De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Tricolor România f

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Este ziua în care se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara; este 27 Martie 2018.

Merită să amintim că Principatele Române s-au ştiut întotdeauna parte a României ca întreg, oricât ar fi fost ocupat de străini/duşmani din România. Că visul unirii a stăruit în sufletele Românilor – mici şi mari – şi în cele mai vechi clipe ale istoriei.

Trăind asemenea vechilor Sciţi (şi Sarmaţi) între Bug şi Doneţ, Românii Zaporojeni s-au ţinut de Ţara Românească a Moldovei prin mii de legături. Hatmanii nu erau aleşi decât dintre cei înrudiţi cu marile familii moldoveneşti; păstorii din Munţii Stânişoarei, din Ceahlău, Mestecăniş ori alte părţi ajungeau cu turmele sau cirezile până în adâncurile Zaporojiei; bisericile şi mânăstirile conlucrau; domnişori (adică pretendenţi la tron) îşi găseau sălaş la Nipru, uneori şi ajutor spre a cere Domnia – iar unii, precum Ion (Nicoară) Potcoavă, chiar o căpătau. Etc., etc.

Între Românii din Maramureş, Pocuţia, Galiţia şi cei din Moldova şi chiar Muntenia iarăşi au fost nenumărate legături. Biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitorii români sunt presărate dinspre Kiev către Cracovia, drumurile vechi ale păstorilor şi stuparilor (albinarilor/apicultorilor) pot fi urmărite şi astăzi, la fel cele ale negustorilor ce duceau zeci de mii de vite, anual, din părţile Moldovei tocmai până la Danţig – astăzi Gdansk.

Legăturile Românilor din sud – Aromânii, Timocenii, Ragusanii şi alţii – cu cei de la nord de Dunăre sunt atât de vechi şi atât de multe încât zeci de tratate nu le pot cuprinde.

Şi totuşi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, suntem – Românii, România – dezbinaţi.

Pe de-o parte, Moldova dintre Prut şi Nistru, cea care după 1812 a primit numele de Basarabia, este ea însăşi ruptă în patru: o bucată sudică ţine de Regiunea Odesa (Ucraina), partea centrală alcătuieşte Republica Moldova, o bucată răsăriteană ţine de ocupaţia rusească de la Tiraspol, o bucată nordică ţine de Regiunea Cernăuţi (Ucraina).

Pe de altă parte, Românii înşişi sunt dezbinaţi.

Cei din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan etc. sunt rupţi între moldovenismul ţaristo-sovietic şi românismul străbun. Cei de la sud de Dunăre – ca şi apropiaţii lor din România – sunt împărţiţi între vlahismul greco-slav şi românismul străbun. Cei din România sunt dezbinaţi între neocomunismul internaţionalist, ştergător de identitate, aderenţa fanatică la marionetele numite partide politice ori politicieni şi, în sfârşit, românismul străbun. Acest românism – firesc în fapt – a devenit mai mult un vis, o utopie, decât o realitate concretă; şi chiar şi aşa este atacat cu ură feroce de cei care ne-ar vrea orice altceva decât Români.

Ce-i drept, nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă. Nici libertatea, nici înălţarea către Cer, nici demnitatea naţională. Nici Unirea.

Dar cum s-a ajuns aici?

Cum s-a ajuns ca, la 100 de ani de la Marea Unire, România să fie mai mică decât era, iar Românii mai dezbinaţi decât erau?

Prin grija „iubiţilor conducători”, neîncetat străini. Pentru că sunt peste 300 de ani de când România este condusă de străini!

Să ne amintim: nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă.
Să ne amintim: înfrânt este doar acela care se dă bătut.

