Autobiografie – Mihai-Andrei Aldea

Autobiografie

Eu încă ştiu
şi zorile,
de când se sting
în amintirea zilei care se revarsă
la asfinţitul inimii plăpând
visarea
dorului întors acasă.

Eu încă ştiu
şi lunile,
se sting topindu-se în stele,
cu nopţile
de şoapte se ating
şi tremurând
în nouri lacrimi grele
de flăcările
răsăritului
plăpând se-aprind.

Eu încă-mi amintesc
şi curg izvoare
iar frunzele cu foşnet tropotesc
vijelios
gonind prin ramuri
– spre-nserare –
căci
cerb şi ciute,
veacuri oglindesc.

Eu încă văd,
ca nouri muntele cutremur
străfulgerând scântei prelungi
în asfinţit
şi bourii
şi zimbrii dinspre dealuri
şi pe sub streaşină de piatră
ploaia cade-n valuri
adăpostiţi
oierii doina plâng
în cânt
de dor de nesfârşit.

Şi pentru că în piepturi
pietrele
sunt mute
şi nu mai este niciun cântăreţ,
ştiind că am venit
doar ca să trec,
uitând cărările pierzării
într-o piaţă
în care totul s-a pierdut,
dar i se pune preţ,

Mi-am arătat tristeţea cu un zâmbet
şi-nfuriat de dalbele porniri
am înfruntat furtuna străvezie
străfulgerând albastrele câmpii
Şi de pe dealuri fără de pădure
înveşmântat în ierburi şi în flori
am fluturat un steag fără pereche
şi am plecat
păşind prin nori
spre zori.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Urare, de Paşti

Urare de Pasti 02

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Primăvară

Primăvară

Şi valurile care vieţii bat
în blânde armonii de primăvară
vibrează amintiri de viitor
şi linii şterse-n
ceruri
de cerneală.
Se sting în floare
drumurile razei
şi renăscând sclipire şi culoare
înmiresmează
visurile zilei
trecând
trecutul care
nu mai doare.
În răsuciri de aripă
şi cântec
răsună sufletul
şi cântecul
de dor
tresaltă undele
şi sălcii-ntinerite
şi toţii migdalii
zbor
înnoitor.
Şi valurile care vieţii bat
în răsărit, lumină şi petale
vibrează bucurie şi speranţă
şi înălţări
spre cer
pe
regăsita Cale.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ajun de Crăciun

Icoana Craciun 01.png

AJUN DE CRĂCIUN

În Seara de Ajun,
pe fire de lumină lină
în taină îmbrăcaţi – ca într-o zi senină –
străbuni şi îngeri lumea o colindă.

Săracii şi bogaţii masa-şi pregătesc
şi-mpart ce au cu cei ce le sunt dragi –
Cei împietriţi doar spre câştig privesc
Cei buni îi au alături pe sărmani.

Prin rău şi mâl, prin urâciunea lumii,
străbat lumini din raiuri de lumină
şi peste tot ce-a fost şi încă este,
Chemarea Cerului se-aude mai deplină.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

Şi-n harul ce se varsă peste lume,
când noaptea serii spune rămas-bun,
înveşmântaţi în cântece străbune
colindătorii au pornit la drum.

De mii de ani călătorind pe cale,
de mii de ani cântând şi lăudând
se ostenesc prin viscole şi jale
iubirea s-o aducă pe pământ.

În cântul lor e pace şi putere,
e Binele atât de mult dorit
e dor, e floare şi e aşteptare,
e aşteptarea care azi s-a împlinit.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

O, Doamne, să mă ierţi, te rog acuma,
căci prea puţin să vii m-am pregătit!
Dar tot aştept şi vreau să-mi intri-n casă
ca să îţi spun, din nou, „Bine-Ai venit!”

Se lasă noaptea de Ajun pe lume
privirea-n înserare s-a pierdut
în suflet e lumină şi e bine
şi îmi şoptesc: Mesia s-a născut!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Odă limbii române, de Dumitru Ichim

Odă limbii române

Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru –
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu,
sub umbra cuvintelor noastre,
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină,
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus –
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii,
omeneasca vrând s-o deprindă,
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor,
Întru-nceput,
le-a fost Cuvântul.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

20171210_145139 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă