Etichetă: Biserica

Prima Poruncă după Înviere!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru păcatele noastre Fiul lui Dumnezeu a plătit cu viaţa Sa, cu sângele Său, cu durerile pe care noi, oamenii, le-am adus asupra Sa.

Era o glumă potrivită, dar şi cumva tristă, care suna cam aşa:
Au venit extratereştrii pe Pământ pentru prima dată. Şi s-au întâlnit cu toţi liderii politici ai lumii. Printre ei fiind şi Papa (şeful Statului Vatican). Şi, după ce nenumăraţi alţii au pus extratereştrilor întrebări, Papa îi întreabă:
– Îl cunoaşteţi pe Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu? 
– Cum să nu! – spun extratereştrii cu bucurie. E extraordinar! Vine în fiecare an la noi şi ne bucurăm grozav! 
Papa, şocat, crede că nu a auzit bine:
– Vine în fiecare an la voi??!!!??
– Da, bineînţeles. La voi, nu?
– Nu! – răspunde Papa încă uimit. La noi a venit acum 2000 de ani şi o să mai vină la sfârşitul lumii. Nu înţeleg de ce vine la voi în fiecare an şi la noi nu. 
– Poate că nu îi place ciocolata voastră. 
– Ce???!!!!!???? 
– La prepararea dulciurilor, şi mai ales a ciocolatei, ne pricepem cel mai bine. De aceea, când a venit la noi şi ne-A vorbit am fost atât de fericiţi încât I-am adus şi I-am dăruit cea mai bună ciocolată de pe planeta noastră. Voi ce i-aţi dat când a venit la voi? 

Am spus că gluma este şi tristă. Pentru că, într-adevăr, noi I-am adus Fiului lui Dumnezeu multă ură.
Ură ce bântuie până astăzi.
Şi mai ales neascultare.

Neascultarea de Dumnezeu este extrem de răspândită şi printre cei care îşi spun Creştini. (Şi, prin Botez, ar trebui să fie!)
Ar trebui să asculte de Scripturi, şi nici măcar nu le citesc. Sau, dacă le citesc, le citesc doar ca să spună că le-au citit. Ori, şi mai rău, ca să scoată din ele învăţături răstălmăcite după poftele lor.
Ar trebui să fie în Biserică şi ai Bisericii, pentru că fiind al Bisericii eşti al lui Iisus Christos, Cel care este Capul Bisericii. Dar cei mai mulţi îşi fac „bisericuţe”, adică felurite grupuri care se rup de Biserică. Eventual declarându-se „unica biserică adevărată”, cu toate că sunt rupţi de succesiunea apostolică (absolut obligatorie pentru Biserică).
Ar trebui să pună cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice. Pentru că astfel ar fi în Adevăr şi în Dragoste, ar avea pace şi fericire. Dar cei mai mulţi, zicându-şi Creştini, ascultă de lume şi de patimile ei.

Care este prima poruncă dată de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Christos după Înviere?
Pace vouă!

Această poruncă înnoieşte porunca dată înainte de Răstignire, poruncă ce este, totdeauna la Dumnezeu, un dar nesfârşit de preţios:
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze! … Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

Creştinii adevăraţi nu se sperie nici de viaţă, nici de moarte; nici de coronaviruşi, nici de războaie, nici de altele asemenea. Pentru pacea lui Iisus Christos este în inima lor, în sufletul lor, în viaţa lor.
Pace vouă, tuturor!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

 

De multe ori vedem pe internet – pe „chat-uri” şi în felurite „comment-uri” – texte de felul „Băi nesimţitule/nesimţito, porcule/scroafo, ratatule/ratato etc., cine eşti tu ca să-i judeci pe alţii?„.
Evident, cel sau cea care emite mitocănia aberantă nu vede că tocmai a judecat (şi chiar a osândit) pe cel cu care vorbeşte.
Judecarea celuilalt este extrem de primejdioasă.
Nu doar pentru că de obicei cădem exact în cele pentru care îi osândim pe ceilalţi.
Dar şi pentru că nu ştim despre celălalt multe, dar mai ales felul în care îşi va sfârşi viaţa.
Saul din Tars, mare prigonitor al Creştinilor, ucigaş de creştini, se pocăişte de păcatele şi patimile sale şi, îndreptându-se, devine unul dintre Apostolii lui Dumnezeu.

