Etichetă: Dumnezeu

Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței.
Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26).
Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.).
Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)

„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)

La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu…
Însă de fapt e mai mult decât atât!
Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)!
Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți.
Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.?
La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.

Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă!
Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:

Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.

Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos.
Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!

Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune.
Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici.
Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept.
Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat.
Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului.
Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!

„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!”
În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare:
„Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?”
Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune.
Este preotul de la tine din parohie de neîncredere?
Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci!
Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele.
Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc.
Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.

Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Despre limba de lemn

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prostia care smintește. Despre limba de lemn

Unul dintre mulții politicienii vechi ai României s-a trezit indignat de așa-zisul „Acord cu Austria pe Schengen” (un act ilegal, ce încalcă flagrant Constituția României). Până aici ar fi de bine, dar discursul său este tipic limbii de lemn neocomuniste. Care este construită pentru a pecetlui mințile și sufletele oamenilor „de rând” cu acele concepte ce îi transformă în sclavi – iar pe politicieni (și statul) în stăpâni absoluți. Citez:

„Am acceptat în scris și sub semnătură că suntem responsabili de criza migrației în Europa și ne-am lăsat umiliți ca ultimii orbeți.”

Dacă mai era Nea Marin pe aici, îi zicea ceva de felul

„Dar de ce ai/ați acceptat? Și de ce v-ați lăsat umiliți? Și de ce vă indignați acum de ce ați făcut?”

Pentru că după limba română adevărată, cei care spun „am făcut” („am acceptat”, „am semnat”, „ne-am lăsat umiliți” ș.a.m.d.) recunosc prin aceasta că sunt vinovați de acea faptă. Fie direct, fie prin complicitate.
Desigur, politicianul în cauză nu a vrut prin asta să-și recunoască vreo vină. Dimpotrivă, a vrut să arate cât este el de patriot. Însă pentru mine a arătat cât este de neocomunist.
Pentru că exprimarea negativă de tipul „am făcut (ceva rău)” folosită de politicieni este o formulă tipică din newspeach, cum îi spunea Orwell, sau din limba de lemn, cum îi spun Românii „limbajului corect politic”, adică „limbajului neocomunist”.
Rostul exprimării „am făcut ceva rău” este ca prin plural să se atribuie vinovăția gestului poporului, țării, națiunii. Și, totodată, să fie sustrași vinovăției politicienii vinovați.

Nu, nu poporul, țara sau națiunea sunt de vină că trădătorul de Neam și Țară Ion-Marcel Ciolacu, din nenorocire „Prim-Ministru” al statului zis român, a semnat un acord ilegal și mizerabil cu Austria.
De vină sunt:

  1. trădătorul de Neam și Țară Ion-Marcel Ciolacu, o să-l mănânce Iadul cu toată gașca lui,
  2. agentul străin și infractor dovedit Klaus Werner Iohannis, din nenorocire „Președinte” al statului zis român, o să-l mănânce Iadul cu toată gașca lui,
  3. trădătorii de Neam și Țară și agenții străini din „servicii” și din politică ce i-au susținut și îi susțin, o să-i mănânce Iadul și pe ăștia cu toți ai lor.

Aceste iude care se cred nemuritoare uită că Iadul i-a mâncat și pe Iuda Iscarioteanul, și pe prigonitorii Creștinilor din primele veacuri, și pe Ana Pauker, și pe Silviu Brucan (idolul proștilor), și pe ceilalți dușmani ai lui Dumnezeu pe care ei îi urmează. Și la fel o să îi mănânce și pe ei, cu toți ai lor. Iar după primii trei mii de ani în Iad – care sunt mai puțin de o miliardime de miliardime de secundă la scara Veșniciei – o să înțeleagă deplin că și-au vândut sufletul și veșnicia pe nimic. Absolut nimic. Pentru că numele lor blestemate rămân în vecii vecilor, sunt șterși pentru totdeauna din Cartea Vieții și partea lor e Iadul pentru totdeauna (Apocalipsa 20.13-15).

Dar, lăsându-i pe acești pierduți, să lăsăm și limba de lemn pe care ei o folosesc.
Pentru că aceasta este o limbă drăcească, a minciunii, înșelării și pierzării.
Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a venit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Și întru El și prin El se pot șterge toate păcatele noastre.
Dar această ștergere se face doar dacă există recunoașterea păcatelor cu părere de rău și dorință de îndreptare (ceea ce se numește pocăință).
Iar pentru această îndreptare este nevoie de adevăr, la care nu se poate ajunge prin limba de lemn sau alte graiuri mincinoase.

De pildă, în acest caz, după cum am mai spus, „pluralul asumării” („noi am făcut ceva rău”) este o înșelăciune. Căci nu „noi”, adică poporul, am acceptat condițiile absolut mizerabile cerute de Austria. Le-au acceptat Ion-Marcel Ciolacu, Klaus Werner Iohannis și găștile lor. Adică politicienii aflați la putere prin grija trădătorilor din serviciile secrete din România, a agenților străini și, în primul rând, a puterilor străine care i-au susținut și promovat.
Dacă s-ar fi făcut un referendum pe acest subiect și dacă noi, poporul, am fi primit propunerile rasiste ale Austriei, doar atunci se putea da vina pe noi.
Însă așa cum s-au întâmplat și se întâmplă lucrurile, Ion-Marcel Ciolacu, Klaus Werner Iohannis și găștile lor au acționat și acționează împotriva voinței poporului (cum au făcut-o și în Plandemie).
Ceea ce înseamnă că poporul este curat, iar ei sunt murdari (desigur, moral).
Ca urmare, prin folosirea limbii de lemn politicianul în cauză a mințit și a aruncat vinovăția pe nevinovați.

Și, da, știu că mi se va spune că „nu asta a vrut să spună”, ori că „nu s-a exprimat bine din pricina indignării” etc.
Dar asta este răspunderea lui, mai ales ca om politic: să știe foarte bine ce spune, implicit cum spune.
Iar de această dată, cel puțin, a folosit exact limba de lemn neocomunistă, exact limbajul prin care politicienii vânduți îndoctrinează poporul spre a-l transforma în populație înrobită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Închipuiri ce duc la Iad. Americanii sunt răi, Rusii sunt buni

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Dumnezeu a dăruit omului multe puteri pe care omul le folosește rău și spre rău. Printre acestea, închipuirea. 

Închipuirea este puterea de a „prinde în minte, cuget, inimă, suflet chipuri”.
Chipul fiind felul în care arată, se înfățișează ceva – în afara sa, ori în lăuntrul său.
Ca să vorbim în creolo-română, închipuirea este puterea oamenilor de reprezentare, abstractizare, teoretizare, idealizare etc. a unor lucruri în mintea sau spiritul lor.

Închipuirea este de cea mai mare însemnătate pentru învățare, pentru ceea ce numim experiență, pentru nenumărate procese cognitive, analitice, creative etc.
Dar este și izvorul a nenumărate răutăți, este unealta prin care s-au manifestat cele mai bestiale, cele mai inumane porniri, planuri, acțiuni ale unora sau altora dintre cei numiți – adesea pe nedrept – oameni. Asemenea închipuiri au dus și duc în Iad milioane de suflete.

De curând mi-a atras atenția cineva asupra unei închipuiri deosebit de primejdioase. Citez:

„observ, chiar pe anumite site-uri ortodoxe, bloguri ortodoxe ca si indirect se spune ca americanii sunt rai, rusii sunt buni. Cum sa ne raportam la aceste lucruri, noi, tinerii de astazi?”

Am răspuns la această problemă astfel:

„Cu înțelepciune:

1. Răi sunt toți oamenii, orice etnie ar avea. Deosebirea este că unii încearcă sau chiar muncesc și luptă să devină (mai) buni. Ca urmare, Americanii sunt răi, Rușii sunt răi, Românii sunt răi, Indienii sunt răi etc., DACĂ nu se străduiesc să devină buni. Iar la nivel statal…

2. Românimea și România sunt singure în lume. Nu există prieten al României. Așa cum nu există prieten al SUA, Marii Britanii, Franței, Braziliei, Chinei sau Rusiei, Indiei, Japoniei etc. Oricare două state sunt „prietene” dacă și cât au interese convergente; și sunt „dușmane” dacă și cât au interese divergente. Restul e praf în ochi.”