La începutul lui 1918 Românii păreau învinşi pe toate liniile: Aliaţii îi trădaseră sistematic, de la intrarea în război şi până atunci, Ruşii semnaseră pace separată cu Puterile Centrale, tifosul exantematic făcuse – încă făcea – ravagii, Germanii şi ceilalţi ocupanţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea jefuiau şi abuzau la un nivel ce va fi egalat doar de Sovietici, bucăţica de Românie rămasă liberă era înconjurată numai de duşmani – de la „Rada Ucrainei”, care voia să o cotropească, la Bolşevici, Austro-Ungari, Germani, Bulgari, Turci…

Şi totuşi, chiar pe acest fundal de Iad, Românii merg înainte, cu o îndârjire incredibilă.

Regele Ferdinand I Întregitorul, cu un curaj desăvârşit, refuză acceptarea „Păcii de la Bucureşti-Buftea” şi susţine, împotriva tuturor evidenţelor, încrederea în Victoria finală. Regina Maria urmăreşte acelaşi ideal cu ceea ce unii au numit „fanatism”, alţii „lipsă de realism”, alţii dragoste desăvârşită de Neam şi Ţară. Iar oamenii obişnuiţi, Românii „de rând”, merg pe aceeaşi linie, fără abatere.
Clasa politică însă…

Marea piedică în înţelegerea clasei politice româneşti vine din vorbele late cu care aceasta îşi acoperă neîncetat răutatea.

Originea clasei politice româneşti este în boierii trufaşi ai secolelor XVI-XVII care, din îngâmfare, au început să se despartă de Neam, au început să se înstrăineze. Unii – asemenea unor înaintaşi trădători – s-au lipit zdravăn de Polonezi, sau de Unguri, sau de Austrieci, sau de Turci, căutând în laşitatea şi nimicnicia lor „ocrotirea puterii”. Destui dintre aceştia – şi alţii – au început să bălească în faţa lăudăroşeniei greceşti; şi au dat Grecilor fanarioţi – adică mafioţilor Istambulului – tot mai multă putere (asupra moşiilor lor, asupra copiilor lor, asupra viitorului). S-au iscat răscoale, căci Poporul a simţit ameninţarea ocupaţiei străine, a văzut răutatea stăpânirii greceşti şi grecizante. Dar în 1711-1715 comploturile fanariote au câştigat şi Principatele Romane Dunărene au intrat sub conducerea unor domnitori zişi ortodocşi, dar de fapt anti-creştini, zişi prieteni, dar de fapt anti-români. Deznaţionalizarea a început cu toţi cei din elita Principatelor. Nu putea să aibă o dregătorie cine nu ştia greaca, sau nu dispunea de un traducător grec (interesant că în vreme traducător a devenit sinonim cu trădător, iar a traduce a devenit sinonim cu a trăda). Nu putea fi bine văzut cel care nu-şi dădea copilul la un „pedagog” sau „institutor” grec; deşi, mai târziu, se acceptau şi „pedagogii” sau „institutorii” austrieci, germani, francezi… oricum, numai români să nu fie!
Şcolile româneşti ce trăiau încă pe lângă biserici şi mânăstiri au fost tot mai dispreţuite. Academia Domnească de la Putna, înfiinţată de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, dar şi altele asemenea din cele două Ţări Româneşti au căzut în dispreţ, uitare, ruină.

Observa marele Mihai Eminescu, oftăm şi noi cu el: ce simţire, gândire şi cunoaştere românească poate avea un om crescut într-o cultură străină ce nici măcar graiul părintesc nu-l poate vorbi prea bine?

Clasa politică zidită de fanariotism a fost una înstrăinată, deznaţionalizată şi, totodată, coruptă şi incompetentă; dispreţul ei faţă de Popor este consemnat în mii de documente – este gândirea şi trăirea ce a făcut din „Român” sau „Rumân” şi „Ţăran”, din cuvintele de cinste pentru cei ai Neamului şi ai Ţării, cuvinte de ocară şi dispreţ.

