Drăgaicele, Sânzienele, Şoimanele… şi altele

Plaiul Nou a adunat câteva definiţii din Dicţionarul Cum luptau Românii? potrivite pentru ziua de astăzi.
Le-am preluat şi eu, în ideea că poate ajung la alţi câţiva oameni; dar sfătuiesc cititorii binevoitori să viziteze şi pagina Plaiul Nou. Mulţumesc!

24 iunie – Zânele – Sânzienele – Drăgaicele – Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – Ziua Universală a Iei. „SÂNZIENE = (lat.) (1) Îngeri (v.) sau zâne (v.) sau iele (v.), adică duhuri bune (v.), având rosturi (v.) legate de vreme și de îngrijirea, de frumusețea lumii. Aici intră și curăția, latură a frumuseții pe care cei depărtați de Dumnezeu (v.) au pierdut-o în foarte mare parte – atât la nivel propriu cât mai ales ca parte a sistemului de valori.

(2) Femei (v.) tinere, mai ales fecioare, dar nu numai, care au (aveau) o legătură strânsă cu sânzienele (1) propriu-zise, care trăiau după o rânduială (v.) ce oglindea rosturile (v.) și felul de a fi al sânzienelor (1). Zâne (2) (v.).”

[…]

„DRĂGAICĂ = (rom.) (1) Sărbătoare a Sfântului Ioan Botezătorul, a recoltelor și vremii (v.) bune. Prin opoziție cu Irodiada, care a dansat spre patimă (v.) spre rău, spre opoziție cu Dumnezeu (v.), la Drăgaică se joacă (II) spre slava lui Dumnezeu, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, spre binecuvântarea vremii și a recoltelor, a Creației (v.). de aceea Drăgaicele (v.) sunt împodobite cu flori(le Sfântului Ioan) și se țin departe de bărbați. Sânzienele (v.)

(2) Surăție (v.) a drăgaicelor (1) și (2).

(3) Jocul (II) care se joacă de Drăgaică (1).

(4) Cele care joacă acest joc, drăgaicele.”

[…]

„DRĂGAICE = (rom.) (1) Nume vechi dat duhurilor care răspund – în mistica românească – de starea vremii și recolte. Ca și alte asemenea duhuri, având o mare frumusețe (v.) (atribut fundamental feminin), sunt denumite cu nume feminine, chiar dacă se știe că, de fapt, nu au gen (sunt dincolo de masculin și feminin; a se vedea și transnatural). Această frumusețe a drăgaicelor (1) era însoțită de o putere foarte mare, inclusiv în luptă (v.).

(2) Nume dat fetelor și femeilor (v.) care fac parte din surății (v.) închinate acestor îngeri ai vremii și rodirii, sau chiar surățiilor. Printre caracteristici se numără pregătirea de luptă – mai ales cu săbii scurte, cuțite lungi, seceri și bâte scurte (făcăleț, retevei, sucitor, șuvei etc.) -, îndemânarea în aruncarea unor arme (zburături, cuțite), priceperea în rugăciuni pentru îndreptarea vremii și recolte bune etc. Una dintre armele spirituale (v.) ale drăgaicelor (2) era incanarea anumitor Psalmi (v.). Deși de obicei drăgaicele (2) trăiau în obști (v.) obișnuite, ca orice Românce, existau grupuri care duceau viață de zâne (2). În timpul jocurilor (II) de Drăgaică (1) și (2) nu le era îngăduită femeilor apropierea de bărbat (v.).

(3) Duhuri rele (v.) care imită drăgaicele (1), dar făcând rău, stricând vremea sau recoltele. Acestea sunt principalele dușmane ale drăgaicelor (1) și (2).”

