"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Există susținerea serviciilor pentru colonizarea României cu asiatici și africani. Acest lucru se vede din faptul că acțiunile pe această direcție nu întâmpină niciun minim de opoziție legală – deși încalcă și Constituția României și multe alte legi. De la ieșirea patologică a unui ambasador, la acțiunile cel puțin dubioase ale unor firme ce aduc înlocuitori ai angajaților români etc., serviciile nu au avut și nu au nicio reacție.
Unul dintre motive este acela al principiului devide et impera (dezbină și stăpânește). Pe care cei din servicii nu l-au înțeles și nu îl înțeleg. Principiul devide et impera are două aplicații diferite: pentru dușmani și pentru propriul popor.
Pentru dușmani, devide et impera presupune împărțirea forțelor inamice astfel încât fiecare grupare să fie (mai) ușor de înfrânt. Este o practică și tactică, des folosită pe câmpul de luptă, și strategică (folosită în arta militară dar și în diplomație și politică, în economie etc.).
Pentru propriul popor, devide et impera presupune împărțirea forțelor anti-naționale, astfel încât să fie ușor de controlat și/sau înfrânt.
Din păcate, mulți neștiutori cu poziții importante i-au îndoctrinat pe viitorii ofițeri din Armată și Servicii cu ideea că devide et impera înseamnă promovarea anarhiei. Că sfărâmarea „poporului”, inclusiv prin aducerea de străini, le-ar da mai multă putere. Etc. Niște aberații jalnice, dar ușor de crezut atunci când ești adolescent și cel din fața ta ți se pare extraordinar.
Istoria ne arată că Romania (Imperiul Roman) a fost un stat puternic atâta vreme cât a aplicat principiul devide et impera în cele două sensuri proprii. În clipa în care s-a folosit ultima variantă – de fapt sugerată, indusă, promovată de dușmanii statului – s-a ajuns la un haos, la o anarhie, ce i-a anihilat pe puternicii vremii (care o promovaseră!). Pentru că ei înșiși au ajuns victimele lui devide et impera, fără ca măcar să își dea seama.
Cine nu învață din Istorie o repetă în tot ce are mai rău, la o adâncime tot mai mare.
Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!
Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.
Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.
Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală). Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.
Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterile. Echilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).
În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut. Cine are urechi de auzi, să audă.
Câteva rânduri și cifre despre escrocheria schimbărilor climatice. O crimă împotriva planetei
Schimbările climatice, lente sau catastrofice, sunt o condiție a existenței pe Pământ. Schimbări climatice au loc de-a lungul generațiilor, secolelor, mileniilor.
În Dacia lui Ovidiu Naso iernile erau reci de îngheța vinul în vase1. Cu aproape un secol mai târziu iernile în care se putea trece Dunărea pe pod de gheață erau excepții2. Și putem da mii de exemple.
Dar, se va spune, acum schimbările climatice sunt generate de om. Da, dar nu neapărat așa cum ne spune mass-media, așa cum ne spun politicienii și corporațiile rânjitoare din spatele lor.
Să ținem minte câteva elemente fundamentale: – agricultura cu tractoare, ogoare etc. poluează de sute de ori mai rău decât pășunatul tradițional3; – produsele alimentare animaliere tradiționale poluează de sute de ori mai puțin decât cele vegetale4; – deși s-a mințit și încă se mai minte că industria petrolului și gazelor naturale este responsabilă de „aproape un sfert din producția gazelor de seră din SUA”, în realitate cifra este de 0.6%5 – producția de C02 începe să fie prea mică pentru nevoile copacilor de pe planetă, amenințând cu un dezastru ecologic teribil; de pildă, Australia are o producție anuală de 499 milioane tone (metrice) de C02, în timp ce necesarul pentru pădurile australiene este de peste 600 milioane tone de C02 anual! Altfel spus, Australia produce prea puțin C02pentru necesarul pădurilor sale (aici am inclus și pădurile de mangrove)6 – confuzia între zootehnia industrială și păstoritul tradițional este mai mult decât distructivă; zootehnia industrială este parte a agriculturii mecanizate și, respectiv, un dezastru ecologic; păstoritul sau pășunatul tradițional este ecologic și sănătos.
