele forte” ale vremii. Față de ciocolata produsă de statul zis român era o delicatesă. Era și învelită într-un staniol frumos. Ca urmare, era căutată și tezaurizată, de multe ori fiind folosită ca „dar” (= șpagă) pentru funcționari, medici, milițieni etc., alături de săpunurile „Fa” și alte produse care acum ar stârni râsul.
  6. Termenul de „comunism naționalist” este un oximoron de același calibru cu „îmbunătățiri rele”. Comunismul este prin definiție anti-național. Toate regimurile comuniste din istorie au nimicit cultura națională a țării sau regiunii stăpânite. Termenul ar fi ironic, dacă nu ar fi folosit de unii ca și cum ar fi logic; în realitate el se referă la „comunismul regionalist” sau la „comunismul baronilor locali”. Comunismul regionalist folosea, într-adevăr, forme denaturate de naționalism în sprijinul regimului. Stalin a făcut primul acest lucru, pentru a nu pierde războiul (filmul rusesc Popa [Поп], greșit tradus la noi Preotul, este un exemplu tipic de „naționalism comunism” în care până și religia este pervertită să susțină regimul satanic al Comuniștilor).
  7. Comentatorul Cristian este foarte optimist atunci când spune că nu am reușit „să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniștii și securiștii din conducerea Țării”. Eu văd că până astăzi suntem, din nenorocire, conduși de aceleași călăuze oarbe. Și sunt destui care se pregătesc să îi voteze din nou în 2024, sub cele mai prostești pretexte.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (II)

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (II)

În eseul trecut am amintit despre cei care se poartă ca și cum izvoarele istorice pe care le-au găsit ar fi proprietate personală.
Foarte departe nu sunt nici aceia care, declarându-se patrioți sau naționaliști, se străduiesc până la absurd să își „păzească” operele de copiatori.
Am spus copiatori și nu plagiatori, chiar dacă adesea copiatorii își însușesc ceea ce au copiat ca și cum ar fi operă proprie.
Dar este, oare, aceasta, o răutate de care trebuie să ne păzim?

Aici vin la cuvintele Sfântului Apostol Pavel privitoare la misiunea sa, de vestire a lui Iisus:
Voiesc ca voi să știți, fraților, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în așa fel că lanțurile mele, pentru Christos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul și tuturor celorlalți.
Și cei mai mulți dintre frații întru Domnul, îmbărbătați prin lanțurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.
Unii, e drept, vestesc pe Christos din pizmă și din duh de ceartă, alții însă din bunăvoință.
Unii o fac din iubire, știind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalți, însă, – din zavistie – vestesc pe Christos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanțurile mele.
Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din fățărie, fie în adevăr, Christos se propovăduiește și întru aceasta mă bucur. Și mereu mă voi bucura.”
(Filipeni 1.12-18)

De ce se bucura Apostolul Neamurilor de vestirea lui Christos, fie și din invidie sau duh de ceartă?
Pentru că Îl iubea pe Christos și voia să fie cunoscut.
La fel cel care iubește Patria Română, sfânta noastră patrie, cel care iubește Neamul Românesc și puhoiul de Sfinți pe care l-a dat Cerului, se va bucura să fie cunoscut mai bine.
Fie că cei care duc mai departe cuvântul despre Neam și Țară o fac din dragoste sau pentru câștig.
Fie că îți recunosc osteneala ori se străduiesc să o ascundă.

Mai ales că deasupra tuturor stă Dumnezeu, Dreptul Judecător.
Cel Care vede toate, de care nimic nu se poate ascunde și pe Care nimeni nu-L poate înșela.
El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2.6).