Mi-am dat seama însă că răspunsul este prea blând.
Ideile de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sunt mult mai rău decât praf în ochi: sunt închipuiri ce duc la Iad.

Ca să dau un exemplu, Americanii i-au dat și pe Sfântul Serafim Rose ori pe alții asemenea, dar și pe genocidarii i care au bombardat Serbia sau au ucis nenumărați copii în Irak; la fel, Rusia i-a dat și pe Serafim de Sarov sau Sfinții de la Optina, dar și pe Stalin, Lenin, pe genocidarii țari Petru I, Nicolae al II-lea, Alexandru I etc. Românii, ca să nu ne uităm doar peste gard!, i-au dat și pe Sfinții Daniil Sihastrul, Varlaam al Moldovei, Iustin Pârvu, Atanasie Todoran sau Iustinian cel Mare, dar și pe Mihnea Turcitul, Ștefan Cantacuzino, Eugen Țurcanu, Carol Trădătorul (Carol al II-lea) și alți trădători.

Se poate vedea astfel că fiecare neam dă și oameni buni, și oameni răi.
Chiar la Unguri, pe care Românii nu-i pot vedea de obicei decât cel puțin amenințători, dacă nu cu totul răi, există sfinți (ortodocși) precum Moise Ungurul și alții asemenea.
Ca urmare, sunt de la cel rău categorisiri de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sau „Americanii sunt buni, Rușii sunt răi”. Și duc la o viziune deformată, bolnavă, asupra lumii.

Dar, va spune cineva, aici este vorba despre state și politica lor! Iar termeni ca ”Americanii” sau ”Rușii” sunt folosiți popular pentru a exprima, de fapt, ”SUA” ori ”Rusia”.
Aici sunt două greșeli:
– prima, că se îngăduie o exprimare ce duce ușor la închipuiri foarte rele; căci de la a spune ”Americanii sunt răi” cu ”Americanii = SUA/Guvernul SUA” la a crede că Americanii sunt răi in corpore este doar un pas (înlocuiți ”Americani” cu orice altă națiune; aceeași greșeală). În Biserica lui Dumnezeu nu sunt îngăduite asemenea „exprimări”, care sunt numai porți deschise răului.
– a doua, pentru că se răspândește minciuna drăcească după care un stat sau altul este bun sau rău în sine. După cum am spus și mai sus, orice stat ni se va părea dușmănos și rău atunci când avem interese divergente, contradictorii; și orice stat ni se va părea prietenos și bun atunci când avem interese comune, convergente. Dacă suntem naivi – ceea ce nu este îngăduit Creștinilor! În fapt, orice stat își vede de ceea ce crede că este interesul său. Dacă viziunea sa corespunde interesului național este un stat bun, pentru că reprezintă într-adevăr națiunea. Dacă viziunea sa contravine interesului național este un stat rău, pentru că face rău națiunii pe care ar trebui să o reprezinte. Dar, esențial, niciun stat nu are față de România o datorie mai mare decât față de propria națiune! Și totdeauna, un stat străin își va pune propriile interese mai presus de cele ale României.

În clipa în care Românii, dar mai ales oamenii politici și diplomații, vor înțelege aceasta, viața României se va schimba puternic; în bine.
În loc să aștepte la o închipuită milă ce nu poate să existe, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce ceea ce Românimea sau România au nevoie și trebuie să fie.
În loc să aștepte careva „prieteni” salvatori, vor înțelege că doar munca și lupta pot să ajute Românimea și România să facă față încercărilor.
În loc să aștepte aberante „drepturi” și „recunoașteri” în virtutea unor principii teoretice, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce Românimii și României drepturi și recunoașteri.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cineva, poate, se va întreba unde este Credința în acest ultim paragraf. În muncă și luptă. Căci, pe de-o parte, munca și lupta fără Dumnezeu sunt vânare de vânt: mai devreme sau mai târziu roadele se dovedesc a fi cel puțin sterpe, dacă nu otrăvite. Iar, pe de altă parte, Credința fără fapte moartă este. Cel care se roagă pentru binele Bisericii, Neamului și al Țării, dar nu muncește și luptă pentru acest bine, mincinos este.