Au fost în această clasă politică, în cele peste trei secole de existenţă ale ei, şi oameni care chiar credeau că vor binele Naţiunii şi al Ţării. Dar când eşti străin de moştenirea străbună, când nu cunoşti şi desconsideri această moştenire, nu ai cum să îţi dai seama care este adevăratul bine al Naţiunii şi al Ţării! Şi astfel aceşti idealişti nu au putut niciodată să fie o primejdie cât de cât serioasă pentru planurile anti-româneşti ale celor care controlau din umbră sau făţiş corupta clasă politică.

O dovadă simplă a acestei stări de fapt o vedem în monumentele şi numele de străzi închinate unor monştri extremişti, şovini, anti-români, precum Kiseleff ori Wass, în paralele cu ignorarea sau prigonirea oficială a eroilor români. În vreme ce unor politicieni străini cel puţin discutabili, dacă nu răspicat anti-români, li s-au ridicat şi li se ridică monumente şi li se acordă onoruri, eroii români de la Cotul Donului primesc cutii de carton – la propriu! – în loc de sicrie. Şi în multe locuri în care aceştia au scris pagini nemuritoare de vitejie bate vântul peste spini, ori peste câte o cruce mică, ridicată de un Român fără niciun sprijin din partea clasei politice…

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate!

Dar este în această zi o pagină care prevesteşte dezbinarea de astăzi.

Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia. Ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Sarmaţia (sau Kuban), în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice… În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi Ruşi, Bulgari, Sârbi, Germani, Ruteni (Ucraineeni), Evrei etc., etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru peste 2.000.000 (două milioane) de Români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de Români!). Mai mult, Odesiţii – fie că erau Români, Ruşi, Evrei, Ruteni etc. – voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucraineană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că „graniţa pe Nistru” putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne aminimt câteva date istorice!

La sfârşitul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 nu doar că Oltenia revine la Ţara Românească a Munteniei, ceea ce era un pas înapoi al imperialismului anti-românesc. Dar tot acum se ceda Rusiei vestul Zaporojiei – majoritar românesc şi pământ strămoşesc românesc, deşi aceasta era inclusă oficial din 1681, conform (şi) tratatelor ruso-turceşti, în alcătuirea Ţării Româneşti a Moldovei! Înţelegerile semnate la Münnich şi Belgrad vor pune hotarul Moldovei doar pe Bug… şi vor fi confirmate prin tratatul încheiat separat între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman un an mai târziu (12 Septembrie 1740).

Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că şi Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de Români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara Tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea – mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale.

Deci, istoric Moldova – şi, prin ea, Regatul României – avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.
Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (Români, Ruşi, Germani, Evrei, Găgăuzi, Bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau Români) atât de extremismul Radei de la Kiev – care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” – dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români (români?) de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii Românilor Transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc… Mai mult, Brătianu, eroul negocierilor de pace, a fost înlăturat de autorităţile române de la masa tratativelor pentru faptul că a îndrăznit… să lupte pentru păstrarea Banatului ca întreg!

Veşti despre crimele ucraineene împotriva Românilor, Evreilor, Germanilor, Ruşilor etc. dintre Nistru şi Bug – şi nu numai! – au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget!

Aşa cum, de altfel, nu mişcau un deget nici împotriva grupărilor mafiote alogene care se întindeau în Ţară ca un păienjeniş – de la „Statusul Catolic” din vestul Carpaţilor până la grupările de o bestialitate inimaginabilă ale Comitagiilor Bulgari.
Luau însă măsuri faţă de Românii ce încercau să oprească ori să împiedice aceste grupări, care se împotriveau Bolşevicilor, care încercau să-şi apere Ţara…