Şi în cazul Nicolae Ceauşescu lucrurile trebuie judecate cu înţelepciune, fără patimă.
Sunt mulţi care spun „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, „ăştia nu pot nici să vopsească ce a construit Ceauşescu” şi altele asemenea. Ori chiar, patetic, „i-am ucis ca pe câini şi acum suntem sfâşiaţi de hiene” şi altele asemenea.
Reacţia celor care cred că Ceauşeştii meritau ucişi este ceva de felul „Comuniştilor!”. Sau şi mai urâtă, încât nici nu merită redată.
Dar care este adevărul?
A fost Ceauşescu rău? A fost bun?

Pentru a înţelege adevărul trebuie să lăsăm deoparte mărunţişurile, fie ele şi „picante”. Şi să mergem la esenţă.
Comunismul este rău.
Este un fapt clar: oriunde a fost instaurat comunismul lucrurile au mers rău economic şi social, s-a instaurat dictatura şi s-a distrus cultura, s-a recurs la genocid. Nu există ţară comunistă în care să nu se fi manifestat aceste elemente rele, chiar cumplite.
În drum spre locul de execuție Nicolae Ceauşescu a cântat Internaţionala (imn mondial al extremei-stângi, fie ea comunistă ori socialistă – tot un drac).
Nicolae Ceauşescu a murit strigând „Trăiască România Socialistă şi independentă!„.
Aceste gesturi sunt până la urmă mai importante decât crimele (asasinatele și genocidul) pe care Nicolae Ceauşescu le-a făcut cu mâna lui sau prin mâna altora de-a lungul anilor.
Pentru că ele pecetluiesc susţinerea de către el, până la moarte, a unui sistem criminal, monstruos, inuman.

(O paranteză! Am văzut de curând un text de genul „I-am ucis ca pe câini [pe Ceauşeşti] şi acum suntem sfâşiaţi de hiene„. Eu nu ştiu câţi dintre cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte au fost implicaţi în arestarea Ceauşeştilor şi Procesul de la Târgovişte. Cred că niciunul. Oricum, în imensa majoritate cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte nu au avut nicio implicare în arestarea, judecarea şi executarea Ceauşeştilor. Şi atunci de unde această blamare colectivă, de unde această iraţională (delicat spus) asumare a vinovăţiei pentru un fapt cu totul străin?
Din gândire comunistă!
În Comunism toate realizările sunt meritul Partidului, Conducătorului iubit şi, eventual, aparatnicilor – membrilor de partid. Nereuşitele, nu, niciodată. Vinovăţia este externă şi, dacă nu este aruncată pe străini, dacă lipseşte un anume ţap ispăşitor, trebuie musai asumată colectiv. Toţi plătesc pentru ea!
Ca urmare, deşi Ceauşeştii au fost ucişi de ai lor – că, de!, cine seamnă, se adună – trebuie convinşi Românii să se simtă vinovaţi. Şi să creadă că e drept ca PSD-ul, UDMR-ul, USR-ul, PNL-ul şi alte asemenea grupări să îi vândă, să îi jupoaie, să îi masacreze.)

Se face o confuzie între ceea ce s-a construit sub Nicolae Ceauşescu şi eventualele calităţi ale acestuia.
Este ca şi cum cineva ar lăuda lagărele de concentrare naziste ori sovietice pentru realizările în muncă ale deţinuţilor!
Da, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de munca deţinuţilor lagărului comunist România pentru a construi şi unele lucruri bune. Aşa cum s-a folosit de munca aceloraşi pentru a face lucruri rele. Dezastrul ecologic şi umanitar de la Copşa Mică este un exemplu de distrugere şi crimă ceauşistă printre multe.
Beţia, curvia, hoţia, amoralitatea, făţărnicia – iată câteva dintre elementele fundamentale ale omului nou construit de Comunism în România. Cu directa participare – deci nu doar complicitate, ci chiar conducere – a lui Nicolae Ceauşescu.