[…]

„IELE = (lat.) În mistica populară românească (v.) Ielele sunt duhuri (v.) care păzesc (v.) ori binecuvântează (v.) locuri în care oamenii (v.) nu calcă – sau calcă foarte rar. Sunt îngeri (v.) care au în grijă locurile ce nu au fost încă preluate de oameni. Datorită frumuseții (v.) lor, oamenii au impresia – falsă – că ar fi femei (v.). Acest lucru duce la gânduri necurate – precum cele de invidie la unele femei, sau de desfrânare la unii bărbați (v.). Gânduri care sunt pedepsite (v.) de Iele, adesea foarte aspru (chiar cu paralizie (v.) sau moarte (v.)) Apropierea de iele a unor oameni cu gânduri curate și suflet curat le ducea acestora mari binecuvântări (v.), uneori și ajutorul – mereu miraculos (v.) și foarte eficient – al Ielelor. În mod greșit se atribuie Ielelor purtări rele (v.), fie din neînțelegerea pedepselor date de acestea, fie prin confuzie cu irodițele (v.), iroasele (v.) ori ilioii (v.). În ierarhia populară a duhurilor bune (v.), dintre care cele care au în grijă firea (v.) sau natura, cele mai puternice și mai înalte sunt Ielele. A se vedea și Drăgaică, Drăgaice, Sânziene, Sfintele, surate, surății, Zâne”

[…]

„SFINTELE = (lat.) Ne oprim aici la acest cuvânt doar ca la denumirea dată Ielelor (v.), denumire prin care Românii arătau faptul că acestea sunt de fapt îngeri (v.). Folosită uneori și pentru zânele bune (v.) din aceeași pricină. A se vedea și Șoimanele.”

[…]

„ȘOIMANE(LE) = (et.nec.) (1) Zâne (1) (v.) ale naturii legate de vânt (v.), de coroanele copacilor (v.) de stâncării (v.) și alte locuri înalte. Se caracterizează prin zborul în care sunt văzute cel mai adesea, fie că joacă (II) sau fac alte lucruri. Sunt puternice și temute și, bineînțeles, frumoase.

(2) Iele (v.).

(3) Denumire dată unor surății (v.) dedicate urmării modelului Șoimanelor (1) (v.) și unor femei (v.) care erau surate (v.) ale acestor surății. Erau unele dintre surățiile cele mai ascunse ori tainice ale Româncelor.

(4) Zâne rele (v.) care imită șoimanele (1), dar care nu se pot stăpâni să nu își arate, mai devreme sau mai târziu, urâțenia.”

[…]

„ZÂNĂ / ZÂNE = (lat.? tracic?) (1) Duhuri (v.) ale codrilor (v.) și pădurilor (v.), ale câmpiilor (v.) (mai rar) și altor locuri apropiate de starea veche a lumii (v.). Zânele bune au rostul (v.) să poarte de grijă acestor locuri – prin aceasta înțelegându-se toate cele care sunt acolo – până în clipa în care le preia omul (v.). Din clipa în care oamenii se așează într-un loc zânele (1) încep să se îndepărteze de acela, atât pentru că datoria (v.) lor a fost îndeplinită cât mai ales din pricina păcatelor (v.) oamenilor. Acolo unde se așează oameni buni (v.) care fug de păcat și urmează binele (v.) zânele (1) rămân mai multă vreme. Datorită frumuseții lor foarte mari zânele sunt privite drept feminine, cu toate că se știe că duhurile nu au gen. Cele mai puternice dintre zâne se numesc iele (v.)

(2) În Cultura Română Veche, prin zâne se înțelegeau și acele femei (v.) care împrumută cât pot din felul de viață al zânelor (1), care păstrându-și feminitatea (frumusețea) au puterea de a trăi în pădure (v.) sau codru (v.) – de obicei în armonie cu vietăți cu care stabilesc o relație oarecum simbiotică (cerbi și ciute, urși, păsări mari etc.). Cele mai multe se desprind(eau) cu totul de obștile (v.) obișnuite ale oamenilor (v.) (sate, cătune etc.). Mai rar, unele trăiesc (trăiau) „două vieți”, una obișnuită, cealaltă în surății „de zâne”, adesea chiar ca iscoade (v.) ale zânelor (2) în lumea oamenilor. A se vedea și Drăgaice, Sânziene, surată, surății, Șoimane.

