Statul comunist şi COVID-19. În primele zile ale dictaturii

Am amintit de mult şi de multe ori despre măsurile ce ar fi trebuit luate în faţa ameninţării COVID-19 (cine doreşte poate căuta pe acest site – mihaiandreialdea.org – articolele despre coronavirus, COVID-19 etc.).
Am arătat, repetat, cât de greşite şi ineficiente sunt mijloacele practicate de Guvern şi Preşedinţie (în aceleaşi materiale amintite în paranteza dinainte).

Pe scurt, regimurile comuniste – a căror inteligenţă şi capacitate de adaptare este limitată doctrinar – socotesc drept soluţie la orice problemă majoră folosirea forţei statului. Pentru ele, statul este „Partidul” (Comunist), adică este dumnezeul lor. Şi dacă el pune forţa în mişcare, sigur rezolvă orice.
O asemenea tactică a fost folosită de Partidul Comunist Chinez (PCC) pentru a scăpa de vrăbiile care, gândiseră geniile partidelor, „mănâncă prea multe grăunţe şi păgubesc economia socialistă”. Aici intrase în funcţiune altă paradigmă comunistă: dacă măsurile nu funcţionează, dacă doctrina comunistă nu funcţionează, nu ea este de vină, ci alţii – vrăbiile, chiaburii, sabotorii, speculanţii, agenţii străini, retrograzii, duşmanii progresului, ploaia, vântul, artele marţiale, concepţiile burgheze etc., etc. Ei, şi ca să scape de vrăbiile „vinovate” de producţiile agricole scăzute, PCC a hotărât să mobilizeze „armata poporului”, dând ordin să fie vânate vrăbiile. Ba chiar instituind şi mici premii băneşti. Flămânzi şi săraci, oamenii s-au pus pe vânat vrăbii, scoţând bănuţii pe care îi puteau scoate. Doar că în după aceea lipsa vrăbiilor a lăsat omizile să se înmulţească într-un asemenea hal încât au distrus recoltele total. Criza a fost cumplită, nenumăraţi oameni au murit de foame. Dar PCC a găsit soluţia: a scos „armata poporului” la vânat omizi. De data asta obligatoriu. Însă omizile erau prea multe şi oamenii, departe de foamea şi agilitatea vrăbiilor, nu puteau compensa lipsa păsărilor. PCC a trebuit să cumpere vrăbii din străinătate. Pe ascuns, desigur, fără a se spune ceva poporului.

În clipa de faţă toate ţările grav afectate de COVID-19 folosesc metodele comuniste: forţa statului impune izolarea cetăţeanului.
Gândirea este simplistă şi poate să pară logică: izolând cetăţenii blocăm transmiterea viruşilor. Dar este total greşită. De ce?

1. În primul rând pentru că transmiterea virusului nu poate fi oprită printr-o asemenea politică. Oamenii au nevoie de mâncare, căldură, lumină, medicamente etc. şi atunci când se izolează. Izolările impuse în Wushan şi alte părţi ale Chinei NU au oprit propagarea virusului. Şi s-a ajuns chiar la…

2. Izolarea totală a cetăţenilor, fiind lăsaţi să moară de foame în casă, „ca să nu transmită virusul”. Scene cu sudarea uşilor de la blocuri, luarea cu forţa a civililor spre a fi închişi în lagăre etc. sunt cutremurătoare pentru orice om decent. China, astăzi, neagă aceste cazuri, tratându-le drept „falsuri” şi „atacuri la adresa Chinei”. Poate că este aşa, nu am cum să dovedesc autenticitatea sau neautenticitatea lor. Dar, paradoxal, singura soluţie reală de blocare a transmiterii virusului este exact asta: uciderea cetăţenilor. Scuze, am vrut să spun izolarea lor totală. Adică uciderea lor, până la urmă…

3. Admiţând că prin izolare aproape totală blochezi transmiterea virusului, până când stai în izolare? Pentru că virusul SARS-CoV-2 NU dispare pentru că oamenii se izolează. Nu. El rămâne în anumite zone, rămâne la unele animale. Şi se va activa de îndată ce va intra în contact cu oamenii ieşiţi din izolare.

