Amănunte pe pagina de facebook Grădina Vlahiia.
Categorie: Cultură
De citit. Andreea Duduman: „Şochează facebook-ul: citeşte Programa!”
În disputele privitoare la „Programa şcolară” (în cazul acesta, Programa de limba şi literatura română), se iveşte aceeaşi CRIMĂ tipică societăţii „româneşti” de astăzi – termenul îmi aparţine şi mi-l asum ca fiind mult prea blând:
OAMENII VORBESC DESPRE CE NU ŞTIU!
Oamenii vorbesc despre „noile legi ale Justiţiei”, fără să le fi citit vreodată, fără să fi citit vreodată Constituţia, fără să facă deosebirea între instanţa de judecată, judecător şi magistrat.
Oamenii vorbesc despre Biblie fără să fi citit-o vreodată, fără să cunoască măcar 1% din cuprinsul acesteia, fără să fi citit măcar 1% din scrierile şi viaţa primilor creştini (măcar din primii 200 de ani ai Bisericii).
Oamenii vorbesc despre IT şi programare fără să fi citit vreodată o carte de programare, fără să fi scris vreodată măcar câteva linii de program, fără să facă deosebirea între programarea cod maşină şi programarea orientată pe obiect(e).
Fie că vorbesc pentru, fie că vorbesc împotrivă, cei mai mulţi săvârşesc aceeaşi CRIMĂ: vorbesc despre ce nu ştiu.
Cel care ŞTIE, este totdeauna mult mai blând şi mai deschis decât un… neştiutor ce brodează pe o temă dată. Pentru că cel care ştie îşi dă seama şi că nu ştie totul, că sunt încă multe dincolo de ceea ce a adunat el.
Cel care NU ştie va proclama aşchiile desprinse din realitate pe baza cărora fantazează drept „adevărul absolut”… Asta este ceea ce am denumit „(in)cultura de internet”. Nu pentru că ar fi fost născocită odată cu internetul sau creată de acesta, ci pentru că aici şi-a găsit un mediu de virulentă răspândire şi spumegată umflare.
Îndemn şi eu, cu Andreea Duduman: Șochează facebook-ul: citește Programa! (daţi click şi VEDEŢI despre ce este vorba!)
Partajează asta:
Reeducare, de Sergiu Mandinescu
De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!
Pitești, decembrie 1949
Sergiu Mandinescu
Partajează asta:
Cei trei şi luptele Deralei – o recenzie de Ioana Alexandra
„Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.”
Restul pe blogul autoarei…
Partajează asta:
Din înţelepciunea Românilor Străvechi
Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.
Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!
(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)
Cântul popular este închinat unui erou – Dan, Căpitan de plai – amintit doar în folclor. A existat sau este o ipostaziere a nenumăraţilor apărători ai Patriei şi Neamului împotriva invaziilor Mongolă şi Islamică din secolele XIII-XIX?
Deoarece în folclor ipostazierile fără un filon concret au nume vagi – ca „Făt Frumos” ori „Ileana Cosânzeana” – este foarte probabil ca Dan Căpitan de Plai să fi fost, într-adevăr, unul dintre căpitanii de plai ai Moldovei secolelor XV-XVI, aşa cum apare în cântecele populare. Desigur, existenţa sa poate fi şi mai veche, dar situarea sa în folclor la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504) şi începutul epocii de slăbiciune a lui Bogdan şi Ştefăniţă este foarte bine realizată în opera populară. Ceea ce, iarăşi, face foarte credibilă existenţa acestui bărbat român, unul dintre cei care au ţinut să-şi facă datoria faţă de Neam şi Ţară chiar în vremea în care unii domnitori o trădau pentru fuste (Bogdan Chiorul) sau orgoliu nebunesc şi alte patimi scârbavnice (Ştefăniţă).
În faţa efeminării josnice a părţii bărbăteşti, în faţa preluării de către femei a poverii bărbăteşti, în faţa haosului valoric al epocii actuale, înţelepciunea Străbunilor este un reper strălucitor, de diamant nemuritor.
Viteazul şi priceputul luptător Dan, devenit prin meritele sale căpitan de plai – conducător militar al unui plai şi al Plăieşilor din cuprinsul acestuia – este un trăitor mirean al Credinţei Străbune. O Credinţă în care dragostea faţă de vrăjmaş nu este nici prostie, nici laşitate, nici resemnare. În faţa duşmanului Dan vorbeşte cu demnitate, cu înţelepciune, fără patimi. Nu este stăpânit nici de ură, nici de răutate. Nu patimile îl fac să lupte până la adânci bătrâneţi, ci conştiinţa unei datorii nesfârşite de luptător al lui Dumnezeu şi al Neamului Românesc.
El ştie că are datoria sfântă de a-şi apăra Credinţa, Neamul, Patria. Şi că trebuie să o facă, în faţa năvălitorilor, cu arma în mână, ucigându-i fără şovăire pe cei veniţi pentru ocupaţie, jaf, siluiri, crime, convertire forţată, deznaţionalizare. Şi el, şi poporul ce a creat cântecele în care îl slăveşte pe căpitanul de plai, ştiu preabine că această apărare cu arma în mână a Credinţei, Neamului şi Patriei împotriva duşmanilor este o datorie sfântă, ce nu se poate negocia, nu se poate lăsa deoparte, fără ca aceasta să te transforme într-un lepădat, un trădător, o iudă. Este o datorie sfântă pentru care trebuie să te pregăteşti o viaţă, pe care trebuie să o săvârşeşti fără şovăire şi care aduce Viaţa Veşnică. Căci „dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15.13). Dan, şi ceilalţi luptători apărători ai Credinţei şi Patriei Străbune fac acest lucru. Înţelepciunea populară îi laudă şi mărturiseşte că până şi moartea lor este o biruinţă pentru ei şi o osândire veşnică a duşmanilor.
Cine are urechi de auzit, să audă (Luca 8.8).
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 