În Februarie 2019 am publicat un cuvânt intitulat Christos, Cristos sau Hristos (cu o continuare sau reluare în decembrie 2024).
Printre altele, am arătat atunci faptul că litera grecească X era pronunțată în vremea respectivă Ch – într-o formă intermediară între cele două litere, c și h.

Cele două materiale au stârnit, fiecare la timpul lui, dar și împreună, … bârfe.
Îmi povestea cineva de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București de indignarea spumoasă – ca limbaj depreciativ – a unui vechi părinte (fost) profesor, față de „obrăznicia mea”. Ce ar fi constat în (a) „pretenția” că litera grecească X ar fi fost pronunțată în antichitate altfel decât H și (b) în „aberația” că supranumele lui Iisus ar fi în limba română, tradițional și corect, Cristos (fonetic) sau Christos (fonetico-etimologic).
În loc de argument, d-sa venea cu afirmația categorică „litera x întotdeauna s-a citit h!”.

Oricine a studiat greaca, sau a fost nevoit să asiste la un curs serios de elină veche, știe sau ar trebui să știe că majoritatea literelor și diftongilor grecești se pronunțau altfel în trecut. Așa cum ar trebui să facă deosebirea între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică.
Sunt, toate acestea, locus communis în lingvistică, în istoria limbilor – sau, respectiv, al limbii grecești.

Dar, desigur, acest lucru este fie neștiut, fie neclar, atât pentru cei care nu au avut parte de asemenea cursuri, cât și pentru cei îndoctrinați pe linia etnofiletismului grecesc sau rusofon.

Și precizăm aici că termenul „îndoctrinare” este doar descriptiv, iar nu depreciativ pentru victime. Chiar și atunci când victimele îndoctrinării propagă mai departe neadevărurile însușite drept adevăr, orice osândire a lor ține exclusiv de mândrie: toți greșim, toți suntem mințiți, toți mințim (Psalmi 13:1-7; 52:1-7; 115:1-2; Pilde 10:18; Isaia 32:6-7; Romani 3:9-18 etc.).
Dar, va spune cineva ca să își îndreptățească osândirea, ni s-a cerut să cercetăm toate, ca să deosebim binele de rău și să păstrăm doar cele bune (I Tesaloniceni 5:21-22; I Ioan 4:1; I Corinteni 12:10 etc.). Deci cum ar fi aceștia nevinovați, chiar dacă din neștiință răspândesc neadevăruri? Că doar aveau datoria să caute adevărul și în această privință!

Și răspundem citând Scripturile: tot ce este din credință nu este păcat (parafrazând cuvântul de la Romani 14:23).
Căci, într-adevăr, cine poate să caute adevărul pentru fiecare lucru pe care l-a auzit și l-a învățat în viață? Sunt multe mii de asemenea lucruri, astfel încât nu îți ajung zece vieți să le cerni – iar între timp mai înveți, auzi ori vezi nenumărate lucruri noi… pe care iarăși ar trebui să le verifici.

Într-adevăr, dacă găsind adevărul clar înfățișat îl resping și rămân în înșelare, păcatul este al lor. Dar câtă vreme nu au apucat să învețe adevărul, ci nevinovați și-au însușit cele greșite, bunătatea lui Dumnezeu îi acoperă.
Iar dacă Dumnezeu îi primește, cine suntem noi să Îi stăm împotrivă? Doamne apără! (Fapte 11:17)

Câtă vreme sunt adulți ce au învățat cu nevinovăție în adolescență ori tinerețe că litera grecească X s-ar fi citit totdeauna drept H, este de înțeles că vor susține aceasta cu convingere.
Însă cum Dumnezeul nostru este Adevărul (Ioan 3:33, 7:28, 8:26, 14:6, 17:3 etc.), și ni s-a poruncit să căutăm adevărul, după cum am amintit mai sus, hai să îl căutăm:

Cum se pronunța litera grecească X în primele secole creștine?

Ca să lămurim aceasta pentru toți și pentru totdeauna, să vedem câteva surse.

Un specialist în greaca veche, foarte osârduitor și documentat, Vasile Stancu, are un site dedicat limbii grecești vechi (click pentru accesare în pagină nouă). Autorul prezintă aici și greaca biblică, dar și greaca homerică, așa cum o face și pe canalul youtube (click pentru accesare în pagină nouă).

Desigur, d-sa prezintă și pronunția, împreună cu vechea dispută între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică (click pentru accesare în pagină nouă).
Pe scurt, există două tabere în ceea ce privește felul în care se pronunță greaca veche: (1.) cea care îl are drept exponent pe Johann Reuchlin (1445-1522) și (2.) cea care îl are ca exponent pe Erasmus de Rotterdam (1466-1536).

După cum poate vedea cititorul, cei doi savanți au fost contemporani. Și, totuși, au avut poziții radical diferite.
În esență, Johann Reuchlin, în consonanță cu Grecii din vremea sa, pretindea că pronunția grecească antică este identică celei contemporane (sau cu minime diferențe).
Pe când Erasmus de Rotterdam, urmărind cu acrivie textele antice, observa că pronunția actuală nu concordă cu cea antică (fie aceasta biblică, homerică sau de altă factură).

Un exemplu celebru – și repetat în anii ’90 în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la cursul de greacă veche – este acela al poetului Cratinus (sec. V î.Chr.). Acesta scrie despre „nebunul care umblă zicând βῆ, βῆ ca oile”¹.
După pronunția reuchliniană, litera β se citește V, iar litera ῆ se citește i. Deci oile ar trebui nu să behăie, ci să facă „vi” ca șoimii.
După pronunția erasmică, litera β se citește B, iar litera ῆ se citește e (lung). Deci oile behăie din nou, făcând și în greaca de secol V î.Chr. bee, așa cum au făcut totdeauna.