În China, paradoxal, provinciile cu izolare mai slabă au avut un număr mai mic de morţi de COVID-19. De ce? Pentru că imunizarea naturală a populaţiei tinere a îngreuiat transferul virusului către bătrâni.
Trebuie bine înţeles faptul că în aproape 100% din cazuri – Italia este o dovadă absolută – virusul SARS-CoV-2 are o eficienţă extrem de scăzută la persoanele aflate sub vârsta de 60-70 de ani. Mai mult, chiar şi la cei peste 70 de ani gripa COVID-19 nu duce la deces ori cazuri grave în lipsa unor sensibilităţi sau comobridităţi preexistente. (Dintre cei morţi în Italia doar trei nu aveau comorbidităţi. Media de vârstă a celor ucişi de COVID-19, conform surselor oficiale sanitare italiene, este puţin peste 80 de ani. Deci, bătrâni cu comorbidităţi.)
Fenomenul a fost produs de forme sociale tipic italiene de comuniune între generaţii. Forme foarte frumoase de obicei, dar nu şi în aceste împrejurări.

Ce ne arată cazurile amintite mai sus? (China şi Italia, dacă aţi uitat. 🙂 )
Faptul că politica sănătoasă trebuie să fie aceea de ocrotire a bătrânilor şi de imunizare naturală a populaţiei mature şi tinere. Ceea ce este de făcut este instruirea tuturor în reducerea contactului cu bătrânii la necesarul de susţinere şi realizarea contactului cu respectarea procedurilor de dezinfectare.
O asemenea politică înseamnă o colaborare puternică şi sănătoasă între stat şi cetăţeni, înseamnă păstrarea locurilor de muncă şi a unei economii funcţionale, în paralel cu combaterea SARS-CoV-2.

BINEÎNŢELES, în Republica România, condusă de urmaşii sovieticilor şi naziştilor care ne-au invadat în sau după Al doilea război mondial, a fost aplicată metoda comunistă.
În stil tipic bolşevic, statul a intervenit în forţă spre a produce „izolarea socială” (ce patriotic şi progresist sună!).
Nu a ajutat IMM-urilor (nici măcar destul praf în ochii nu le-a dat), nu s-a pregătit pentru milioanele de oameni ce urmau (urmează) să rămână fără sursă de venituri, nu au asigurat producţia naţională de dezinfectanţi, nu au asigurat producţia naturală de hidroxiclorochină (antiviral esenţial în combaterea COVID-19), nu au suspendat plata taxelor şi impozitelor (doar o oarecare amânare), nu au investit în firmele care se chinuie să plătească salarii celor care stau acasă (Germania are pentru firmele similare din cuprinsul său un fond de zeci de miliarde de euro), nu a organizat producţia naţională de măşti sanitare, nu a organizat producţia naţională de halate, mânuşi şi papuci de unică folosinţă, nu a organizat producţia naţională de mânuşi sanitare, nu a luat măsuri împotriva speculei, nu a organizat un sistem de livrare la domiciliu în condiţii de igienă extinsă pentru bătrâni şi bolnavi etc., etc.
În schimb a atacat Biserica. În timp ce molurile (mall-urile) duduiau, hypermarketurile gemeau de oameni, avioanele erau supraaglomerate, organizaţiile masonice îşi ţineau liniştite întrunirile, cluburile funcţionau la supraturaţie, Biserica era marea şi nesfârşita problemă a Comuniştilor aflaţi la conducerea Republicii România! Nu lipsa dezinfectanţilor şi mijloacelor de protecţie chiar şi din spitale. Nu tratamentul strălucit anti-COVID-19 aplicat la Spitalul de Boli Infecţioase din Timişoara. Nu semnalele de alarmă trase neîncetat (şi încă din 2 Februarie!) de IMM-uri asupra valului de falimente ce urmează.
Ca orice sistem comunist, şi clasa politică din România are nevoie de ţapi ispăşitori pentru eşecurile sale.

Dar, desigur, lucrurile nu se opresc aici.
Măsurile comuniste aplicate de Preşedinţie şi Guvern, desigur, nu funcţionează.
Bisericile, ca în vremea lui Stalin, Mao sau Enver, sunt închise – chiar dacă magazinele continuă să funcţioneze, după un set de reguli mai slab medical decât cel practicat în biserici până acum. Fiind închise, nu mai pot fi ţap ispăşitor.
Dar măsurile nu funcţionează!
Şi atunci?

Atunci „iubiţii conducători”, „plini de grijă pentru popor”… înăspresc măsurile deja luate! Măsuri care nu funcţionează! Nu funcţionează nici în România, nici în alte părţi ale lumii! Dar ei le înăspresc!
Vorba aia: Băi, eşti nebun? Eu nu, dar ei… fără număr!