În această stare îngrozitoare a clasei politice zis româneşti, în înstrăinarea ei de Neam şi Ţară, în corupţia şi incompetenţa ei stă toată vina dezbinării româneşti de astăzi. Dincolo de vorbele late, de pretenţiile de „patriotism” şi „grijă pentru interesul naţional” clasa politică este ori trădătoare, ori pur şi simplu anti-românească. Dovadă „Tratatul cu Ucraina”, pentru care toţi responsabilii, fie ei din Guvern, Preşedinţie ori Parlament, ar trebui să primească pedeapsa cea mai aspră cuvenită trădătorilor de Neam şi Ţară. Dovadă indiferenţa clasei politice faţă de suferinţele Românilor din străinătate, faţă de suferinţele Românilor din Ţară, faţă de suferinţele României. Dovadă miliardele de dolari şi euro furate de la Români prin accize, taxe, impozite, amenzi (toate acestea, cel mai adesea total abuzive) „pentru drumuri”, în situaţia în care drumurile sunt într-o stare criminal de proastă. Dovadă… completaţi voi cu ce vreţi din miliardele de nedreptăţi, abuzuri şi crime ale autorităţilor, ale clasei politice. Adevărul, dincolo de vorbele late ale politicienilor, se vede limpede prin fapte! Printre care se numără şi distrugerea culturii române, distrugerea unităţii naţionale, izgonirea din Ţară şi dezbinarea sistematică a Românilor…
Ce ne rămâne?

Rămâne, pe de-o parte, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice, aşa cum şi Unirea s-a făcut, acum o sută de ani, în ciuda clasei politice (care dusese România la nimicire).
Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există Românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. Există.

Să ne bucurăm de Unirea din 27 Martie 1918, să ne bucurăm de dragostea şi dorul fraţilor de peste Prut, să suspinăm cu cei ce suferă şi să înţelegem că ridicarea Neamului şi a Ţării ţine doar de noi şi de nimeni altcineva. Tot ceea ce este preţios se câştigă, se păstrează şi dă rod doar prin jertfă! Dumnezeu cu noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

De 1 Decembrie 2017: Îndemn la luptă de Radu Gyr

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Trăiască România! Trăiască Neamul Românesc! Trăiască Românii de pretutindeni!

Tricolor România f

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Despre Unirea din 1918 şi Mihai Viteazul

Pentru mulţi 1918 înseamnă împlinirea unui vechi vis şi program românesc: unirea Ţărilor Române într-o singură Ţară. Program pe care au încercat după puteri să-l înfăptuiască şi alţi domnitori români – ca Litovoi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Dar care a fost atins, pentru o clipă, de Mihai Viteazul.
Cu, sau fără voie?
Întrebarea poate să pară stranie. Dar există, după 1989, un curent mitologizant care, sub pretextul combaterii miturilor din Istoriografia românească, impune de fapt, prin tot felul de sofisme şi falsuri, mituri distructive. Desigur, sub pretexte de tip „realism”, „progres”, „demitologizare” etc., care ascund, pur şi simplu, o falsificare ideologică şi ideologizantă a unor aspecte altfel de multă vreme clarificate.
De aici şi întrebarea de mai sus, pentru că sunt asemenea voci mitologizante care pretind că Mihai Viteazul a realizat involuntar unirea celor trei Ţări Româneşti – dând tot felul de neclare şi contraictorii explicaţii ale acestui proces.

Mihai Viteazul a avut un program politic propriu, pe care l-a adaptat, ca un om politic adevărat, împrejurărilor. A fost acest program politic unul patriotic, unul naţionalist, românesc? A fost acest programul unul oportunist, de om care caută putere, indiferent unde? Care este adevărul?
Răspunsul îl găsim în trei sau chiar patru fapte fundamentale, care lămuresc foarte bine această nedumerire a unora.

În primul rând, atunci când Andrei Bathory (Batâr Andreiaş, cum i se spune în cronicile româneşti) îi cere lui Mihai Vodă să plece din ţară (cu ameninţări), acesta, printre altele, îi spune că „nu-mi las nimănui ţara şi patria, până ce nu mă va trage de acolo cu dinadinsul de picioare” (adică „decât mort„). Gândirea acestui răspuns este categoric patriotică, naţionalistă. Ea corespunde unui program politic naţional, unei optici naţionale asupra domniei personale. Dar poate să fie acestă folosire a termenilor întâmplătoare, circumstanţială?