Cei care câștigă uriaș de mulți bani de pe urma „ecologizării societății” au uitat, se pare, că fără C02plantele mor. Că între producția de C02 și lumea verde a copacilor, florilor, ferigilor, ierburilor etc. există o legătură strânsă. Că uriașele turme de mamuți, rinoceri, elefanți, bivoli, zimbri, bouri etc. din trecut, înlăturate de istorie, produceau gaze de seră în cantități foarte mari. Gaze de seră care asigurau echilibrul biologic al planetei. Activitatea umană a compensat până acum dispariția acestor turme. Dar doctrina zis ecologică ”emisii zero” este în realitate o crimă împotriva planetei: fără aceste emisii viața o să dispară.
Cei care promovează asemenea falsuri („aproape un sfert” în loc de ”0.6%”; „emisiile zero salvează planeta” etc.) împing lumea spre distrugere. Ca să câștige niște bani și o putere… care nu le vor mai folosi la nimic.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Sunt unii comentatori ce pretind că Ovidiu exagera descrierile spre a stârni milă la Roma și a fi eliberat. Însă dacă ar fi folosit minciuni grosolane ar fi obținut efectul contrar și ar fi fost de râsul tuturor. Știm că nu a existat nicio reacție critică, mai ales la dușmanii săi, față de cum descria Ovidiu iernile din Sciția Mică. Asta cu toate că schimbarea trupelor staționate în zonă plus mișcările negustorilor ar fi făcut evidentă orice minciună pe subiect. Mai mult, descrierea este confirmată și de trecerea repetată a mii de Daci, precum și a mii de călărași Sciți și Sarmați, cu armuri nu doar pentru ei, ci și pentru caii lor, pe gheața apărută iarna pe Dunăre. Trecere petrecută în amândouă sensurile, în siguranță, adesea cu poveri mari. Fapte care necesită ierni ce sunt repetat (și succesiv) la fel de reci ca (pentru noi) recordurile din 1941-1942 sau 1879-1880. În sfârșit, procesele de îngheț descrise de Ovidiu corespund fenomenelor similare de îngheț înregistrate în zona Cercului Polar de Nord din secolul al XIX-lea încoace (respectiv în timpul și în zona amintitelor recorduri locale de ger). Prin toate acestea, mărturia lui Ovidiu în privința climei din acea epocă este repetat confirmată. ↩︎
Evident, dacă frigul din timpul exilului lui Ovidiu Naso ar fi fost regulă și în secolul II d.Chr. și următoarele, nu ar mai fi fost nevoie de cele mai mari punți (poduri) din istoria omenirii până în secolul al XIII-lea (Puntea Traiană) și chiar al XIX-lea (Puntea sau Podul lui Constantin cel Mare, refăcută de Iustinian cel Mare). ↩︎
În pășunatul tradițional deplasarea se face prin mijloace naturale, cu excepția recoltării laptelui. În agricultura mecanizată orice proces este realizat prin mijloace electro-mecanice, care produc poluare pe multiple paliere. În pășunatul tradițional se include stupăritul (cu albine, ca mijloc principal, și bondari, secundar), pe când în agricultura mecanizată se produce masacrarea albinelor și bondarilor – atât prin activitățile mecanice cât și prin unele tipuri de irigații, prin pesticide și ierbicide, prin distrugerea ciclurilor naturale și masacrarea zonelor tampon ecologic etc. În pășunatul tradițional turmele îngrașă locurile de păscut, asigură varietatea speciilor și soiurilor de plante, asigură viața naturală a mii de specii de amfibieni, reptile, păsări, moluște sau mamifere, a sute de mii de specii de insecte, arahnide ș.a.a. În agricultura mecanizată are loc exterminarea speciilor și varietăților ce nu fac parte din planul de cultură, are loc exterminarea majorității vietăților naturale – de la albine și bondari la căprior, iepure sau fazan. Etc. Sunt fapte evidente și binecunoscute, dar sistematic și răuvoitor ocultate. ↩︎
