Suntem la a șasea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

Cât adevăr este în conceptul lipsei luminii Revelației directe la neamuri (popoarele păgâne)?
Este o prejudecată prea des întâlnită? Este doar o ipoteză de lucru?

Psalmul 9:17 arată că neamurile îl uită pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că L-au cunoscut. Psalmul 48:1 vestește tuturor neamurilor pământului. Vălul de la Isaia 25:7 este același văl care acoperea sufletul Evreilor – silindu-l pe Moise să-și acopere chipul – în vremea revelațiilor directe din Sinai.
Interesante pe subiect sunt și cuvintele de la Fapte 14:15-17, mai ales în legătură cu 15:21.
Toate acestea ar merita un studiu, însă mă opresc la a arăta faptul că, într-un fel sau altul, Dumnezeu totdeauna a chemat pe oameni la adevăr, la bine, la mântuire.

Din această chemare, și din răspunsurile imperfecte și parțiale la ea, apare, putem spune, și o oarecare aspirație ascendentă într-un sens pozitiv – de căutare mai mult și mai ales prea puțin conștientă a lui Dumnezeu cel necunoscut.
Așa cum vedem și la Duhul Sfânt grăind prin Pavel Apostolul:

străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar scris ”Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acela Îl vestesc eu vouă. (Faptele Apostolilor 17:23)

Replica obișnuită este însă alcătuită din două elemente:
– este o căutare inconștientă
și
– este Revelație naturală

Față de ele, voi spune întâi că o discuție asupra gradului de conștiență cere mult timp. Juridic, dacă știi că ceea ce faci este bine sau rău se consideră că ești conștient. Dar nu și în situația în care ești convins – și se poate dovedi asta – că este totuna să rupi o frunză din gard ori să dai foc la o mașină.
Și de atâtea ori ni se întâmplă să fim în ultima situație, ba chiar să fie nevoie să ajungem la Judecata lui Dumnezeu ca să înțelegem ce am făcut.

Ca urmare, la fel ca în analiza unui text, trebuie să ne oprim nu la speculații privind autorul și intențiile sale, ci la faptele sale.

Astfel, dacă cineva arată în fapte o încercare sistematică – fie doar ca prezență, fie și ca procedură – de a face binele sau, respectiv, răul, este corect să spunem că avem de-a face cu o căutare conștientă (a binelui, respectiv răului).

În ceea ce privește revelația naturală, în primul rând, da, știu că nu apare în textul la care răspund. O discut din perspectiva unui contra-argument la existența Revelației directe la păgâni.

Prima observație, care mi se pare revelatoare, este că termenii și definițiile curente pentru revelație naturală și revelație directă (revelatio naturalis și revelatio immediata¹)

a) nu apar în Ortodoxie decât în calitate de împrumuturi eterodoxe nefiltrate în secolul al XIX-lea
b) sunt legate de faze specifice ale spiritualității și teologiilor vest-europene.

Astfel, găsim la Toma de Aquino atât naturalis ratio², cât și theologia naturalis (teologia naturală).
Acest ultim concept devine ulterior (secolele XIV-XV) revelation naturalis (Revelația naturală), păstrându-și însă înțelesul dat de Thomas Aquinas: cunoașterea lui Dumnezeu (și legilor Sale) prin observație și logică omenească, fără vreo descoperire din partea Acestuia.³

Pe de altă parte, revelatio immediata este departe de a fi bine tradusă în română ca Revelația directă.
Înțelesul expresiei include nu doar experiența unui comunicări directe, ci și pe loc sau imediate.
Noțiunea apare la Protestanții Scolastici din secolul al XVII-lea, în timpul așa numitului ”Protestantism Clasic” sau ”Protestantism Ortodox”. Amandus Polanus (1561-1610), în Syntagma theologiae christianae, publicată în 1609, întrebuințează expresia, despre care se poate spune că a fost consacrată prin Institutio Theologicae Elencticae a lui Francis Turretin (1623-1687), publicată în trei părți în 1679-1685.

Se pot spune multe, prea multe, pe subiect.
O să rezum însă cea mai mare parte din ele într-un citat din Sfântul Dumitru Stăniloae:

Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. … revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între revelația naturală și cea supranaturală, sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane și acțiuni istorice.
… Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire în relief mai accentuată a lucrării lui Dumnezeu…(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 1996, p. 11)

Acest citat ar putea – și ar trebui – să lămurească lucrurile.

Pentru că, desigur, în ceea ce se numește natură există, alături de intervențiile covârșitor distructive ale oamenilor și diavolilor și lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu.
Altfel spus, Dumnezeu lucrează (Ioan 5:17) și se cunoaște prin creațiile Sale (Romani 1:19-20) exact pentru că El lucrează în și prin ele!