În 1599 Împăratul Rudolf îi donează lui Mihai Viteazul domeniul Künigsberg din Silezia, cu toate veniturile sale, ca domeniu ereditar. Acest act ţinea şi de recunoaşterea de către Mihai a suzeranităţii împăratului austriac, dar şi de meritele domnitorului român. Era, totodată, un refugiu în cazul cuceririi Ţărilor Române (lucru precizat ca atare de documente). Dincolo de faptul că între declaraţia împăratului şi finalizarea actului au trecut doi ani de zile, rămâne însă gestul şi valoarea sa. Putându-se retrage aici sau în alt domeniu vestic spre a avea o viaţă liniştită şi îmbelşugată, Mihai alege însă jertfa, mergând înainte spre realizarea programului său politic, din luptă în luptă şi trecând peste nenumăratele trădări de care are parte – şi de la unii boieri români, şi din partea nobililor Unguri sau Secui care îi juraseră credinţă, dar mai ales din partea aliaţilor externi. Actul de donaţie este finalizat în 1601, într-o clipă în care Mihai Viteazul era atacat din toate părţile, pierzând controlul asupra majorităţii teritoriului deţinut anul anterior. Totuşi nici acum domnitorul român nu se retrage la domeniul său din Silezia, ci luptă împotriva tuturor şanselor pentru acelaşi program politic. Cine cunoaşte încercările grele prin care trece Mihai Viteazul în aceşti ani îşi dă seama cât de semnificativă este alegerea domnitorului român de a nu se retrage la domeniul său din Silezia! Mai mult, merită observat că domnitorul ar fi putut, în loc să cheltuie sume uriaşe pentru eliberarea Ţărilor Române de sub Turci (sau Polonezi), să folosească acei bani pentru a-şi cumpăra domenii frumoase în Vest (din Moravia în Franţa, avea de unde alege!). Spre deosebire de alţi domnitori, ale căror relaţii cu Occidentul erau între slabe şi zero, Mihai este, dimpotrivă, bine informat şi are legături mult mai vaste decât s-ar crede. Chiar şi administratorul numit de el pentru Künigsberg este un occidental – Carlo Magno, originar din Italia (Milano) şi bun prieten al domnitorului.

În 1600 Mihai Viteazul înfrânge forţele poloneze care încercaseră să preia Moldova şi Ardealul, iar apoi Muntenia (Andrei Bathory era omul polonezilor şi mijlocise pentru aceştia punerea Munteniei sub ascultare faţă de Polonia). Ajuns pe hotarul Poloniei domnitorul primeşte propuneri de a prelua tronul Poloniei, atât cu sprijinul unora din Seimul polonez, nemulţumiţi de şi de regele Sigismund al III-lea şi de cancelarul Zamoyski, cât şi cu sprijinul cneazului Constantin Vasile de Ostrog. Având alt program politic decât cel preconizat de aceste forţe poloneze, Mihai Viteazul refuză. Ceea ce, desigur, un „aventurier” aflat „în căutare de putere şi avere” – cum l-au declarat, fără temei, unii – nu ar fi făcut niciodată. Polonia era o ţară – dublă, incluzând şi Lituania – mult mai puternică şi mai bogată, mai liniştită şi cu perspective economice mult mai bune decât toate cele trei Ţări Româneşti la un loc. Dar nu era nici patria lui Mihai Viteazul, nici nu intra în programul său politic.