Cârmacii 01
Cârmacii înţelepţi ai Republicii (Comuniste) România

Şi ce au gândit, „tovarăşii conducători”, în „grija lor pentru popor”, să facă?
⇒ De pildă, să scoată Armata în stradă, să lupte împotriva poporului care mişcă în front! Adică mersul la magazin, farmacie sau serviciu va fi şicanat de controale militar-poliţieneşti.  Astfel se va amplifica de cel puţin zece ori contactul între persoane. Adică se va favoriza răspândirea bolii! Nu vă gândiţi că o să se tot dezinfecteze poliţiştii şi militarii, că pentru asta ar trebui să aibă cu ce. O să-şi pună şerveţele la gură pe post de mască (şerveţelele NU filtrează viruşii), o să-şi dea cu apă pe mâini să spună că s-au dezinfectat. Păi nu sunt nici în spitale materiale de protecţie, dar „geniile politice” vor să mai scoată câteva zeci de mii de oameni în stradă… protejaţi de nimic.
⇒ S-au mai gândit şi să ţină închişi bătrânii de peste 65 de ani. Cu Armata şi Poliţia. Să ţină bătrânii închişi, ca să moară de foame şi boli în casă. Nu este glumă! Sinistrul nostru Preşedinte nu a spus prin ce vrajă vor ajunge alimentele şi medicamentele la bătrânii care, citez „Vor trebui să stea practic tot timpul în casă”. Vor sta „practic” tot timpul în casă, nu-i aşa, pentru că ideatic ori spiritual au voie să se plimbe pe oriunde. Să trec peste faptul că Preşedintele Republicii România încă nu cunoaşte bine limba română. Dar nu ştie nici că bătrânii au nevoie de mâncare şi medicamente?
Şi la ce s-au mai gândit?
La nimic.
Nimic.
Zero.

Acum, veţi zice că sunt rău. Că bietul Preşedinte este un neamţ care nu a învăţat bine limba română niciodată, aşa că la 60 de ani (mulţi înainte şi să-i fie toţi spre mântuire!) e prea greu să o mai înveţe. Bine, nu-i bai. Trecem peste greşelile de vorbire ale oamenilor politici – unii, teoretic, de etnie română. Dar ce ne facem cu „măsurile” comuniste, aberante, luate?
Ce? Îmi spui că şi Turcia sau Serbia au interzis ieşirea bătrânilor de peste 65 de ani? Da, dar nu total şi nu ca la noi! Pe de-o parte, au anumite ore în care pot merge la cumpărături (între 4 şi 7 a.m. în Serbia). Pe de altă parte, s-au înfiinţat organizaţii de voluntariat care aduc bătrânilor acasă alimentele şi medicamentele de care au nevoie. Nu-i aşa că sună altfel?

Aaa, dumneata îmi spui că şi la noi sunt unii care fac asemenea voluntariat? Precum cei de la NeamUnit, din Frăţia Ortodoxă ori, desigur, din parohiile ortodoxe? DAR ELE NU SUNT DE STAT! Ele ţin de activismul social al nesuferiţilor de Ortodocşi practicanţi. Nu fac parte din măsurile prevăzute de stat, sprijinite de stat, finanţate de stat… Şi, extrem de grav, sunt puţini.

O ultimă oprire înainte de încheiere: oamenii fără venit.
Oficial au trecut în şomaj cca. 200.000 de oameni.
Aceştia sunt de fapt cei declaraţi ca atare, pentru că la ei se adaugă cei, foarte mulţi, care munceau „la mica înţelegere”. Impozitarea inumană, comunistoidă, a făcut necesară pentru multe afaceri mici această formă de angajare. Una, de altfel, tipică unui capitalism sănătos, în care statul nu se bagă în ce nu-i aparţine. Aceşti oameni, reclamaţi de politicienii comunişti ca „evazionişti” (în timp ce exportul uriaş de capital al corporaţiilor trece nevăzut), aduceau statului mulţi bani. De pildă, prin faptul că îşi cumpărau mâncare, haine, jucării pentru copii etc. Ceea ce însemna plătirea multor locuri de muncă (căci plata angajaţilor intră în preţul produselor!). La fiecare cumpărare, statul îi jecmănea cu 15-17%, vestita tâlhărie numită TVA. Şi ei au rămas fără venit, şi mulţi dintre cei care trăiau din banii lor vor falimenta. Şi, desigur, şi statul pierde masiv. Dar esenţial acum este faptul că în jur de 350.000 de Români au trecut de la declararea crizei la venituri foarte mici sau la venituri zero. La ei se adaugă însă – şi Guvernul şi Preşedinţia „uită” asta – Românii veniţi din străinătate. Rămaşi fără loc de muncă, fără venit. Din ceea ce am putut aprecia eu – date clare nu există – sunt bine peste 600.000. (O sursă sintetică aici.)
Adică deja sunt peste 900.000 (probabil peste un milion) de Români intraţi în zona de sărăcie maximă. ACUM! Şi „geniile conducătoare” ne asigură că „sunt pregătite pentru criză”, deoarece au fonduri „pentru un milion de şomeri”. Păi acum sunt un milion de oameni în starea asta! Iar cu blocada pe care o creaţi vor fi, în maximum două luni, dacă nu mai repede, trei milioane de oameni ajunşi în sărăcie cruntă. Vor ajunge să moară mai mulţi oameni din cauza măsurilor decât din cauza gripei COVID-19… (A se vedea poziţia Preşedintelui SUA – din păcate nu şi al României – în această privinţă.)

În vreme ce medicii şi asistentele plâng în spitale de lipsa dezinfectanţilor şi celorlalte mijloace de protecţie sanitară, ba chiar se îmbolnăvesc pe capete din această pricină; în vreme ce ameninţarea sărăciei celei mai cumplite apasă peste milioane de Români; în vreme ce în alte ţări tratamentul pentru COVID-19 începe să ajungă la populaţie, iar la noi nici vorbă; în vreme ce economia naţională este în pragul colapsului,
„iubiţii conducători” ne spun că „au găsit salvarea”:

⇒ Vor scoate Armata în stradă, alături de Jandarmerie şi Poliţie, ca să controleze toţi trecătorii…
⇒ Vor ţine în casă cu forţa bătrânii de la 65 de ani încolo…

Suntem salvaţi!
Republica este salvată!
Vă mulţumim, conducători tâmpiţi! Scuze, am vrut să spun „iubiţi”. Din păcate, a ieşit aşa. Dar cică gura păcătosului adevăr grăieşte…

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Rugaţi-vă şi pentru mine. Sunt unul dintre cei cu comorbidităţi şi, ca urmare, îmi este greu să lucrez, inclusiv pentru această cronică a instaurării unei noi dictaturi tâmpe, deci comunistă, în România. Aş vrea, totuşi, să vă aduc mâine în atenţie o mişcare foarte interesantă a Ministerului Sănătăţii. Din păcate, nu una bună. Nădăjduiesc să pot. Cu rugăciunile voastre.

P.P.S. Dragi comunişti, comunistoizi, securişti şi politicieni, acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu realitatea, oricât de dureroasă, este, evident, pur întâmplătoare.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Afaceri COVID-19. Părerea mea

În urmă cu patru zile, pe 17 Martie 2020, două veşti ar fi trebuit să aducă bucurie în întreaga lume tulburată de COVID-19:
1. Un grup de specialişti francezi a anunţat lumii succesul (strălucit, de altfel, al) tratamentului COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitromicină (Gautret et al.).
2. Oficialii chinezi au anunţat lumii succesul (de asemenea strălucit) al tratamentului COVID-19 cu Favipiravir.

Nimic! 
Nicio reacţie semnificativă, la nivel oficial, în ţările aflate sub carantină, panică pompată mediatic etc.
Nimic.

Mi-am zis: e prea devreme! Trebuie o confirmare, ceva…
După două zile, pe 19 Martie 2020, Preşedintele SUA, Donald Trump, a anunţat o nouă politică medicală. Ce, printre altele, confirma folosirea tratamentului găsit de Gautret et al. în Franţa!
Era de aşteptat să existe o explozie de speranţă şi bucurie, o explozie de acţiuni pe această linie.

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)

Nimic!
Dimpotrivă, FDA a dat înapoi straniu, pretinzând că este nevoie de noi studii asupra folosirii tratamentului cu hidroxiclorochină şi azitromicină!
Autorităţile franceze au transformat oferta Sanofi de tratament cu Plaquenil (medicament ce conţine hidroxilorochină) într-una de „tratament de testare”… pentru 300.000 de cetăţeni.
Asta cu toate că cele două medicamente sunt binecunoscute, au fost studiate masiv, au fost folosite împreună în sute de mii de cazuri. E drept, au fost folosite astfel în cazul altor forme de infecţii decât COVID-19. Şi aceasta este „scuza” amânării folosirii lor acum. Ceea ce sună cel puţin suspect.
De ce?

1. Pentru că asemenea testări au două scopuri posibile: eficienţa în tratament (deja confirmată) şi reacţiile adverse (deja cunoscute).
2. Pentru că într-o situaţie de pandemie fără leac sau tratament, într-o situaţie de criză mondială, orice rază de speranţă (medical vorbind) se exploatează fulgerător.
Altfel spus, confirmarea vindecării pacienţilor pe care s-a experimentat în Franţa ar fi trebuit să declanşeze un val uriaş de interes. S-ar fi constatat astfel că şi medici din România au folosit cu succes cele două medicamente. Şi nu doar ei. S-ar fi constatat că efectele adverse ale celor două medicamente – luate separat sau în combinaţie – sunt deja binecunoscute. Altfel spus, că tratamentul se poate folosi imediat.
Şi acestea sunt fapte pe care FDA le ştie foarte bine.

Şi, totuşi… tăcere. Nicio aplicare a tratamentului francez. Nici a celui chinezesc. Nimic în afară de tăcere. Sau, în „cel mai bun caz”, amânări. Asta în situaţia în care se urlă că epidemia e cumplită, că va devasta lumea etc. Ceea ce ar face firesc – mă repet, dar cred că este nevoie –, ar face firesc să se folosească orice mijloc de vindecare ce fie şi pare să dea rezultate.
Totuşi, iată, nimic.
De ce?

Părerea mea este că se doreşte exploatarea crizei de către politicieni şi afacerişti de top din întreaga lume. Pe foarte multe căi.
Prin urmare, o ieşire rapidă – şi ieftină – din criză este amânată sau anulată pe cât se poate.
Ştiu, părerea mea pare să pară o teorie a conspiraţiei. Aş sublinia totuşi că nu doar că nu am de câştigat nimic, ba chiar am de pierdut multe mai ales dacă am dreptate. Aşa că, de frică sau din autoconservare, aş putea alege să tac. Mai mult decât atât, nici măcar nu merg pe ideea unei conspiraţii în sensul comun. Vorbesc despre reflexul de prădător şi necrofag al rechinilor şi şacalilor din politică şi economie. Există? Evident! Sunt milioane de confirmări (începând chiar cu unele celebre cursuri de economie şi politică). Iar exploatarea unei oportunităţi – fie ea şi situaţie de criză pentru cei mulţi – a fost întotdeauna un reflex al politicienilor şi afaceriştilor imorali. Oricine ştie istorie ştie că aceasta este o realitate continuă în viaţa Omenirii.

Or, ceea ce văd este că în cele mai multe ţări măsurile ce se iau pentru combaterea crizei sunt foarte asemănătoare. Şi au în comun faptul că distrug economiile populaţiei, economiile şi însăşi existenţa firmelor mici şi mijlocii. „Măsurile de ocrotire” sunt mai totdeauna superficiale. Şi sunt eficiente, în cel mai bun caz, pentru o situaţie de criză de o lună sau două. Doar că…

Doar că se preconizează ca această criză să dureze până în Iulie-August 2020. Adică mai mult de şase luni!
În aceste şase luni populaţia va ajunge să moară de foame, locurile de muncă o să dispară şi „măsurile de prevenire a gripei COVID-19” vor produce mai multe victime decât gripa…
Ca să nu mai adăugăm vocile din Germania care cer o durată de doi ani de zile pentru măsurile împotriva COVID-19
E sigur că dacă acest lucru s-ar face, după doi ani de zile nu prea ar mai exista cine să facă gripă, deci epidemia ar fi „rezolvată”…
(Chiar mă întreb ce grad de nebunie poate să aibă cineva ca să pretindă că doi ani de zile de izolare pot fi o soluţie. În loc de o mortalitate de 2%, la ce s-ar ajunge după doi ani în care producţia a fost oprită? Oamenii încă în viaţă s-ar sfâşia pe străzi pentru o coajă de pâine! Sau Germania are rezerve de mâncare, medicamente, energie etc. pentru doi ani de zile pentru toţi cetăţenii? Dacă da, mii de felicitări!)

Desigur, această situaţie se poate preveni dacă există tratament pentru COVID-19.
Dar această speranţă de prevenire a prăbuşirii, chiar anunţată de oficiali ai Chinei sau Statelor Unite (cele două super-puteri de astăzi), este pusă sub capac.
De ce?

Poate pentru că unii câştigă enorm din speculaţii bancare, bursiere şi imobiliare?
Poate pentru că unii câştigă enorm din specula cu produse alimentare şi sanitare?
Poate pentru că piaţa pierdută de nenumărate IMM-uri poate fi preluată de corporaţii?
Sau poate pentru că Britanicii pregătesc un vaccin, Americanii altul, Israelienii altul etc.?
Întrebarea nu este fără rost! Hai să vedem!

De obicei, pregătirea, testarea şi aprobarea unui vaccin durează de la doi ani de zile în sus.
Una dintre pricini este uşor de înţeles: medicamentele pot avea efecte secundare ce se observă după luni şi chiar ani de zile. (Punct în care tratamentul Gautret et al. 2020 câştigă detaşat!) Cine vrea să înţeleagă mai multe poate urmări site-urile oficiale cdc.gov şi fda.gov la secţiunile dedicate vaccinurilor. Sau alte site-uri de specialitate.
Conform lui Anthony Fauci (directorul NIAID – Institutul Naţional de Alergologie şi Boli Infecţioase din SUA), un vaccin serios împotriva coronavirusului va putea fi eliberat doar într-un an şi jumătate. Cel puţin aşa declara pe 8 Martie 2020.
Paradoxal, după opt zile, adică pe 16 Martie 2020, se anunţă vaccinarea primului voluntar în testarea noului vaccin împotriva COVID-19! După cum bine spunea şi Preşedintele Donald Trump, este cea mai rapidă dezvoltare a unui vaccin din istoria lumii!
Perioada de doi ani, redusă forţat la un an şi jumătate, devine dintr-o dată de opt zile!

Şi, veţi spune, este de înţeles: suntem într-o situaţie de criză, coronavirusul SARS-CoV-2 se răspândeşte rapid, mii de oameni mor şi se pretinde că milioane ar putea urma…
Da, este logic. Aşa este firesc într-o epidemie adevărată, cu o rată mare de mortalitate: foloseşti mijloace care nu s-ar folosi în mod obişnuit, grăbeşti procedurile, scazi birocraţia, foloseşti orice mijloc ce dă nădejdi de vindecare.
Aşa este.
Acum, recitiţi eseul. Revedeţi datele.
Şi întrebaţi-vă de ce un tratament confirmat este amânat sine die în aplicare, în vreme ce pentru vaccin se aplică scurtături incredibile. În aceleaşi condiţii de criză, epidemie, mortalitate etc.
Poate pentru că pastilele vor fi administrate celor infectaţi, iar vaccinurile tuturor? Şi este o diferenţă de cifră de afaceri de multe miliarde de dolari? Şi pentru că unii fac şi din COVID-19 o afacere? 1
Poate să fie şi altă explicaţie… dar eu nu găsesc una logică, raţională, credibilă…

Mihai-Andrei Aldea


1 Desigur, este cu totul întâmplător faptul că şi România urmează să cumpere tone de vaccinuri anti-COVID-19, de la producătorii din Marea Britanie. Desigur, dacă nu se constată întâmplător că sunt mai bune pentru România unele din alte ţări. Precum cele produse de Papua-Noua Guinee, Andorra sau San Marino. Nu ar fi de mirare…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii)Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Către partea a III-a (Traco-Ilirii)

Către partea a II-a (Romanii) 

Către partea I (Celţii) 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

On the egde of nuclear war

Give me, God, the Romanian’s mind of the experienced one
Romanian proverb

North Korea is very close from a tragic end. There are two sources for this: the economic disaster and the nuclear weapons developing.

The economic disaster is coming to an end. And not a happy one! China can’t sustain forever North Koreea. Other sources for North-Korean economy cannot be found, especially in the middle of the struggle for North-korean nuclear weapons development. The only exit from the crisis is for Kim Jong-un seems to be the same as in the past: some war threats, cooled down by some western humanitarian help. But this exist is close now, and North-Korean leadership seems to not have the power to understand this.
Why?
Why is this exit close now?
Why the North-Korean leadership don’t get it?

Well, the war threat was an crisis exit as long as the big danger was a local war with many causalities. For avoiding it both USA and South-Korea had a disponibility in closing there eyes to North-Korean insolence and give it some help.

But now North Korea is closer and closer to the point that it would be a nuclear threat for any neighbor, even for far-away countries like the USA.
This is something that not only USA or Russia, but even China can not accept it. Existence of efficient nuclear weapons in North Korea mean a deadly danger for any country around it, for any country that could be hit with it. And this is not to be tolerated.
That’s why at this level of its nuclear project North Korea can not use anymore of the war threats like an exit from the crisis.
The nuclear responsibility, the danger of a nuclear war, is too big to be used this way. This is far too childish, and such an irresponsible leadership can not be allowed to have a nuclear arsenal.

So, at first glance, it seems that still it’s an easy way to get out of this situation:
and a North-Korean nuclear disarmament program, negotiated with the USA, South Korea, China and Russia, in exchange for humanitarian support and a graduated release of embargo.
Yes, this is a way out of the crisis.
But, as I said, the North Korean leadership just did not get it!
Why?
Because North Korea is really far from understanding the gap between a nuke and a mid or long-range carrying missile and the real level of modern weaponry.
The truth is that North Korean nuclear technology and its carrying missiles are at the level of the second half of the last century. It can do a lot of damage, but only if all the radars and satellites of the target country are closed. Because today USA, Russia and China have new interception technologies that make impossible any accurate hit with that kind of old technology that North Korea is using. Any eventual nuclear missile launched by North Korea it will be destroyed on his territory or very close to it. And, obviously, nobody will let North Korea to develop it’s military technology even further.
This is the truth the North Korean leadership can not accept. And the „solution” is to develop a better missile, and a better one, and a better one, hoping it will do the trick.
But who will let this happen?
Surely, not USA, not Russia, not even China.

Of course, some people will think that the pride of the North-Korean leadership can suffer because of the own citizens interpretations about the Government’s step back in the nuclear weapons program. This is an illusion. The people of North Korea will take as truth what the Government will tell. For example, that „the great love of peace and harmony make the leadership to decide a wise nuclear disarmament”. The people will cry full of joy for the wisdom of the Government and for the bread that will come.

So, not the people form North Korea is the problem in this matter (even it suffers and it will suffer even more in the future for this).
The real problem is that the North-Korean Government really don’t understand the huge difference between theirs technology and the actual military technology. They had struggle so much for reaching this point that they can’t see that the others are with decades of research, innovations and discoveries away from that level.
If the China, USA or Russia don’t find a way to make the North-Korean leadership to understand this, the war will come. A nuclear war that will hit the North-Korean military points – nuclear or not. It will be a disaster. But a smaller one than the alternative of a nuclear war started by North Korea. It’s a hard choice if we look at the North-Korean people and think at the burden that it is and that it will be on him. But it’s a easy choice if we look at billions of people around North Korea that are threaten by the nuclear program of this country.
It’s very sad anyway, and we can just pray for peace.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pe muche de război nuclear

Dă-mi, Doamne, mintea Românului cea de pe urmă
Proverb românesc

Coreea de Nord este foarte aproape de un sfârşit tragic. Sunt două cauze ale acestei situaţii: dezastrul economic şi dezvoltarea armelor nucleare.

Dezastrul economic se apropie de sfârşit. Şi nu de unul fericit! China nu poate susţine la nesfârşit Coreea de Nord. Iar alte surse pentru economia nord-coreeană sunt cu neputinţă de găsit, mai ales în miezul zbaterii pentru dezvoltarea armamentului nuclear. Singura ieşire din criză pare să fie, pentru Kim Jong-un, aceeaşi ca în trecut: ceva ameninţări cu războiul, liniştite de ceva ajutor umanitar. Însă această ieşire este închisă acum, iar conducerea nord-coreeană pare să nu aibă puterea de a înţelege acest fapt.
De ce?
De ce este închisă această ieşire?
De ce conducerea nord-coreeană nu-şi dă seama de asta?

Ei bine, ameninţarea cu războiul a fost o ieşire atâta vreme cât mare primejdie era un război local cu (foarte) multe victime. Pentru a nu se ajunge la aşa ceva atât SUA cât şi Coreea de Sud erau dispuse să mai închidă ochii în faţa obrăzniciei nord-coreene şi să acorde un oarecare ajutor.