România – o candelă arzând în furtună

i Genocidar = cel care se face vinovat de genocid, cel care a săvârșit sau săvârșește genocid(uri).

A (nu) ierta

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Acum ceva timp am scris despre Marile boli din Biserica de astăzi. Printre care și cea numită pietism.
Pietismul este rătăcirea (erezia) de a pune simțirile (sentimentele) pe primul loc în Credință, deasupra Învățăturii lui Dumnezeu și a faptelor.
Una dintre formele de pietism care a făcut NESFÂRȘIT de mult rău Neamului Românesc este iertarea nelegiuită.

Iertarea nelegiuită este rătăcita iertare a ceea ce trebuie să nu fie iertat.
Iar aici intră, de departe pe primul loc, iertarea (de către mine a) răului făcut altora.

Iertarea răului făcut altora poate să fie doar în condiții foarte clare, dintre care esențiale sunt:
– pocăința puternică, adevărată, cu sinceră lucrare de reparare sau compensare a răului din partea autorului sau autorilor
– primirea liberă de către victimă/victime a pocăinței

În orice națiune de pe glob, oamenii liberi învață cum să răspundă eficient răului făcut de alții, mai ales asupra celor dragi.
Românii, înrobiți încă din 1848 (dacă nu din 1715) unor gândiri auto-nimicitoare, sunt gata oricând să ierte răul făcut altora, dacă acești alții sunt Români.

Este cel puțin ridicol să vezi cum susțin unii Români acțiunile violente ale Hamasului sau Israelului, cum găsesc îndreptățire pentru o parte sau cealaltă (repet, în privința folosirii violenței).
Este cel puțin ridicol, pentru că aceeași Români sunt gata să accepte pasivi orice mizerii la adresa Țării lor, a Neamului lor, a localității lor, a familiei lor… mai ales dacă acele mizerii vin de la străini!

Această gândire și purtare nu se întâlnește la oamenii liberi. Este o gândire și purtare de sclav resemnat cu sclavia, de slugă lașă.
Iar una dintre consecințele acestei gândiri și purtări la sclavii resemnați cu sclavia și la slugile lașe este… furia față de cei egali care par că greșesc ceva.
Altfel spus, sclavul și sluga lașă care sunt gata să ierte „superiorilor” toate răutățile făcute propriei țări, propriului neam, propriei familii etc., sunt totodată extrem de agresivi dacă un alt sclav, o altă slugă lașă, de pe aceeași treaptă cu ei, pare că greșește ceva. Plata acestora este Iadul (Matei 18.23-35).
Pentru că noi trebuie să iertăm fraților noștri, dar nu dușmanilor Țării noastre, Neamului nostru, familiei noastre etc.
De pildă, cel care vede în faptă un violator, un hoț, un tâlhar, un criminal și nu face nimic, sub cuvânt că „l-am iertat”, mai rău decât aceștia se pedepsește înaintea lui Dumnezeu.

Recitiți aceste lucruri, și gândiți-vă la lipsa de iertare și de milă pe care ați văzut-o în ultimii ani între Ucraina și Rusia, de amândouă părțile.
Aduceți-vă aminte cum Ucraina a profitat de război pentru a măcelări pe Românii din cuprinsul ei, a-și întări stăpânirea pe teritoriile românești ocupate, a continua și mai aprig genocidul anti-românesc. Asta în timp ce România și Românii ajutau și susțineau masiv Ucraina!
Aduceți-vă aminte de atacurile extreme Hamas și de răspunsul nemilos al Israelului.
Și înțelegeți odată:

ACEASTA ESTE REALITATEA!