La fel se întâmplă și cu litera grecească X.
Aceasta se rostește, după pronunția reuchliniană, adică modernizată, H. ”Că așa zic Grecii de azi!”
Doar că în realitatea, după pronunția erasmică actualizată cu repetate studii pe subiect, inclusiv grecești, litera X din greaca antică se citea între Kh și Ch, așa cum este, de pildă, ch în unele cuvinte germanice.
Și la fel cum în dialectele germanice c-ul din ch poate să fie mai slab sau mai puternic, la fel era și în dialectele grecești antice… într-o anumită măsură.

De ce într-o anumită măsură?
Pentru că toate limbile în contact cu greaca secolelor I-III d.Chr. au preluat X drept C, iar nu drept H.

Astfel, găsim:

– în albaneză Krishtit
– în armeană Քրիստոս sau Christ (K’rist în alte transliterări)
– în friulană Crist
– în georgiană (gruzină) ქრისტე ori Christe (Kriste sau Khriste în cele mai multe transliterări)
– în latină Christus
– în osetină (limba urmașilor Sciților de la Marea Neagră) Kiriste sau Kiristi, după dialect (digor sau iron)

Până și în multe dialecte coptice, care folosesc alfabetul grecesc, pronunția a fost aceeași până foarte de curând, cu X = C, trecerea la pronunția H făcându-se doar sub influența grecească din ultimul secol.

Acest lucru atestă categoric faptul că X (fie consoană aspirată, fie fricativă sau altceva) avea un C evident, care a fost resimțit și preluat ca atare de toate popoarele vremii.

Dar atunci, va întreba cineva, de unde apare atribuirea valorii H pentru X vechi-elin?

Pe de-o parte, din faptul că Slavii s-au creștinat în perioada în care X a început să fie pronunțat H. Ca urmare, așa l-au preluat de la Greci și așa îl au până astăzi.
Pe de altă parte, din convingerea multor Greci din trecut – și, din păcate, și de astăzi – că limba grecească de astăzi este aceeași cu greaca antică.

În această privință merită observat articolul Would an Ancient Athenian Understand Byzantine Greek?, de Nick Kampouris, apărut pe 9 Ianuarie 2026 în revista online Greek Reporter (click aici pentru accesare în pagină nouă).

Autorul – evident, Grec – arată că limba elină este împărțită istoric în epocile numite Antică, Elenistică, Bizantină și Modernă. „Fiecare fiind marcată de semnificative schimbări în sonoritate, gramatică și vocabular” (ibidem), adăugând, evident, „însă esența limbii a fost totdeauna păstrată” (loc. cit.) (trad. n.).
Acest lucru este evident, altfel limba nu s-ar mai numi elină sau greacă până astăzi – decât, cel mult, la nivel popular.

Revenind la faptul că X apare ca pronunțat Ch și la Vasile Stancu, invităm cititorii noștri la parcurgerea lucrării Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara, 2021 (click aici pentru accesare într-o filă nouă și, eventual, descărcare).

Însă pentru cititorul nemulțumit de această sursă – fie din snobism (că e românească), fie din acrivie (că se bazează pe o sursă prea veche) – putem aminti de lucrarea clasică Vox Graeca. A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, de W. Sidney Allen, Cambridge University Press, New York, 1987.
Și aici căutătorii adevărului vor găsi aceeași realitate: litera X din greaca veche NU se pronunța H, ci Kh sau Ch – a se vedea paginile de la 14 încolo, și mai cu seamă (Allen, 1987:18-26).

Merită să amintim de aici, foarte în fugă, atestarea de către lucrare a unui text egiptean din secolul II d.Chr. în care φ și x au valorile fonetice ph și kh (în loc de ulterioarele f și h) (ibidem:25).
Lucrarea arată, de asemenea, preluarea de către limbile vremii a literei x din cuvintele grecești cu valori fonetice de tipul kh sau ch.

Pentru cei cărora și această lucrare li se pare veche, indicăm Ancient Greek Tutorials, de Donald J. Mastronarde, cu asistența Centrului de Lingvistică Berkeley al Universității din California, Berkeley, 2025 (online aici).

Un sintetic extras din acest tutorial, folosit de Universitatea din Missouri-Kansas City, în care se arată că X din greaca veche se pronunță Chi, poate fi văzut aici (click pentru accesare în pagină nouă).

O altă lucrare prestigioasă este A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010.

Pentru felurite dialecte grecești vechi, de obicei necunoscute chiar și specialiștilor, se poate consulta Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018.

Putem să continuăm cu înșiruirea bogatei bibliografii tematice, bibliografie ce arată foarte limpede realitatea: părerea că litera grecească X s-ar fi pronunțat H în limbajul Noului Testament este complet eronată și extrem de învechită.

Ceea ce ne aduce iar la impunerea de către ocupația sovietică a folosirii formei Hristos la nivelul întregii Biserici; impunere ce a denaturat manuscrisele unor sfinți precum Dumitru Stăniloae, ale ierarhilor inter și mai ales ante belici etc.. Manuscrisele lor folosind forme precum Crist, Cristos ori Christos ce sunt șterse și înlocuite de edituri cu forma sovietică – rusofonă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

Note de subsol

1. De asemenea ni s-a povestit despre un mozaic antic grecesc reprezentând o oaie din gura căreia ieșea cuvântul (onomatopeea) βῆ. Mai departe principiul este același ca la poetul Cratinus. ↩︎