Căci și mucenicii mai vechi sau mai noi, nu în laudele și aplauzele mulțimii au înfruntat prigoanele.
Dimpotrivă, mulți au fost torturați și uciși pe ascuns, îngropați pe ascuns ori arși pe ascuns, aruncați în ape să li se piardă urma, acoperiți cu uriașe grămezi de pământ sau piatră.
Dar tocmai de aceea a strălucit lumina deasupra moaștelor lor; tocmai de aceea oasele lor sfărâmate au făcut și fac puhoi de minuni:
Pentru ca fiecare să știe că Dumnezeu vede tot, că nicio osteneală și niciun oftat, nicio jertfă și nicio răbdare nu e ascunsă înaintea Lui. Și El răsplătește cu slava Lui cea mai presus de minte, cu bucuria cea dincolo de gând, cu bunătățile Sale pe care omul de aici nu le poate nici măcar bănui, cu atât mai puțin înțelege.

Și dacă vrem să urcăm spre asemănarea lui Dumnezeu, întâi se cuvine să Îl cunoaștem pe cât se poate.
Dacă vrem să ne asemănăm Lui, trebuie să ne străduim să fim milostivi și generoși precum și El este.
Astfel ne facem mult mai bine datoria față de Neam și Țară, dar și față de sufletul nostru.

De mulți ani am văzut preluate din scrierile sau cuvântările mele și idei, și rânduri, ba și pagini întregi. De nenumărate ori fără cea mai vagă citare. Sau chiar atribuit altora. De puține ori cu citare. Și totdeauna m-am bucurat, văzând că ceea ce am lucrat dă roadă.
Iar unii m-au mustrat, zicându-mi că astfel am pierdut foarte mulți bani.
Pe care, mi-am zis eu, iată că n-o să îi iau în moarte, că nu îi am; așa cum nu o să îi iau nici pe aceia pe care pare că îi am.
Dar poate va sui la Dumnezeu și osteneala mea, și ceea ce cu bucurie am împărtășit tuturor celor dornici să afle adevărul.

Căci mi-am dorit și îmi doresc Neamul și Țara nu într-o fală goală, nu lustruite cu minciuni, ci în Adevăr și Iubire, adică întru Dumnezeu.
Iar ceea ce este adevăr și iubire în Istoria Românilor, în Cultura Veche Românească, sau în ceea ce astăzi izbutim să zidim, de la Dumnezeu este.
Ale Sale dintru ale Sale, Lui îi aducem de toate și pentru toate!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Chilia Sfântului Daniil Sihastrul

Într-o piatră rece și întunecoasă s-a îngropat de viu Daniil, ca să fugă de slava și răsplătirea acestei lumi. Și s-a făcut astfel luminătorul unei țări întregi și părintele multor sfinți.

Prostia care sminteste. Despre limba de lemn

Prostia care smintește. Despre limba de lemn

Unul dintre mulții politicienii vechi ai României s-a trezit indignat de așa-zisul „Acord cu Austria pe Schengen” (un act ilegal, ce încalcă flagrant Constituția României). Până aici ar fi de bine, dar discursul său este tipic limbii de lemn neocomuniste. Care este construită pentru a pecetlui mințile și sufletele oamenilor „de rând” cu acele concepte ce îi transformă în sclavi – iar pe politicieni (și statul) în stăpâni absoluți. Citez:

Am acceptat în scris și sub semnătură că suntem responsabili de criza migrației în Europa și ne-am lăsat umiliți ca ultimii orbeți.”

Dacă mai era Nea Marin pe aici, îi zicea ceva de felul

Dar de ce ai/ați acceptat? Și de ce v-ați lăsat umiliți? Și de ce vă indignați acum de ce ați făcut?

Pentru că după limba română adevărată, cei care spun „am făcut” („am acceptat”, „am semnat”, „ne-am lăsat umiliți” ș.a.m.d.) recunosc prin aceasta că sunt vinovați de acea faptă. Fie direct, fie prin complicitate.
Desigur, politicianul în cauză nu a vrut prin asta să-și recunoască vreo vină. Dimpotrivă, a vrut să arate cât este el de patriot. Însă pentru mine a arătat cât este de neocomunist.
Pentru că exprimarea negativă de tipul „am făcut (ceva rău)” folosită de politicieni este o formulă tipică din newspeach, cum îi spunea Orwell, sau din limba de lemn, cum îi spun Românii „limbajului corect politic”, adică „limbajului neocomunist”.
Rostul exprimării „am făcut ceva rău” este ca prin plural să se atribuie vinovăția gestului poporului, țării, națiunii. Și, totodată, să fie sustrași vinovăției politicienii vinovați.