Dar care era acest program politic?
Aici avem al treilea aspect esenţial – pe primul în ordine cronologică îl socotim secundar, de vreme ce poate fi înţeles cu adevărat doar prin celelalte trei.
Este vorba despre ceea ce Mihai Viteazul însuşi consemnează ca program politic în negocierile cu Împăratul Rudolf, care prin legătura sa extrem de strânsă cu Papalitatea şi titulatura sa mai era numit de Români şi „Împărat al Râmului(Romei)”. Iată documentul:

https://i2.wp.com/www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic_01.jpg

“Dorinţele lui Mihai-Vodă Măria Sa, Domnul Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului. Acestea sunt dorinţile Măriei Sale”

  1. Cu aceasta să încuviinţeze Măria Sa dorinţa Înălţimii Sale, ca să ţină Ardealul şi să-l stăpânească cu numele de gubernatorie, dar cu aşa condiţie, ca Înălţimea Sa să i-l lasă să-l stăpânească toată viaţa; după moarte să rămână fiului său şi urmaşilor lui, de la fiu la fiu; când însă (ceeia ce să ferească Dumnezeu Sfântul) Domniei Sale i s-ar stânge neamul, să fie ţara a Măriei Sale Împăratul Râmului.
  2. Doreşte Măria Sa, ca şi Moldova să i-o dea Domnia Sa pe veci, de la fiu la fiu ad utrumque sexum, şi Ţara-Românească încă Măriei Sale. Când însă s-ar stânge tot neamul Măriei Sale, aşa că şi viţă bărbătească şi cea femeiască ar lipsi, Înălţimea Sa să dea acestor două ţeri, Moldovei şi Ţerii Româneşti, o astfel de învoire, ca ele înşile să-şi poată alege Domnul, pe cine vreau, însă în aşa chip, încât să-şi ceară de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului, şi să-i slujească lui.
    Judecăţile, pe care le vor avea ţerile, pe acelea să le vadă şi să le dezbată Domnul care va fi, împreună cu sfetnicii, şi tot înaintea lui să se sfârşească toate judecăţile; în altă ţară să nu meargă, din pricinile în apelaţie. Nimeni să nu scoată din vechile lor prăvili pe călugări, pe popi şi mănăstiri.
  3. Dorinţa Măriei Sale: doreşte ca să se ţină de Ardeal: Gurghiu, Gilău, Ieciul şi Făgăraşul, cu toate Ţinuturile şi veniturile, pe veci; din Ţara Ungurească însă: Hustu, Chioara, cu Ţinuturile şi veniturile împreună, din fiu în fiu, utrumque sexum; dacă s-ar stânge neamul de viţă bărbătească, să rămână ramurii de pe fete, şi nimeni să nu-i tulbure într-acelea în slujba Măriei Sale. Şi cu condiţie ca aeasta: adică ar fi alt principe în Ardeal, acela să nu aibă autoritate şi putere să le iea din mâna ramurii după băieţi sau după fete.
  4. Şi aceia doreşte Măria Sa ca să aibă şi pentru aceia putere Măria Sa, ca să poată da slobod şi dărui în veci, ori-cui va vrea, sau moşie, sau alt ceva, ori ce vrea, afară de aceia, dacă cineva ar greşi sau împotriva Măriei Sale sau împotriva altora, ori-ce fel de om ar fi, şi atunci să aibă Măria Sa putere ca pe unul ca acela să-l pedepsească, după pravilă şi după cuviinţă şi toate judecăţile, să se sfârşească înnaintea Măriei Sale; într-alt loc să nu apeleze şi să nu se scoată judecăţile.
  5. Dorinţa Măriei Sale este ca acele cinci comitate, Bihorul, Solnocul de Mijloc, Maramureşul, Zarandul şi Crasnă, să le dea Domnia Sa Ardealului, precum au fost înainte, cu toate cetăţile şi Ţinuturile dimpreună.
  6. Şi aceasta doreşte Măria Sa, ca cetăţile de la hotare, pe care le va putea lua din mâna păgânilor, aşa cum sunt Timişoara, Felnocul, Ceanadul, Becicherecul, Panciova şi Berinul, să fie ale Măriei Sale, cu ţinuturile lor dimpreună, până la Dunăre, pe veci, din fiu în fiu, ad utrumque sexum.
  7. Dacă Înălţimea Sa vrea să se bată tot înainte cu turcii, atunci doreşte Măria Sa, ca să-i dea atâţia bani pentru trebuinţa Ardealului, câţi i-a rânduit lui Sigismund; şi Moldovei să-i rânduiască şi să-i dea Înălţimea Sa, atâţia bani câţi i-a orânduit Ţerii-Rumâneşti.
  8. Titlul care i l-a dat  Înălţimea Sa lui Sigismund Bathory, astfel să i-l dea şi Măriei Sale.
  9. Pe aste trei luni, adecă: August, Septembre şi Octombre, să dea Înnălţimea Sa pe fiecare câte o sută de mii de florini, aceia ce face 300.000 de florini; mox et de facto să-i trimeată Înnălţimea Sa.
  10. Măria sa se bucură foarte mult  că Înălţimea Sa a îngăduit să înceapă cu banii Înălţimii Sale în tot locul mine, şi doreşte Măria Sa să aibă voie, ca, dacă ar găsi vre-o neîngrijire în prefecţii care îngrijesc de mine, să poată scoate pe prefectul nebăgător de samă şi să lase baia unuia care poate fi de folos ţerii.
  11. Când va cere nevoia, adecă atunci când se va ivi vreun duşman ţerii, unde s-ar cere ajutorul căpitanului de Caşovia, şi Măria Sa i-ar scrie căpitanului, să fie dator căpitanul Caşoviei, cu toate puterile lui, să meargă acolo unde spune şi doreşte Măria Sa; să nu trimeată la Înălţimea Sa Împăratul.
  12. Sfetnicul pe care îl trimete Înălţimea Sa să fie acolo, pe lângă Măria Sa, până  atunci, până se va sfârşi războiul, care să îngrijească de lipsurile oştirii; şi când s-ar începe judecăţi despre pământul câştigat de la Turci şi hotarele aceluia, acelea să fie înaintea Măriei Sale şi a sfetnicilor săi, şi să dezbată şi împartă, şi tot înaintea Măriei sale să se sfârşească pricinile, să nu meargă într-alt loc pentru apelaţie. Înălţimea Sa să nu se amestece într-aceia, şi să nu orânduiască, nici să dea sau să hotărască dintr-aceia, sau să ia, ci numai singur Măria Sa să dăruiască şi să dispuie, sau să ia, împreună cu sfetnicii săi.
    Omul pe care îl trimete Măria Sa să fie pe lângă Înălţimea Sa, aceluia să-i dea Înălţimea Sa şi mâncare, şi băutură, şi să fie cinstit atât din partea Înălţimii Sale, cât şi din a sfetnicilor săi”.