Din acest punct de vedere termenii de revelatio immediata și revelatio mediata sunt susceptibili de ridicol: Cel Care stă la ușă și bate (Apocalipsa 3:20) se descoperă imediat neîncetat și totdeauna într-un grad sau altul de mediere – ca să Îl putem înțelege cât de cât.
Doar că noi înțelegem greu și uităm repede când avem de-a face cu cele sfinte!

Revenind la tema acestui punct (A.), cred că deși sintetic prezentat, adevărul este clar:

Dumnezeu descoperă adevărul neîncetat și printre păgâni.

Altfel spus, popoarele păgâne au parte de Revelație directă – dacă vrem să folosim termenul – dar aleg sistematic să o ignore.

Cele zece plăgi ale Egiptului s-au repetat, în diferite forme, la toate popoarele păgâne, chiar în clipele de maximă evlavie păgână ale acestora.
Astfel Dumnezeu, retrăgând puțin ocrotirea Sa și lăsând demonii care se dau zei să își manifeste răutatea, le-a arătat direct acelor popoare falsitatea idolilor lor.

O să amintim mai departe despre Recabiți, respectiv despre binecuvântările pe care Dumnezeu, în mila și purtarea Sa de grijă, le dă pentru credincioșia față chiar și de fragmente din adevăr.

Ca o paranteză, o binecuvântare pe care Musulmanii o au este pentru că primesc, de obicei, copiii pe care îi trimite Dumnezeu.
Și un mare blestem este peste Creștini pentru că fug de copiii pe care Dumnezeu îi trimite lor.

În toate aceste așa-zise „fenomene naturale” Dumnezeu, în fapt, lucrează direct, dar cu discreția și eleganța care Îi sunt tipice (a se vedea descrierile făcute Lui și lucrărilor Sale de Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi și celelalte).

Ca urmare, cred că suntem îndreptățiți să spunem că păgânii au parte de Revelație directă.
Doar că la ei se vede mai mult decât la Creștini nesupunerea față de Dumnezeu, deoarece apare și formal.
Pe când la Creștini există forme ce par să fie ale ascultării de Dumnezeu, deși rar sunt.
Însă, desigur, aceasta este altă discuție.

Ceea ce este esențial este că Romanii, fie în epoca Regatului, fie în cea a Republicii sau oricare alta, nu au fost lipsiți de descoperirile dumnezeiești.

Fapt ce argumentează, însă, împotriva unei aspirații ascendente (către Dumnezeu) a culturii lor.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Și, totuși, va spune cineva, dacă numim Revelație directă sau imediată lucrarea lui Dumnezeu cu Poporul lui Israel, nu avem cum să numim la fel și lucrarea lui Dumnezeu cu Romanii, Tracii, Sciții sau Patagonezii.
O asemenea poziție o văd, însă, ca legată de încercarea de a cuprinde oceanul într-o degetar: funcționează ca motiv într-un basm fantastic sau mai multe, dar anulează înțelegerea realității.
Faptul că Dumnezeu lucrează altfel cu un om decât cu altul, că lucrează altfel cu un neam decât cu altul, este doar mărturia iubirii adevărate, în care individualitatea este primită, potențată și sfințită de Cel Atotputernic. Aceasta nu este o lipsă a ceva – așa cum ar crede răzgâiații –, ci dimpotrivă, este prezența respectului uluitor și copleșitor al Celui Preaînalt pentru specificul infinit de micilor oameni.
Pedagogia divină întrebuințează, desigur, alte manifestări față de Evrei decât față de Romani, față de Traci decât față de ceilalți doi, față de Chinezi ori Japonezi în comparație cu toți ceilalți etc. Iar acest lucru este, de fapt, o dovadă invincibilă a Revelației directe și imediate la toți aceștia. Este dovada unei lucrări conștiente și adaptive, nu mecanice, nu ”naturale” în sensul comun, materialist, al termenului.
Este Q.E.D.

---

Note

1. Trebuie amintit cititorului interesat că revelatio immediata apare într-o pereche cu revelatio mediata. Avem de-a face cu un joc de cuvinte ce exprimă pe cât se poate mai exact concepte esențiale teologiei catolice și protestante. ↩︎
2. Foarte direct, naturalis ratio ar însemna gândire naturală sau discernământ natural; în viziunea lui Toma de Aquino este capacitatea naturală de a distinge binele și răul, de a înțelege existența, strict prin observație și rațiune, fără a recurge la credință și fără ca Dumnezeu să i le descopere. ↩︎
3. Trecem aici peste pozițiile și precizările protestante pe subiect realizate după 1600, deoarece nu sunt, vom vedea, esențiale în context. ↩︎