(3) Duhuri rele (v.) care imită zânele (1) în așezare, dar urmărind să înmulțească răul (v.) în locurile în care s-au așezat.

(4) Personaje de basm ale folclorului românesc, fie aflate la hotarul dintre duhuri și oameni, având proprietăți din amândouă categoriile, fie fiind un fel de femei altfel, făpturi transnaturale (v.).”

[…]

„ZÂNĂ BUNĂ / ZÂNE BUNE = (rom.) (1) Duhuri bune (v.) din categoria zânelor (1) (v.).

(2) Femeie (v.) ce face parte dintre aceste surății (v.) dedicate urmării modelului zânelor bune (v.).

(3) Femeie dedicată unei vieți în natură, luptătoare (v.) în înțelesul comun – deci nu călugăriță (v.) – , și care lucrează binele (v.). În folclor sunt frecvente cazurile de fete care ajung în pădure (v.) fără voia lor și care, în loc să caute cu stăruință o cale de ieșire în lume, se obișnuiesc să trăiască în sălbăticie, aproape de vietățile și firea locului. Din acea clipă folclorul începe să le numească zâne, în conformitate cu acest al treilea înțeles al cuvântului.”

[…]

„ZÂNĂ REA / ZÂNE RELE = (rom.) (1) Duhuri rele (v.) din categoria zânelor (3) (v.), care s-au dedicat imitării duhurilor bune (v.) puse de Dumnezeu (v.) ca păzitori (v.) ai codrilor (v.) și altor ținuturi nelocuite de oameni (v.). Evident, în opoziție cu aceste duhuri bune, zânele rele (1) urmăresc să înmulțească răul (v.) din locurile în care s-au așezat. Alungate de Români cu ajutorul mărțișoarelor (fire de lână alb și roșu sau alb și negru înmuiate în aghiasmă (v.) și legate la răscruci și la marginea pădurilor, livezilor, pășunilor etc.).

(2) Femeie (v.) din surății (v.) păgâne (v.) dedicate urmăririi modelului zânelor rele (1).

(3) Femeie dedicată unei vieți în natură, luptătoare (v.) sau vrăjitoare (v.), care lucrează răul (v.). În folclorul românesc ele sunt văzute și ca răpitoare de copii (v.), una dintre cele mai cumplite acuzații din Legea Românească (v.).”

[…]

„IROASĂ / IROASE = (rom.) Nume feminin pentru Ilioi (v.). Categorie de duhuri necurate (v.) cu aparență feminină, de obicei atrăgătoare și vulgară. Cei care se lasă atrași de iroase au de suferit din partea acestora felurite pedepse, de la paralizie temporară la moarte sau posesie demonică. Numite uneori, greșit, Iele (v.), prin confuzia (intenționată de iroase) cu acestea.”

[…]

„IRODIȚĂ / IRODIȚE = (evr.) Alt nume pentru Iroase (v.), venit de la numele propriu Irodiada (cea care lua mințile privitorilor prin dans, acțiune identică celor ale duhurilor necurate (v.) cu aspect feminin numite greșit Iele (v.) sau corect Iroase).”

[…]

„ILIOI = (rom.) Duhuri rele (v.) cu aparență feminină (fie de tinere, fie de bătrâne), care umblă mai ales prin locuri pustii – păduri (v.), bălți (v.) ș.a.a – și încearcă să facă rău oamenilor (v.) întâlniți. Numite uneori, impropriu, și Iele (v.) sau, ceva mai corect, Iele rele.
De obicei Ilioii folosesc mai puțin aparența feminină (tânără) ca mijloc de atragere în păcat, această lucrare fiind cumva „rezervată” mai ales Simzienelor (v.) și iroaselor (v.). Pentru Românii vechi răutatea (v.) acestor duhuri le face să piardă mult din aparența feminină, de unde și numele masculin. Manifestările Ilioilor sunt adesea de o mare vulgaritate, însoțite, bineînțeles, de răutate. Una dintre regulile fundamentale ale vechilor Români era ferirea de orice reacție la manifestările Ilioilor în afară de rugăciune (adică nu se comenta ceea ce fac de față cu ei, nu se vorbea cu ei etc.).”