Lumea în care trăim este plină de răutate. Și dacă nu îi apărăm noi pe ai noștri de rău, nu doar că nu-i va apăra nimeni, dar toți se vor bucura de mai multă pradă. Și repet:

Poți (și trebuie) să-i ierți pe cei care îți greșesc ție.
Poți să îi ierți pe cei care ți-au făcut rău, dar având înțelepciunea să te ferești de cei care vor să îți facă rău și mai departe.
NU ai voie să-i ierți (tu, de la tine) pe cei care fac rău altora.
NU se iartă cei care fac rău Neamului tău, Țării tale, familiei tale etc.
la ultimele două cazuri, eventuala încheiere prin iertare există doar în condițiile amintite mai sus.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. M-a întrebat cineva, demult, despre acest lucru: „Cum se face că Marea Britanie și Germania s-au iertat după Al doilea război mondial?”.
Și mi-am dat seama, iarăși, cât de ușor cad pradă propagandei goale chiar și cei mai inteligenți Români (pentru că sunt victimele pietismului, amintit mai sus, victimele sentimentalismului deșănțat).
I-am răspuns:
„Nu s-au iertat niciodată. Deocamdată s-au schimbat împrejurările, deci războiul continuă cu alte arme. Iar dacă acestea nu vor fi de ajuns, se vor război (clasic) iarăși.”
Cine are urechi de auzit să audă!

Sfinții Români, în uriașă majoritate luptători cu armele, toți luptători cu duhul.
Dacă ei ar fi fost pietiști, de mult s-ar fi stins Neamul Românesc.

Despre cinstirea moastelor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre cinstirea moaștelor

Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.

Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei

„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 20111)

Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:

„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”2

După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.

Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:

„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)

„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)

„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)

„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)

Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România3.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.

Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.

Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:

„Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)

Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.

Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.

Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.

Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.

Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)4.

„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)5

„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)

„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)

„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)

„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)

Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.

Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).

Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991
  2. Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
  3. Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980
  4. Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981
  5. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)
  6. Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
  7. Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.6, Bucureşti, 1979 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, https://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf (vizitat ultima dată pe 17 Noiembrie 2023)
  8. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 20057
  9. Bîrzu, Ierom. Dr. Vasile, Studiu de aghiologie argumentând canonizarea oficială a Sfinților Simeon și Amfilohie de la Pângărați, în ”Revista Teologică”, nr. 3, 2008, p. 138-173
  10. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001
  11. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultățile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005
  12. Cotoșman, Prot. Dr. Gh., Proclamarea solemnă a canonizării și instituirii cultului Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-11/1956, p. 893-928
  13. David, Diac. Prof. P. I., Prima sărbătoare a Duminicii sfinților români, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-10, 1992, p. 67-68
  14. Enache, George, În căutarea sfinţilor români, în <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. paginii online http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html (accesată 17 Nov. 2023)
  15. Necula, pr. prof. dr. Nicolae D., 218. Ce este canonizarea sfinților și care sunt condițiile proclamării ei?, ”Vestitorul Ortodoxiei”, 15 Iunie 2006, p. 15
  16. Panțuru, Preot lect. univ. dr. Cosmin, Necesitatea, importanța și dreptul canonizării unor sfinți în Biserica Ortodoxă Română, în ”Altarul Banatului”, nr. 7-9, iulie-septembrie 2020, p. 59-72
  17. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
  18. Pruteanu, Lector superior Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească. Liturgica generală, I, Ed. Pisania, Zăbriceni, 2006
  19. Stan, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735
  20. Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-278
  21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
  22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172
  23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284
  24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992
  25. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
  26. Vanca, Lector univ. dr. Dumitru, Liturgică. Suport de curs pentru anul 2, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, Alba Iulia, 2005
  27. Vidican-Manci, pr. lect. univ. dr. Liviu, Sfinții Români, modele de virtute și unitate de neam, Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2008

Note

1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).

2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.

3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:

a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).

b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România

c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.

4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.

5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.

6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României