Încearcă unii să-l apere de toate crimele comise sub conducerea sa cu cele mai absurde pretexte: „nu ştia”, „i se raporta altceva şi astfel era păcălit”, „era manipulat”.
Păi dacă este aşa, înseamnă că nu are niciun merit în realizările vremii! Că neştiind, fiind păcălit şi/sau manipulat, înseamnă că realizările aparţin altora, nu lui!
Logic, nu?
Pentru cine vrea să gândească logic.
Dar dincolo de fractura de gândire mai este un fapt: Ceauşescu ştia. Ştia foarte bine. Sunt mii şi mii de documente clare.
Şi dacă nu ar fi ştiut, n-ar fi contat nici cele bune sau rele, dar tot ar fi contat mărturisirea de credinţă finală, comunistă, prin care singur s-a osândit. (Pentru cine nu îşi închipuie că ar fi fost bun Comunismul.)

Da, Nicolae Ceauşescu a încercat să impună România pe scena mondială. De ce? Pentru că era „a lui”. Pentru că astfel se impunea el pe scara mondială. Nu pentru că o iubea!
De unde ştim asta?
Pentru că a distrus sistematic tot ceea ce era fundamental românesc, tot ceea ce era esenţial pentru existenţa în prezent şi viitor a Românimii şi a României!
A distrus satul românesc, inima vieţii româneşti.
A continuat distrugerea demnităţii româneşti, element esenţial pentru instaurarea Comunismului – căci Comunismul este religia complexaţilor (şi mai ales a complexaţilor furioşi).
A distrus mai departe, asemenea înaintaşilor săi de stânga, Cultura Română Veche.
A distrus clăcile şi le-a transformat în munca forţată numită „muncă patriotică” şi „muncă voluntară”.
A distrus şezătorile şi le-a transformat în şedinţe de partid.
A distrus horele şi le-a transformat în discoteci.
A deschis larg porţile deznaţionalizării totale, limitând conştiinţa naţională la „adeziunea faţă de Partid şi Conducător”!

Atunci când vedeţi tineri şi bătrâni distruşi de băutură, tâmpiţi de muzică ieftină şi tăvălindu-se în patimi să vă amintiţi că ei sunt oamenii noi obţinuţi de Regimul Ceauşescu. (Adevărat, în continuarea celor dinainte. Dar, cel puţin la fel cu acelea, tot regim antiromânesc – şi despre asta e cuvântul de faţă!)
Nicolae Ceauşescu a distrus Istoria Românilor.
Am mai vorbit despre asta, cine este interesat poate căuta materialele pe acest blog.
După modelul Karl Marx, Nicolae Ceauşescu a duşmănit Ortodoxia, încercând să o scoată din inima şi gândirea Românilor.
Cum a spus Mihai Eminescu?
„Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc.” (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)
sau
„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (ibidem)
Este o realitate pe care o uită mulţi astăzi, aşa cum i-a învăţat Ceauşescu însuşi – care îl lăuda pe Eminescu dar ura Biserica.
E drept, aşa cum unii încearcă să-l scoată pe Stalin creştin – ba chiar sfânt -, la fel se încearcă şi cu Ceauşescu. Dându-se ca exemplu faptul că au făcut uneori parastase familiei lor.
Acest act ceauşist – real – dovedeşte iarăşi făţărnicia şi neomenia Comunismului, dictaturilor. El şi apropiaţii lui puteau să facă acest gest – de „tradiţie”, de „obicei”, cum îi spuneau ei. Dar dacă alţii era prinşi făcând parastase ori alte slujbe, erau pedepsiţi crunt! Perversitatea acestei purtări şi gândirii, folosirea fără ruşine a unor legi total contradictorii – iată alte otrăvuri pe care le îndurăm şi astăzi!

Nicolae Ceausescu 02.jpg
Nicolae Ceauşescu zâmbind fericit sub o stemă sovietică pe care scrie, totuşi, „România”, sub un steag sovietic pe care scrie, totuşi, „P.C.R.” şi un tricolor mânjit de stema sovietică pe care scrie, totuşi, „România”.
El ne explica ce bine trăim în vreme ce noi sufeream de foame, frig, sărăcie, lipsă de libertate. Dar trebuia să ne consolăm cu „politica externă măreaţă” ceauşistă.

Aceeaşi duplicitate exista în toate laturile vieţii în vremea Regimului Ceauşescu.
„Ei se fac că ne plătesc,
Noi ne facem că muncim!”
iată doar unele dintre creaţiile folclorice ale acelor timpuri ce arată făţărnicia, necinstea, hoţia devenite molimă naţională. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
La televizor se pretindea decenţă, dar petrecerile comuniste erau pline de deşănţare, după model sovietic. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
Public se vorbea despre libertate, dar turnătorii foşgăiau peste tot şi Internele loveau mereu ba pe unul, ba pe altul, pentru vreun banc politic, o părere nepotrivită, Doina lui Eminescu sau orice altă literatură interzisă.
Etc., etc., etc.

