"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Spus limpede:
avem de-a face cu un paricid cultural, de vreme ce se sapă la temelie: continuitatea culturii naţionale. Valorile definitorii ca neam sunt re-puse la Index librorum prohibitorum, minimaliştii au ce au cu clasicii, din invidie de clasă intelectuală. Traian R. Ungureanu a decis : „odată cu «falimentul naţional», literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. Pesemne ca să-l audă mizerabiliştii, deranjaţi, enervaţi, plictisiţi de „trioul sacru”: Cioran-Eliade-Noica.
„Polemistul, după N. Iorga, când e convins e un soldat; când e plătit e un călău; când e diletant e un pervers”. Ce ar mai fi de adăugat dacă şi V. Voiculescu e respins ca „fundamentalist ortodox”, lui Steinhardt tânăr i se găseşte un „deficit de personalitate”, boierului Al. Rosetti i se reproşează că îl citea „cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea”, nu şi lui Zigu Ornea, nu şi lui George Ivaşcu, învăţând rusa în celulă, ca să-i „adâncească” pe Lenin-Stalin. În şedinţa scriitorilor R.P.R. din 1962, Cioran era stigmatizat ca „promotor al fascismului” de Crohmălniceanu. E şi acum viabilă Direcţia Croh ? Ce vă „fascinează” atâta Eliade, legionarul miop? continuarea aici
Este limpede că regizorii americani sunt, într-o mult prea mare majoritate, nişte îmbuibaţi care habar nu au ce înseamnă să flămânzeşti ori să-ţi fie sete; nu există altă explicaţie pentru demenţa radicală a scenelor în care însetatulvarsă pe haine şi pe jos mai multă apă decât bea, iar flămândulîmprăştie mai multă mâncare decât mănâncă.
Asemenea scene, prezente în filme de artă, de dragoste, de aventuri, poliţiste, fantasy, horror etc. sunt pentru cel care cunoaşte foamea şi setea o insultă totală: arată risipirea dementă a unor resurse vitale, pretinzând a reda prin această risipă o stare în care aceste resurse fac deosebirea directă – şi dureroasă fizic! – dintre viaţă şi moarte. Pentru cel care ştie ce înseamnă suferinţa cumplită a setei, durerea sfâşietoare şi epuizarea teribilă a foamei, asemenea imagini ale aruncării apei şi mâncării sunt, repet, o insultă, o denaturare psihopată a unei realităţi teribile. Scenele în care însetatul toarnă apa mai mult pe obraji, gât şi haine decât în gură, scenele în care flămândul aruncă pe jos mai multă mâncare decât îşi bagă în gură sunt nu doar total nerealiste, ci de-a dreptul obscene. Un om însetat nu va irosi nicio picătură de apă (băutură), un om flămând nu va irosi nicio fărâmă de mâncare.
Iar dacă îmbuibaţii nu înţeleg asta direct ar trebui să aibă minimul bun-simţ de a-i întreba pe cei care chiar au flămânzit şi au însetat…
Pe harta literaturii fantastice românești există câteva poteci pe care toată lumea le cunoaște. Nu te poți rătăci, marcajele sunt clare, pleci din cetatea Eminescu, cea de peste codri, treci prin poiana cu nouăsprezece trandafiri a lui Mircea Eliade și ajungi în rezervația de zimbri a lui Vasile Voiculescu. Mai sunt poate câțiva care cunosc și drumul spre Țara lui Vam, acolo unde Vladimir Colin oferea cândva zâmbete și autografe călătorilor, dar sunt în continuare zone întinse despre care foarte puțini mai știu câte ceva, porțiuni mari de hartă unde rar se mai aventurează câte un cititor.
Mihai Andrei Aldea a adăugat pe această hartă nu doar un drum, cel spre Vozia, ci o întreagă pădure. Cu aproape zece ani în urmă se întâmpla acest lucru și între timp “Drumul spre Vozia” a devenit o trilogie minunată, dar pe mine gândurile mă duc mereu către primele aventuri, momentul acela magic în care eroii se hotărăsc să plece “there” și, cu puțin noroc, “back again”.
Până să citesc această carte eram foarte sigur că frăția din care făceau parte Tolkien, George Martin și Robin Hobb era de ajuns pentru orice expediție în fantastic. Mi se întâmplă foarte rar să leg prietenii cu personajele dintr-o carte, așa că Bilbo Baggins, Gandalf, Frodo, John Snow și FitzChivalry formau deja un grup pe alesesem să îl consider închis. Scriitorul Mihai Andrei Aldea mi-a oferit nu numai un drum nou și o întreagă pădure, dar și trei noi camarazi de suflet pe care îi tot rog de atunci să nu uite să-mi spună și mie atunci când pleacă într-o nouă călătorie…
„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească” Alexe Mateevici (la Congresul Învățătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde Într-un Neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mișcă vara; In rostirea ei bătrânii Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veșnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeșnici.
Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Și citindu-le ‘nșirate, – Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spuie-n hram și-acasă Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfânta, Limba vechilor cazanii, Care o plâng și care o cântă Pe la vatra lor țăranii.
Înviați-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ștergeți slinul, mucegaiul Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare Ce din soare se aprinde – Și-ți avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.
Nu veți plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Și-ți vedea, cât îi de darnic Graiul Țării noastre dragă.
Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată.
Alexei Mateevici
Fiu de preot, preot și teolog – absolvent al Școlii Teologice și al Seminarului din Chișinău, dar și al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia și dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chișinău, face parte dintre preoții și teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinței în Christos și a iubirii față de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românității, al dăinuirii, al iubirii de Neam și Țară. Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Țării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Țară și Stat. Căci Statul era rusesc, era țarist, era ocupația dușmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia și Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) și Delurimea (Podolia), trecând apoi la răsăritul Moldovei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greșeala sinucigașă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Așa cum Nichita Stănescu știa că „Patria mea este limba română” și Alexei Mateevici știe că între Patrie, Grai și Credință există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaș, o ocupație străină. Iubirea față de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte și la luptele de la Mărășești. Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viața, dar înainte de a se stinge, cu doar câteva luni, izbutește să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranșeele războiului a unei iubiri veșnice. Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, și pe care o împlinise în sufletul și jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri. În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas și rămâne un chip al preoției românești depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca și lupta pentru Țară și Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare și, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoșesc.
Cândva am fost întrebat care este modelul meu de preoție; interlocutorul așteptându-se la numele marilor sfinți pe care am avut binecuvântarea să îi cunosc (precum Sfinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa ș.a.a.). Dar i-am dat numele celui pe care d-sa îl știa doar ca poet, Părintele Alexei Mateevici.
Volumul trei debutează cu drumul făcut de eroii noștrii și însoțitorii lor spre Tărâmul Uriașilor.
Zâne, pitici vechi și pitici mici – iutaci, cerbi înstelați, păsări de foc. Toate aceste ființe superbe, desprinse parcă din basme, li se arată eroilor noștrii în drumul lor, lăsându-i cu gura căscată în fața frumuseții, inocenței și înțelepciunii acestor creaturi pe care, deunăzi, le credeau a fi născociri. Însă pe drumul spre Vozia totul este posibil, așa-i?
Răzvan Ursuleanu
România Străveche - Ancient Romania 