Se face de obicei o intenționată confuzie între numărul de calorii necesare pentru producția unui kilogram de carne, lapte, ouă, legume sau, respectiv, cereale și tipul de calorii consumate pentru producție, plus impactul ecologic al acelor calorii. În pășunatul tradițional se cheltuie calorii naturale care sunt compensate prin efectele naturale ale pășunatului – păstrarea vitalității plantelor păscute, furnizarea naturală (adică în proporții cantitative și temporale naturale) de îngrășăminte naturale, furnizare de CO2 direct plantelor păscute, răspândirea semințelor etc. În agricultura mecanizată se cheltuie calorii directe și calorii indirecte, aproape în exclusivitate având efecte nocive ecologic. Prin calorii directe se înțeleg cele consumate prin activitățile agricole directe: arat, semănat, grăpat, prășit, stropit cu ierbicide, stropit cu insecticide, stropit cu fungicide, recoltat etc. Aici intră atât munca personalului uman cât mai ales consumul de combustibil și electricitate. Multe statistici ”uită” irigațiile, ignorând caloriile directe și indirecte cheltuite cu acestea. Foarte viclean, nu se introduc aici caloriile cheltuite cu producerea ierbicidelor, insecticidelor, fungicidelor, îngrășămintelor industriale etc. Deși implicate direct în activitatea de producție, ele sunt ocultate, intrând implicit în caloriile indirecte cheltuite pentru agricultura mecanizată: producția de combustibil și electricitate, producția și consumul de ulei de motor, vaselină și alte consumabile similare, producția de cauciucuri și materiale plastice, producția de mașini unelte, realizarea infrastructurilor de transport și depozitare, efectele nocive asupra pânzei freatice și apelor de suprafață, otrăvirea aerului prin produse secundare ale activității, cheltuielile de echilibrare ecologică necesare compensării activităților agriculturii mecanizate etc., etc. ↩︎
Înșelătoria se realizează incluzând cel puțin de două ori industrii dependente de industria petrolieră: atât la industria petrolieră de care nu aparțin, cât și separat. Chiar și așa cifrele sunt tot umflate prin adăugarea unor „efecte secundare” care la agricultura mecanizată, de pildă, sunt cu totul ignorate. ↩︎
Trebuie înțeles aici foarte clar: în Australia se manifestă deja efectul dorit pentru întreaga planetă de „dușmanii CO2”. Deci, chiar dacă deocamdată are loc o compensare a lipsei de CO2 în Australia prin producția suplimentară din alte părți, în timp se va ajunge la lipsă pretutindeni, ceea ce va duce la prăbușirea catastrofală a biomasei verzi care depinde de CO2. ↩︎
Duhovnicii știu. În ultimii ani femeile care vor să aibă primul copil se lovesc de un zid; nevăzut, dar foarte puternic. De asemenea, numărul femeilor cu probleme de rinichi și/sau ovare crește mereu. Femei tinere au probleme pe care cândva le aveau doar bunicile.
Sigur, se poate da vina pe toxine precum îndulcitorii și zahărul, pe feluritele e-uri din mâncare. Doar că nu de aici provin „răcelile” și infecțiile ce lovesc tot mai mult sistemul reproducător al femeilor. Sau rinichii acestora.
Sursa principală a acestor probleme este o modă care ucide: mijlocul gol. Sub cele mai diferite pretexte producătorii promovează (chiar și pentru bărbați!) tricouri, bluze, cămăși etc. tot mai scurte. Că e la modă; că sunt mai ușoare (că și obosește cineva de la greutatea bluzei!); că sunt„te fac mai atrăgătoare/atrăgător” (ca să te plângi după aceea că ești tratat(ă) ca „o bucată de carne”, deși asta oferi!) etc. Adevărul? Adevărul este că se face economie de material. Care, la milioane de produse, înseamnă un câștig suplimentar de milioane pe seama proștilor, scuze, credulilor și credulelor care cred propaganda.
Ca urmare, până și fete de grădiniță sunt lăsate de părinții inconștienți cu mijlocul gol. Sau cu buricul gol, cum le place unora (cam bolânzi de sexualizare) să spună. Deși se știe foarte bine, din bătrâni, că așa ceva nu se face, pentru că „se îmbolnăvesc rinichii”. De fapt, nu doar rinichii, ci și alte organe din zonă, de la vezică sau ovare la prostată. „Mijlocul gol” este o problemă și în țările tropicale (unde nu se practică decât selectiv, exact pentru a nu se ajunge la îmbolnăviri); cu atât mai mult în țările temperate sau reci. Dar în România moda este urmărită cu supușenie de nenumărați sclavi ai mass-mediei. Și este indusă, ori chiar impusă, din copilărie.
Și timpul zboară, copilăria și adolescența trec. Apoi… urmează zeci de ani de boli, tratamente, dureri. De la infecții urinare, infecții ale rinichilor, infecții ale părților sensibilizate „pentru modă”. Iar pentru cei care vor să aibă copii, dezastru.
Desigur, unii vor pretinde că „nu este crimă, este doar mutilare” și că, „până la urmă, e alegerea oamenilor”. Că „e alegerea oamenilor”, este adevărat. Doar că atunci când s-a răspândit fumatul, doar Biserica a prevenit că dependența ucide, ori că nu e bine să tragi fum în plămâni de voia ta; și a fost luată în râs, dacă nu mai rău. După secole, când s-a dovedit că a avut mereu dreptate, nu s-a înțeles lecția. Și cine nu învață din istorie, o repetă în tot ce are mai rău, la un nivel și mai adânc. Și în această privință „alegerea oamenilor” este mai mult o iluzie. Cine spune oamenilor adevărul?
Cine le spune mamelor și taților că sexualizarea fetițelor prin hainele „la modă” le otrăvește viața și sufletul? Cine le spune părinților că moda „mijlocului gol” le îmbolnăvește, grav, copiii? Că le poate mutila pe viață fetițele? Că le poate interzice, pentru totdeauna, să conceapă copii? Sau le face să aibă probleme cumplite de concepere, de maternitate, de naștere? Ceea ce afectează și pe băieții de astăzi, care mâine vor constata că frumoasa soție a fost îmbolnăvită pentru totdeauna de moda „mijlocului gol”; și nu mai pot avea copii natural, iar deseori nici cu cele mai moderne (și la modă!) mijloace.
Or, fără aceste cunoștințe, „alegerea” nu este o alegere reală, căci oamenii nu cunosc adevăratele consecințe ale alegerii. În limbaj juridic un contract sau o alegere făcută în asemenea condiții se numește dol. Actele încheiate în asemenea condiții sunt lovite de nulitate. Iar cel care a inițiat înșelăciunea care duce la dol este pasibil de pedeapsă (care diferă în funcție de gravitatea pierderilor suferite de partea vătămată). Deci, „e alegerea oamenilor”, doar că este o alegere viciată: părinții nu știu cât rău fac copiilor lor prin modă în general, prin moda „mijlocului gol” în particular.
Și este și crimă. Pentru că sunt ucise prin această modă generațiile viitoare. Este ucisă prin această modă o parte mare din omenire. Care, fără lăcomia drăcească a unor producători (și a mass-mediei asociate) s-ar fi născut. Asta ignorând crima de a provoca uriașe suferințe fizice și psihice pentru milioane de oameni.
Feriți-vă de „modele” prin care se face economie la ceea ce este bun, sănătos, firesc. De la „blugii rupți” până la „mijlocul gol”, sunt o mulțime de asemenea înșelătorii. Pe care oamenii obișnuiți le plătesc. Și cu bani aruncați pe zdrențe. Și cu propria sănătate distrusă. Treziți-vă! Și păziți-vă! Pe voi și pe cei dragi.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Mai bine singur pe drumul cel bun, decât cu milioane de însingurați pe drumul răului.
S-a ridica la Apus, în Cetatea Oradei, un mărturisitor, în parte involuntar, al Credinței: Părintele Ciprian Mega. Spun în parte involuntar, pentru ultima sa mărturisire majoră nu a plecat de la dorința de a face publice unele lucruri. Sfinția Sa doar a vrut să țină buna rânduială a Bisericii lui Dumnezeu. Rânduială căreia i se arată dușmani unii din lăuntrul Bisericii.
Acum, se știe, dintotdeauna Biserica a avut de înfruntat mai mult răutățile din lăuntru decât pe cel e din afară. Biserica este ca un spital. Îngrijirea celor bolnavi înseamnă aducerea lor în lăuntru; ceea ce înseamnă și adunarea de boli (și agenți patogeni). Ceea ce face ca rostul și prima grijă a spitalului – deci a Bisericii – să fie îngrijirea și însănătoșirea celor internați, adică a celor aflați în lăuntru.
Dar ce ne facem cu bolnavii care sunt în personalul spitalicesc sau bisericesc? La prima vedere nu ar fi o problemă atât de mare… câtă vreme respectă regulile de siguranță.
De pildă, fiecare cleric are datoria să se spovedească. De la hirotonirea mea în 1998 și până astăzi m-am străduit din toate puterile să nu treacă o lună fără să mă spovedesc. Aflat la pat, am rugat părintele să mă cerceteze, ca să nu mă lase nespovedit – și, pe cât se poate, să fiu și împărtășit, desigur. Iar măcar odată pe lună este un pogorământ, căci firesc este pentru cleric să se spovedească des, mai des decât mireanul; căci are mai multe de dus. Și fără întărirea în pocăință, fără înnoirea pocăinței, în loc să ne curățim și înălțăm ne infectăm tot mai rău și ne afundăm.
Dar câți clerici se spovedesc des? Am avut uimirea covârșitoare, mirean fiind, să aflu că sunt preoți care nu s-au spovedit de ani și ani de zile. Că sunt episcopi care de la hirotonirea lor întru arhierie nu și-au mai plecat genunchiul înaintea Domnului în Taina Spovedaniei. Și m-am cutremurat. Pentru mine, pentru ei, pentru Biserică. Cred că Dumnezeu poate să țină în har nu doar ani, ci o veșnicie, pe cel care este lipsit fără voia lui de cele sfinte. Cei închiși, lipsiți de Spovedanie și Liturghie, de Laude și Maslu și de toate cele asemenea, nu sunt lepădați de Dumnezeu. Căci acesta plinește lipsurile care nu țin de voința noastră cea rea. Dar atunci când de voia sa omul se lipsește de Împărtășanie, de Spovedanie, de Liturghie… se depărtează de Dumnezeu, dacă nu chiar se leapădă. Iar în golul depărtării se strecoară șarpele cel rău, otrăvindu-l tot mai mult.
În afara Fiului lui Dumnezeu, Marele Arhiereu, Dumnezeu și om, toți clericii sunt doar oameni. Adică au păcate și patimi. Canoanele 114, 115 și 116 de la Gangra (419), pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii, osândesc pe cei care ar pretinde că sfinții nu aveau păcate (ci doar din smerenie ar fi spus că au). Ca urmare, doar neștiutorii și nebunii se așteaptă ca un cleric să fie perfect, să fie fără păcate. Totuși, sunt păcate și păcate, sunt patimi și patimi. Și purtarea față de ele poate să fie cea potrivită, sau poate să fie otrăvită.
Căci este ceva să te rușinezi de păcatele și patimile tale, ostenindu-te împotriva lor. Să ai ochii ațintiți către Dumnezeu chiar și în cădere. Și altceva este să nu te rușinezi de ele, ci să te fălești cu ele. Sau, cel mult, să le ascunzi din fățărnicie, de fapt bucurându-te de ele fără rușine, alături de tovarășii de păcat și patimă. Între cele două stări este aceeași deosebire ca între Rai și Iad. Una este viață, iar cealaltă este moarte. Căci în ce vei fi găsit, în acelea vei fi judecat. Cel găsit în lupta cu patimile și păcatele ca nevoitor va fi primit de Dumnezeu. Iar cel găsit lăfăindu-se în patimile și păcatele sale, ca și cum n-ar fi mare lucru sau chiar ar fi firești, acela ca dușman al lui Dumnezeu va fi judecat.
Ca urmare, niciun binecredincios nu va căuta să iscodească păcatele și patimile fratelui său – decât dacă este doctorul sufletului aceluia, iar iscodirea este trebuincioasă tratării și vindecării. Cu atât mai mult niciun binecredincios cleric nu va căuta să iscodească păcatele și patimile altor clerici – mai ales știind cât de ușor înșeală bârfele, mânjind oamenii nevinovați. Dar, din partea sa, nici păcătosul (eu sau oricare altul) nu ne vom lăuda cu păcatele și patimile noastre. Dimpotrivă, vom lupta împotriva lor, cu gândul, cuvântul și fapta. Le și ne vom ironiza, ca să ne smerim fie cât de puțin. Le vom privi ca pe o povară și rană, ca pe o răutate, urâciune și murdărie. Așa cum și sunt.
Doar dracii se laudă cu păcatele lor, pentru că sunt proști: din pricina lor sunt despărțiți de Dumnezeu și Rai, și suferă cumplit, iar apoi se laudă cu cele care le aduc suferința pe care o urăsc. Asemenea, cel care se laudă cu păcatele și patimile sale se face asemenea dracilor. Iar clericul ce se laudă cu patimile și cu păcatele sale se face propovăduitor al răului, propovăduitor nu al lui Dumnezeu, ci al Satanei.
Părintele Ciprian Mega a început, de multă vreme, osteneala mărturisirii împotriva acestei lucrări a răului ce bântuie omenirea de la Cain și Lameh până astăzi: lauda cu răul făcut. O osteneală ce trebuie să fie a tuturor Creștinilor, mireni, călugări sau clerici, dar mai ales a tuturor clericilor. Care să fie astfel pildă și călăuză pentru îndreptarea tuturor celor din Biserică. Și de care fiecare ar trebui să se bucure și să se folosească. Și la care fiecare trebuie să ajute.
România Străveche - Ancient Romania 