Pe spatele celei de-a doua file a documentului se află scris de mâna lui Mihai Viteazul:

https://i0.wp.com/www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic_02.jpg

„Şi hotarul Ardealului
pohta ce-am pohtit
Moldova şi Ţara Românească”
.

(Din Analele Academiei Române, XX., p. 482, Hurmuzaki XII, p. 961)

Avem aici o serie de fapte istorice, inclusiv un document olograf al lui Mihai Viteazul, toate dovedind că acest om a fost stăpânit de iubirea de ţară, de dorinţa de a vedea cele trei Ţări Româneşti libere de stăpânirea otomană, întregite, independente, unite şi mergând în Istorie împreună.
Vis care s-a împlinit în mare parte în 1918.
Când într-adevăr, cele trei Ţări Româneşti, libere de stăpânirea otomană, au devenit unite spre a merge în Istorie împreună.
Din păcate încă nu s-a împlinit visul independenţei, încă nu există o clasă politică românească, în stare să conducă România după nevoile şi voinţa poporului. De aceea nici întregirea Ţărilor Româneşti nu s-a putut face, căci clasa politică a urmat alte interese, străine.
Rămâne să împlinim şi acest ideal al adevăratei independenţe, al unei clase politice într-adevăr naţionale. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Mihai-Andrei Aldea