Nu, nu poporul, țara sau națiunea sunt de vină că trădătorul de Neam și Țară Ion-Marcel Ciolacu, din nenorocire „Prim-Ministru” al statului zis român, a semnat un acord ilegal și mizerabil cu Austria.
De vină sunt:

  1. trădătorul de Neam și Țară Ion-Marcel Ciolacu, o să-l mănânce Iadul cu toată gașca lui,
  2. agentul străin și infractor dovedit Klaus Werner Iohannis, din nenorocire „Președinte” al statului zis român, o să-l mănânce Iadul cu toată gașca lui,
  3. trădătorii de Neam și Țară și agenții străini din „servicii” și din politică ce i-au susținut și îi susțin, o să-i mănânce Iadul și pe ăștia cu toți ai lor.

Aceste iude care se cred nemuritoare uităIadul i-a mâncat și pe Iuda Iscarioteanul, și pe prigonitorii Creștinilor din primele veacuri, și pe Ana Pauker, și pe Silviu Brucan (idolul proștilor), și pe ceilalți dușmani ai lui Dumnezeu pe care ei îi urmează. Și la fel o să îi mănânce și pe ei, cu toți ai lor. Iar după primii trei mii de ani în Iad – care sunt mai puțin de o miliardime de miliardime de secundă la scara Veșniciei – o să înțeleagă deplin că și-au vândut sufletul și veșnicia pe nimic. Absolut nimic. Pentru că numele lor blestemate rămân în vecii vecilor, sunt șterși pentru totdeauna din Cartea Vieții și partea lor e Iadul pentru totdeauna (Apocalipsa 20.13-15).

Dar, lăsându-i pe acești pierduți, să lăsăm și limba de lemn pe care ei o folosesc.
Pentru că aceasta este o limbă drăcească, a minciunii, înșelării și pierzării.
Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a venit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Și întru El și prin El se pot șterge toate păcatele noastre.
Dar această ștergere se face doar dacă există recunoașterea păcatelor cu părere de rău și dorință de îndreptare (ceea ce se numește pocăință).
Iar pentru această îndreptare este nevoie de adevăr, la care nu se poate ajunge prin limba de lemn sau alte graiuri mincinoase.

De pildă, în acest caz, după cum am mai spus, „pluralul asumării” („noi am făcut ceva rău”) este o înșelăciune. Căci nu „noi”, adică poporul, am acceptat condițiile absolut mizerabile cerute de Austria. Le-au acceptat Ion-Marcel Ciolacu, Klaus Werner Iohannis și găștile lor. Adică politicienii aflați la putere prin grija trădătorilor din serviciile secrete din România, a agenților străini și, în primul rând, a puterilor străine care i-au susținut și promovat.
Dacă s-ar fi făcut un referendum pe acest subiect și dacă noi, poporul, am fi primit propunerile rasiste ale Austriei, doar atunci se putea da vina pe noi.
Însă așa cum s-au întâmplat și se întâmplă lucrurile, Ion-Marcel Ciolacu, Klaus Werner Iohannis și găștile lor au acționat și acționează împotriva voinței poporului (cum au făcut-o și în Plandemie).
Ceea ce înseamnă că poporul este curat, iar ei sunt murdari (desigur, moral).
Ca urmare, prin folosirea limbii de lemn politicianul în cauză a mințit și a aruncat vinovăția pe nevinovați.

Și, da, știu că mi se va spune că „nu asta a vrut să spună”, ori că „nu s-a exprimat bine din pricina indignării” etc.
Dar asta este răspunderea lui, mai ales ca om politic: să știe foarte bine ce spune, implicit cum spune.
Iar de această dată, cel puțin, a folosit exact limba de lemn neocomunistă, exact limbajul prin care politicienii vânduți îndoctrinează poporul spre a-l transforma în populație înrobită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea