Etichetă: Dumnezeu

Teologia Istoriei. Bârfa

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Bârfa este un bici al Satanei care aduce blestem peste cel care bârfește (Iov 5.21; Sirah 5.16-17; 28.14).
Dar, ca în orice patimă, cei stăpâniți de ea nu se învață, oricât de mult ar suferi de pe urma ei. Dimpotrivă, îndreptățindu-se pe sine, se dau prigoniți pentru dreptate și mari mărturisitori.

Însă deosebirea între mărturisirea adevărată și bârfă este dată de câteva legi ale cuvântului drept:
1) Ceea ce spui trebuie să fie bine cercetat și cernut, să fie întărit prin mai multe mărturii deosebite. Niciodată să nu iei de adevărată o mărturie dintr-o singură sursă, ci să o iei doar ca ceva ce trebuie cântărit, cernut, cercetat. Iar în lipsa celei mai bune cântăriri, cerneri, cercetări, nu spui nimic, și mai ales nu osândești. Căci încă din Antichitate s-a știut că nu este voie să osândești pe nimeni după un singur martor, ci după mai mulți (a) care nu au interes împotriva celui învinuit și (b) ale căror mărturii nu se contrazic (Deuteronom 17.6; 19.15; Psalmi 26.18; 34.10; Matei 18.16; 26.60; Fapte 6.13; Susana 1.33-63 etc.)
2) Ceea ce spui trebuie să fie de folos, să zidească, să înalțe, să ridice.
Niciodată să nu te apuci să spui lucruri care, deși adevărate, aduc răul. De pildă, nu ai voie să spui prigonitorilor adevărul despre unde se ascund cei prigoniți. Asemenea, nu ai voie să răspândești vestea că cineva face o lucrare bună ce este interzisă de tiranii urâtori de Dumnezeu. Etc.
3) Ceea ce spui trebuie să fie spus cu dragoste.
Niciodată nu trebuie să te gândești că Dumnezeu are nevoie de ajutorul Tău, că spunând sau făcând ceva Îl sprijini, Îl ajuți. Ci să te gândești să câștigi Duhul Domnului, ca acesta să îți dea dragostea dumnezeiască și înțelepciunea ziditoare ce sunt mărturia omului lui Dumnezeu.

Aceste trei legi sunt limpezi și de înțeles.
Chiar și păgânii le-au găsit, din contemplarea firii, și le-au mărturisit (pe unele dintre ele, pe una, sau chiar pe toate trei).
Dar cel care bârfește se ridică împotriva lor, chiar și atunci când pretinde că le ține.

O pildă am avut chiar în viața mea, în una din multele dăți când s-au ridicat asupra mea martori mincinoși și nedreptatea a mințit sieși.
Iar întrebând pe un bârfitor, care se dădea drept și creștin, de ce minte împreună cu aceștia, a pretins că „din mai multe surse am aflat asta”. Iar acele surse erau de fapt mai multe tabloide ce preluaseră aceeași minciună fără nicio cercetare. Și i-am arătat că acele „mai multe surse” se reduc la una; iar aceasta se contrazice în cele spuse fără nicio rușine, dând o mărturie ce nu ar fi primită decât în instanțele politice bolșevice sau naziste. Acela nu a avut niciun argument în favoarea primei surse, dar a găsit drept scuză vechea prostie „nu iese fum fără foc”. I-am adus aminte că tocmai fusese la un spectacol cu mult fum produs de aparate de profil, fără pic de foc. Și că expresia nu este românească, ci importată de scriitori cu prea puțin discernământ. Căci încă din vechime se știa că poate să fie fum fără foc, de către cei care voiau să vadă adevărul. Rămas fără argumente, a renunțat la discuție. Dar, jalnic, a rămas la ideile sale. Căci pătimașii găsesc mereu pricini ca să rămână în patima lor și să nu se îndrepte. Sau, cum se spune de către Români,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi,
însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Din acest punct de vedere bârfa este o boală ce nu poate fi combătută din afară. Dacă cel care bârfește nu își trezește dorința de îndreptare, va muri ca bârfitor și îl va înghite Iadul pentru vecie, oricât ai încerca să îl ajuți.

Nenorocirea este că bârfa nu este altceva decât o exprimare a invidiei, adică a mândriei și trufiei ce sunt rănite de binele altora. Căci răul este rănit de bine, fiindcă nu poate să fie bine.
Bârfitorii sunt cei care suferă chinuri lăuntrice foarte mari pentru că nu sunt așa cum și-ar dori: „atât” de bogați, „atât” de frumoși, „atât” de celebri, „atât” de puternici etc. Și în loc să își înțeleagă prăbușirea adusă de mândrie și trufie, în loc să se trezească și să alerge la medic (= duhovnic), ei aleg să învinuiască pe ceilalți pentru suferința lor. De aici iese invidia, cu toate manifestările ei, printre care una dintre cele mai rele, urâte și ucigătoare este bârfa.

La nivel istoric, se poate constata că bârfa însoțește totdeauna decăderea, fie ea personală sau de obște. Altfel spus, bârfa este la nivel personal simptomul clar al unei adânci prăbușiri morale și spirituale. Iar la nivelul societății, răspândirea bârfei este simptomul clar al îmbolnăvirii grave a societății, a apariției unei comunități de puțin-putincioși frustrați, manifestându-se pasiv-agresiv și, în fața celor mai slabi, categoric agresiv, chiar până la jaf, viol, tortură, crimă.
Căci bârfa, izvorâtă fiind din mândrie și trufie, este însoțită de schizofrenia complexului de inferioritate și a pretenției de superioritate absolută.

Creștinul adevărat se măsoară prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare, este infinit de mic, atât față de măreția Celui Desăvârșit, dar și față de măreția la care este chemat (asemănarea cu Dumnezeu); și, în același timp, este infinit de mare, cu și prin Dumnezeu, căci fiind slujitorul (și, urcând treptele, prietenul) lui Iisus Christos, Împăratul Absolut, se împărtășește de măreția Acestuia. Prin urmare, Creștinul nu este nici trufaș, nici complexat; în fața ispitelor trufiei sau complexării (= deznădejdii produse prin comparații cu alți oameni) el se apără și se vindecă prin contemplarea, recunoașterea și înnoirea conștientizării măreției și bunătății dumnezeiești.

Dar cel rătăcit se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, iar apoi este dezamăgit că nu se găsește la înălțimile pe care și le-a atribuit nebunește.
Ca urmare, este complexat de fiecare greșeală pe care o face, de fiecare scădere pe care și-o găsește, de fiecare nereușită, ba chiar și de fiecare încercare.
În loc să se întoarcă spre Dumnezeu și să se vindece, pune peste rănile lui plasturele otrăvit al trufiei. Ca mințindu-se că este mai presus de ceilalți, să nu mai fie atât de rănit de mare depărtare între prea înalta părere de sine și realitate. Devine astfel arogant, disprețuitor, îngâmfat etc.
Iar dacă aceasta nu merge, sau când aceasta nu merge, durerile complexelor îl chinuie. Și îl fac să fie plin de invidie și ură față de ceilalți, pentru orice lucru bun găsit la ei.

În amândouă manifestările, bârfa este, prin urmare, simptomul clar al unei adânci prăbușiri sufletești. Dar, totodată, este și o scară ce accelerează căderea către Iad: a celui care bârfește, a societății care acceptă, sau și promovează bârfa.

Ieșirea din această vrie sau prăbușire necontrolată este una: întoarcerea la Christos.
În lipsa ei, auto-distrugerea este sigură.

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

Cine are urechi de auzit, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești (I)

A avut loc votarea de către Grecia a unei legi care permite așa-zisa căsătorie homosexuală, plus adopția de copii de către perechile de homosexuali. Deși s-au spus multe despre acest fapt, am hotărât să adaug un cuvânt la acelea.

punctul de vedere creștin

Din punct de vedere creștin lucrurile sunt limpezi: familia naturală este alcătuită dintr-un bărbat și o femeie; familia naturală este singura familie sănătoasă; familia naturală este singura familie poruncită de Dumnezeu; familia naturală este singura familie primită de Dumnezeu; copiii au dreptul natural la un tată (bărbat biologic) și o mamă (femeie biologică); copiii au dreptul natural la curăție, la puritate, care există doar în familia naturală, nu în legăturile bazate pe perversiuni sexuale; etc.

Aceste poziții de mai sus sunt poziții teologice clare, dogmatice.

Pentru că dogma în limbajul creștin (nu în alte limbaje eterodoxe) este

adevăr de credință descoperit de Dumnezeu deoarece este trebuitor mântuirii omului.

Iar morala creștină, în întregul ei, este descoperită de Dumnezeu, și este descoperită ca trebuitoare mântuirii omului.

De pildă, avem cuvântul Duhului Sfânt (prin Sfântul Apostol Pavel) care zice:

Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (I Corinteni 6.9-10)

Și iarăși, la fel,

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători la idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)1

Este o adevărată nebunie să pretindă cineva că este Creștin și, totodată, să pretindă că Dumnezeu a învățat pe om să păzească lucruri care nu îi sunt necesare, folositoare, bune. Căci Dumnezeu este izvorul binelui, după cum stă scris:

Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. (Iacob 1.17)

Ca urmare, vedem că

învățăturile morale nou-testamentare sunt descoperiri dumnezeiești trebuincioase pentru mântuirea omului.

Ca urmare, încălcarea lor înseamnă pășirea către Iad (Apoc. 21.8), iar negocierea lor este imposibilă (Iacob 1.17).

Desigur,

Creștinul urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos; iar dacă acesta luptă împotriva adevărului, se ferește de el cu milă și durere. (Iezechiel 18.20-32 și 33.11-16; Matei 5.44; Luca 18.9-14; Iuda 1.21-25 etc.)