Dar acum Coreea de Nord este tot mai aproape de punctul în care devine o ameninţare nucleară pentru toţi vecinii, ba chiar şi pentru ţări îndepărtate, precum SUA.
Este o situaţie pe care nu o pot accepta n doar SUA ori Rusia, dar nici China. Existenţa unor arme nucleare eficiente în Coreea de Nord înseamnă o primejdie de moarte pentru orice ţară din jur, pentru orice ţară ce poate fi lovită de acestea. Este ceva imposibil de tolerat.
De aceea la acest nivel al programului său nuclear Coreea de Nord nu mai poate folosi ameninţările de război pentru ieşirea din criză.
Responsabilitatea nucleară, primejdia războiului nuclear, sunt mult prea mari pentru a fi folosite astfel. Este o purtare prea infantilă, şi o conducere atât de iresponsabilă nu poate fi lăsată să deţină un arsenal nuclear.

Deci, la prima vedere, există încă o ieşire uşoară din această situaţie:
un program de dezarmare nucleară nord-coreeană, negociat cu SUA, Coreea de Sud, China şi Rusia, în schimbul unui ajutor umanitar şi a unei ridicări treptate a embargoului.
Da, există o ieşire din criză.
Dar, după cum am spus, conducerea nord-coreeană pur şi simplu nu o vede!
De ce?
Pentru că este mult prea departe de a înţelege prăpastia reală dintre a avea o bombă nucelară şi o rachetă purtătoare cu rază mijlocie sau lungă de acţiune şi nivelul tehnologiei militare moderne.
Adevărul este că tehnologia nucleară nord-coreeană şi rachetele sale purtătoare sunt la nivelul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Pot provoca distrugeri uriaşe, dar numai dacă radarele şi sateliţii statelor ţintă sunt în întregime închise. Pentru că astăzi SUA, Rusia şi China dispun de mijloace de interceptare ce fac imposibile lovituri eficiente cu tipul de tehnologie deţinut de Coreea de Nord. Orice posibilă lansare nord-coreeană va fi interceptată chiar pe teritoriul ei, fie foarte aproape de acesta. Şi nimeni nu va permite o dezvoltare şi mai avansată a tehnologiilor militare nord-coreene.
Acesta este un adevăr pe care Guvernul nord-coreean nu îl poate accepta. „Soluţia” este aceea de a construi o rachetă mai bună, şi mai bună, tot mai bună, în speranţa că va ajunge la nivelul visat.
Dar cine va permite să se ajungă acolo?
Desigur, nu SUA, nu Rusia, nici măcar China.

Desigur, vor fi persoane care să creadă că Guvernul nord-coreean ar putea suferi în mândria sa din pricina reacţiilor populare faţă de o eventuală retragere din programul nuclear. Este o iluzie. Poporul nord-coreean va lua drept adevăr ceea ce îi va spune conducerea. De exemplu, că „marea dragoste de pace şi armonie a Guvernului l-a condus la hotărârea unei înţelepte dezarmări nucleare”. Oamenii vor plânge de bucurie pentru înţelepciunea Conducerii şi pentru pâinea care va veni.

Deci nu poporul nord-coreean este o problemă în această privinţă, chiar dacă suferă şi va suferi cel mai mult pentru tot ceea ce se întâmplă.
Problema reală este că Guvernul nord-coreean nu înţelege cu adevărat distanţa uriaşă dintre tehnologia lor şi tehnologia militară contemporană. S-au zbătut atât de mult pentru a ajunge la nivelul la care sunt astăzi încât nu înţeleg faptul că alţii sunt înaintea lor cu decenii de cercetare, inovaţie şi descoperiri.
Dacă China, SUA sau Rusia nu găsesc o cale de a face conducerea nord-coreeană să înţeleagă această situaţie, războiul va avea loc. Un război nuclear ce va lovi toate punctele militare nord-coreene, fie ele nucleare sau nu. Va fi un dezastru. Dar unul mai mic decât alternativa unui război nuclear pornit de Coreea de Nord. Este o alegere foarte grea, dacă ne uităm la nord-coreeni şi la povara cumplită pe care o duc şi o vor duce. Dar este o alegere uşoară dacă ne uităm la miliardele de oameni din jurul Coreii de Nord ce sunt ameninţate de programul nuclear al acestei ţări.
Este, oricum, foarte trist, şi nu putem decât să ne rugăm pentru pace.

Mihai-Andrei Aldea