[…]

„SIMZIANĂ / SIMZIANE = (lat.?) Termen cu polisemie contradictorie. Regional poate să desemneze fie Sânzienele (v.), fie duhuri rele (v.) cu aparență feminină – precum ilioii (v.) și iroasele (v.). În acest caz, spre deosebire de cazul ilioilor sau iroaselor, duhurile rele se arată doar în chip de femei tinere – sau cu o aparență feminină foarte vagă, dar preferabil luminoasă. De asemenea poate să desemneze surate (v.) sau surății (v.) de luptătoare (v.) care folosesc furia ca mijloc de amplificare a puterilor (v.) (oarecum asemănător bersercilor vikingi).”

Citate extrase din cartea „Cum luptau Românii? II Dicționarul” de Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

https://vk.com/plaiulnou?w=wall602523307_49

Ciprian Voicilă despre „Drumul spre Vozia” (I)

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar. Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm – arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic – reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp.

Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi – Dan, Mitu și Surdu – te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant – arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune – fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni…
Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul – în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât.

Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul (ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei. Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali – cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta.

Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă. Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea – nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?!

Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească (de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom birui!) cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul – ca dimensiune umană și ca ideal existențial – este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou.

Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal. O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini. Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!

Ciprian Voicilă

Câteva cuvinte despre o arătare a Ielelor în Munţii Buzăului în secolul XXI

Ielele ori Sfintele, sunt făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi.
Am văzut un Cerc al Ielelor în Munţii Buzăului, în pădure, la cca. 7 km de cea mai apropiată aşezare (Terca, Lopătari). Cel care mi l-a arătat, Vasile Stemate, cioban din localitatea amintită, mi-a confirmat – şi la fel doi vecini de-ai lui – că din copilărie se jucau vara, uneori, în poiana amintită. Nu exista niciun cerc. Cercul apăruse cu câteva luni mai devreme.
El – Vasile Stemate – era pe iapa lui (Stela – de la Stela Popescu…) pe care călărea de obicei în drumurile făcute pe munte. (Şi pe care am avut plăcerea şi cinstea să călăresc şi eu atunci.) A auzit un fel de cântec şi, gândindu-se să vadă de unde vine, a zărit în noapte un fel de lumini – apreciate de el a fi şapte – care se mişcau înspre poiana pe care o ştia din copilărie. Şi-a dat seama că sunt Ielele, aşa că a întors calul şi a plecat îndată la stână.
După două zile, apropiindu-se de luminişul în care se jucase de atâtea ori, a văzut că se ivise în el un Cerc al Ielelor. Aşa că nu a mai intrat în poiană, nici el, nici alţi oameni (le-a dat de veste, să nu meargă acolo din greşeală).
La rugămintea mea a primit să mă conducă, dar fără ca el să pună pasul în poiană.„Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!”

Încrederea în harul preoţiei m-a impresionat. Am mers, am văzut cercul. Părea desenat cu un compas uriaş. Avea o lăţime de 40-50 cm, un diametru de cam 2 stânjeni şi ceva (4-5 metri). În cele două luni de la arătarea Ielelor se păstrase, crescând pe pământul acela doar un fel de plantă micuţă, cu frunze rotunde, şi aceasta foarte rară. Parcă ar fi fost un fel de mici stele verzi pe un cer negru… de pământ.

Alte amănunte ale acestei întâlniri rare…

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.”

în http://egophobia.ro/?p=10898

Mihai-Andrei Aldea