Dar, totodată, scris este:

Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, și tu nu-i vei grăi nimic, ca să vestești pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. (Iezechiel 33.8)

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Putem da multe asemenea cuvinte dumnezeiești; dar pentru cel care vrea să cunoască adevărul, și unul e de ajuns – iar pentru cel care vrea să rămână în minciună, nimic nu e de ajuns ca să îl întoarcă la Adevăr.

O pildă de trezire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Căci mulți, în rătăcire, cred că se mântuiesc oamenii după haină: de sunt monahi sau clerici, mai curând, iar de sunt mireni, mai greu. Dar să ne amintim cum Ava Siluan, șezând odată cu frații, s-a făcut întru uimire și a căzut cu fața la pământ. Și după puțin sculând-se, plângea. L-au rugat frații, zicând : ce ai văzut, părinte ? Iar el tăcea și plângea. Și silindu-l să le spună a zis : eu la judecată am văzut pe mulți din tagma noastră [călugărească n.n.], că mergeau la chinuri și pe mulți dintre mireni că mergeau întru Împărăție…

Ca urmare, să fugim de pietisme și încredere în haină sau în ceata în care suntem, căci nu ne vor pune acestea înaintea lui Dumnezeu!
Ci să căutăm dragostea cea adevărată și adevărul iubitor, prin despărțirea de rău, despărțire ce se câștigă prin alipirea de Domnul!
Și așa ne vom mântui!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Icoana împotriva chipurilor cioplite (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).

În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.

Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța.
Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor.
Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).

Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea

Care este deosebirea dintre icoană și idol?

Foarte pe scurt,
icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești – îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.

Pe de altă parte,
idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.

Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare.
Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți.
Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.

Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine.
Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine).
Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta.
Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice).
Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.

Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări.
Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie.
Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei.
Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria.
Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).

Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo.
Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul etnic religios grecesc (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

prima parte aici

Simpla idee că ar exista un extremism religios grecesc este un șoc pentru Grecofili și o blasfemie pentru Grecofoni (care văd această purtare ca îndreptățită, ba chiar sfințitoare!).
De pildă, am avut parte de indignarea unora (câteodată bâlbâită din pricina intensității!) care invocau Sinodul Local din Istanbul 1872 (zis din Constantinopol 1872). Sinod grecesc ce „a condamnat etnofiletismul”. I-am întrebat dacă sunt conștienți că Grecii au aplicat sistematic principiile pe care le-au condamnat la acel sinod; și dacă sunt conștienți că Grecii au condamnat etnofiletismul la acel sinod doar ca armă diplomatic-religioasă împotriva Bulgarilor. Răspunsul a fost căscarea uimită a ochilor și ridicarea din umeri: habar nu aveau.

Ei nu știau nimic despre prigoanele etnice sistematice organizate de Greci împotriva Creștinilor care nu erau de limbă greacă.
Ei nu știau că „eroul” Ali de Ioanina, pașă glorificat de diplomația grecească (ajuns „erou” până și în Contele de Monte Cristo) a fost un trădător și un genocidar: la îndemnul călugărului Cosma Etolul (Etolianul) a masacrat pe Românii care îi salvaseră viața și cărora le jurase recunoștință veșnică.
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a avut o ură neîmpăcată față de Români, pentru că aceștia nu l-au primit de episcop (mitropolit, se voia el) în Muntenia, pentru o pricină „minoră” (pentru el): nu cunoștea o boabă de română și nu voia să învețe româna, având pretenția ca Românii din România să învețe, toți, greaca!
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a colindat apoi Macedonia, Tesalia, Atica, Acarnania, Etolia, Epirul, căutând sprijin împotriva majorității româno-slave sau româno-albaneze din acele locuri. A căutat acest sprijin și în minoritatea grecească locală, dar și printre puternicii zilei, adică printre Turcii și ceilalți islamizați aflați în administrație și armată.
Ei nu știau că același Cosma Etolul a blestemat repetat pe cei care „ar îndrăzni să se roage sau să și slujească în limba română”. Ceea ce îi pune sub blestem pe toți Românii din Republica România și pe ceilalți care folosesc limba română în cult! Sau, desigur, îl pune sub blestem veșnic pe Cosma Etolianul dacă un asemenea blestem este nelegiuit, anti-ortodox, eretic; de exemplu, dacă este un blestem entofiletist… așa cum și este!
Ei nu știau că urmașii lui Cosma Etolul, de la Neofit Duca la Anarții lui Lambros, au săvârșit mii și mii de crime motivate etnico-religios, ajungând până la arderea cărților sfinte care erau în alte limbi și la atentate, crime și torturi împotriva preoților care slujeau în limba română!

Și nu doar că amintiții indignați față de ideea extremismului etnic religios grecesc nu știau asta!
Dar și refuzau să creadă că ar exista asemenea fapte ale Grecilor!
Sau că Patriarhia de Fanar ar gira asemenea erezii!

Deci, i-am întrebat dacă au auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ø;