Mii de patimi iubite de extrema-stângă au fost susţinute de Regimul Ceauşescu. Cel care avea puterea să lupte împotriva lor, să le limiteze, chiar să le elimine. (Pentru că, oricum, avea toată puterea!) Dar scopul extremei-stângi, scopul Regimului Ceauşescu era chiar acesta: un popor alcătuit din oameni dacă nu imbecilizaţi măcar inerţi, dacă nu inerţi măcar mânaţi doar de patimi convenabile politic.
Fără această pregătire ceauşistă a poporului tovarăşii lui Nicolae Ceauşescu, adică Iliescu, Brucan, Roman şi ceilalţi, nu ar fi putut să pună mâna pe putere niciodată. Venirea lor – şi toate durerile pe care le ducem de atunci încoace – i se datorează major lui Ceauşescu.

Şi toate aceste roade otrăvite ale Ceauşismului încă nu ar fi de ajuns ca să îl osândească, dacă înainte de moarte s-ar fi pocăit de ele!
Dar nu s-a pocăit!
Şi acest lucru este pentru veşnicie!
Erou pentru Comunism, el rămâne până dincolo de moarte un duşman la Românilor şi Neamului Românesc.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi Familie a Episcopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(continuare)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

„Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.”

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Stânga politică (adică socialiştii şi comuniştii) a fost totdeauna foarte ocupată cu atacurile împotriva Bisericii. Aceasta a fost şi este ţapul ispăşitor preferat, alături, fireşte, de opoziţie – cei doi demoni fără de care stânga politică ar aduce Raiul pe pământ. Evident, în ţări precum Albania Socialistă, Coreea de Nord sau imperiul URSS, deşi au fost eliminate şi Biserica, şi opoziţia, stânga a adus Iadul pe pământ. Pentru că doctrina stângii este în sine rea şi duce, ca urmare, la rău1. În ciuda realităţii, propaganda prinde. Mai ales că atacurile sunt multe şi felurite – după vechiul principiu denigrează, denigrează, până la urmă va rămâne ceva.

Una dintre cele mai inepte acuzaţii aduse de stânga politică Bisericii este aceea de misoginie. Vezi, Marx, Lenin şi Hitler (zeii stângii), au eliberat femeia pe care Biserica o nedreptăţea. Care ar fi misoginia în cauză? Dau trei exemple ale acestei imbecile propagande:

1. Femeia nu poate intra în cler.
2. Femeia trebuie să stea cu capul acoperit în biserică.
3. Femeile sunt silite să stea în partea stângă în biserică.

La baza acestor „acuzaţii” stau atât incultura cât şi iresponsabilitatea.
Cauza dezastrului din România de astăzi este lipsa de răspundere.
Cândva fiecare Român se ştia ostaş al lui Dumnezeu şi al Neamului şi trăia având conştiinţa răspunderii pe care o are, a datoriei pe care o are (desigur, faţă de Dumnezeu şi Neam).
De aici izvora şi răspunderea faţă de Ţară, faţă de familie, faţă de prieteni, faţă de obştea (comunitatea) de care ţinea.

Stânga politică l-a învăţat pe om să fie iresponsabil.
Nu mergea bine ceva?
Erau de vină popii, Biserica, imperialiştii, burghezii, bişniţarii, sabotorii. Niciodată Partidul (Comunist/Socialist), niciodată activiştii, niciodată politica aberantă a stângii.
Şi oamenii s-au învăţat să fie iresponsabili…

Revenirea la bine, la firesc, la sănătos, începe cu asumarea răspunderii, datoriei, rostului.

Fără acestea nu există repere, totul este haos; în primul rând moral – şi de aici şi social, economic, politic etc.

De ce în Ortodoxie femeia nu intră în cler?

1. Dar care este legătura cu subiectul?
Una extrem de strânsă! Pentru că a fi în cler nu este un privilegiu, este o răspundere.
A fi în cler înseamnă a fi gata să slujeşti cu vreme şi fără de vreme, trecând prin nenumărate încercări, ispite şi suferinţe, ca un adevărat ostaş al lui Christos.
Este o cruce foarte grea, chiar dacă minunată. Şi nu toţi pot să o ducă bine, chiar dacă au fost chemaţi să o poarte.

Dumnezeu a lăsat femeii, înainte de preoţia lăsată bărbatului, crucea, răspunderea, datoria şi rostul maternităţii. O slujire la care bărbatul nu poate ajunge! O slujire grea, chiar dacă minunată.
Era oare drept să se mai dea femeii încă o răspundere, o datorie, o cruce?
Dumnezeu a socotit că nu!
Şi dincolo de nebunia celor care îşi închipuie că ştiu mai bine decât Dumnezeu, adevărat este că femeia are destul de dus fără să i se dea ceva în plus.

Stânga, fie din pură răutate, fie din înşelare, şterge răspunderea şi lasă numai cinstea. Însă nu există cinste acolo unde nu este jertfă!
Cinstea preoţiei pe care o au bărbaţii este legată de jertfa impusă de preoţie. Cei care nu îşi asumă jertfa nu devin niciodată clerici buni. Şi vor răspunde pentru această delăsare, pentru această trădare, pentru că nu şi-au făcut datoria!
Dumnezeu a socotit că femeia are parte de destulă jertfă. Şi că nu este bine să i se mai pună în sarcină încă una. Este evident că e corect acest lucru şi că femeia este ocrotită prin această rânduială dumnezeiască.

Totuşi, de dragul discuţiei, să presupunem că preoţia sau clericatul ar fi, cumva, un privilegiu. O perspectivă nu doar îngustă, ci de-a dreptul strâmbă, precum cea care ignoră jertfele ostaşilor oprindu-se la strălucirea uniformei de paradă. Dar, prin reducere la absurd, să o primim ca atare în această discuţie. Dacă preoţia sau clericatul sunt un privilegiu, atunci, evident, şi maternitatea este privilegiu. Dacă cei care cred au o anumită dependenţă de lucrarea clerului, în schimb orice om are o dependenţă absolută de mamă! Fără ea nu poate nici să ia fiinţă, nici să crească până la nivelul ieşirii în lume (adică al naşterii). Ceea ce face privilegiul maternităţii universal, în vreme ce privilegiul clericatului este mult mai redus. Dar! Dar cu toate că teoretic orice bărbat fără probleme grave de sănătate poate deveni cleric, în realitate clericii sunt sub 1% din populaţia masculină! Şi mulţi dintre cei care şi-ar dori să devină clerici nu ajung niciodată la clericat. Pe de altă parte, dacă teoretic orice femeie fără probleme grave de sănătate poate deveni mamă, în realitate majoritatea femeilor care doresc acest lucru îl obţin. Ca să reducem lucrurile şi mai departe la absurd, să presupunem că doar 50% dintre femei ajung la maternitate (aici intră orice concepţie, indiferent de naştere sau avort). Chiar cu această cifră de 50% avem, concret, de peste 50 de ori mai multe femei care se bucură de privilegiul lor decât bărbaţi care se bucură de privilegiul lor. Deci, dacă recurgem la această perspectivă, rezultă că femeile sunt absolut privilegiate.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind (ceea ce stânga nu poate face!), nu există nicio nedreptăţire a femeii.

Femeia este nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul acoperit în Biserică?

2. Există o serie de cauze, clare teologic, pentru care femeia stă cu capul acoperit în Biserică. Aceste motive sunt însă logice doar pentru cei care cred. Pentru cei necredincioşi nu pot avea greutate. Şi totuşi putem, fără să recurgem la teologie, să aflăm dacă, ne-teologic, femeia este sau nu nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul ascoperit. Cum? Există o obligaţie similară pentru bărbat? Da! Bărbatul este obligat să stea cu capul descoperit! Deci fiecare dintre ei are o asemenea datorie! Adică este egalitate în numărul de datorii. Dar este egalitate şi fiziologic? Nu! Din acest punct de vedere bărbatul este categoric nedreptăţit! Cum aşa?

Voi da un caz real:

Cu mulţi ani în urmă, fiind în vizită la biserica unui alt preot, acesta a ţinut un cuvânt despre cum se cuvine să stăm la rugăciune şi la slujbă. Iar o femeie, auzind că femeia trebuie să stea cu capul acoperit, a strigat „Asta e misoginie!”. Unii dintre cei din biserică au început să râdă, alţii s-au încruntat. Părintele s-a mirat şi i-a zis: „Toată iarna aţi venit cu căciula de blană, pe când nouă, bărbaţilor, ne îngheţau urechile. Care este misoginia?”. Femeia s-a holbat uimită şi, neavând replică, s-a întors şi a plecat. Ca pe toţi stângiştii, nu o interesa adevărul, ci doar lozinca.

Este evident că cererea de a avea capul acoperit este uşoară. E de ajuns să pui o batistă, un batic, o eşarfă, o pălărie, o căciulă – preferabil asortate cu restul ţinutei – şi s-a rezolvat. E frig în biserică? Îţi pui pe cap ceva călduros. Este cald? Îţi pui ceva subţire şi nu ai probleme.
Dar dacă porunca este aceea de a avea capul descoperit, ce faci când este frig? Răspuns: rabzi şi îţi îngheaţă urechile în ultimul hal.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind, nu există nicio nedreptăţire a femeii. Cel mult a bărbatului dar, desigur, bărbaţii nu (se) plâng.

Sunt nedreptăţite femeile prin partea în care trebuie să stea în Biserică?

3. Afirmaţia după care femeile „sunt nedreptăţite” prin faptul că stau în partea stângă a bisericii face parte din imbecilităţile teribile – şi teribil de răspândite – ale stângii politice.
Biserica are ca primul între sfinţi pe Maica Domnului.
Iisus Christos, Dumnezeu-Omul, este Capul Bisericii, acesta fiind Trupul Său. Iar Maica Domnului, cea prin care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, este cel mai mare sfânt al Bisericii.
Pentru că Iisus este Cel care s-a jertfit pe Cruce este şi cel de la Sfântul Altar.
Ca urmare, înspre oameni, Maica Domnului a primit partea cea mai de cinste – şi prin ea toate femeile.
Pentru că locurile de cinste din stânga şi din dreapta se socotesc faţă de Împărat, nu faţă de mulţime! Chiar şi stânga şi dreapta politică au fost concepute în raport cu fotoliul preşedintelui parlamentului (după intrarea în sală ar fi fost exact invers!)2.

Altfel spus, atunci când clericul ce Îl reprezintă pe Dumnezeu priveşte spre popor are femeile de-a dreapta şi bărbaţii de-a stânga!

Ceea ce înseamnă că, departe de a fi nedreptăţite, femeile sunt privilegiate prin poziţia pe care o au în biserică. Datorită Născătoarei de Dumnezeu!
Doar că pentru a înţelege acest lucru ai nevoie de o gândire logică, ancorată în real. Ceea ce stânga politică nu poate avea, căci înseşi bazele sale doctrinare sunt ilogice.

Concluzia e clară: feriţi-vă de Comunism – nu doar că este ilogic şi nerealism până la prostie crasă, dar şi infuzează lipsa de logică şi nerealismul celor care nu se păzesc.

Mihai-Andrei Aldea

1 Scuza „socialismul/comunismul este bun dar este prost aplicat” e total aberantă, ca să nu spun imbecilă. În primul rând, nici socialismul, nici comunismul nu sunt bune nici măcar în teorie. Sună bine declaraţiile de intenţii (adică propagandistice) ale socialismului sau comunismului, nu sistemul propus de socialism ori comunism. Acesta nu este bun, este categoric rău! Doar că cei care pretind că ar fi bun socialismul ori comunismul se gândesc de fapt la declaraţiile propagandistice de tipul „libertate, egalitate, fraternitate”. Fără să înţeleagă felul în care socialismul/comunismul înţeleg idealul în cauză şi mijloacele prin care vor să îl atingă… Cine a studiat doctrinele socialiste ori comuniste înţelege că sunt rele; o dovadă simplă şi ştiinţific imbatabilă fiind rezultatele, totdeauna rele.

2 Atât în Parlamentul Francez (Adunarea Naţională) cât şi în cel britanic s-au definit politic „dreapta” şi „stânga” după locurile ocupate faţă de preşedinte. În dreapta preşedintelui erau conservatorii, în stânga demolatorii… scuze, „inovatorii”. Astfel a apărut definirea poziţiilor de dreapta şi de stânga în politică.