Etichetă: Mihai-Andrei Aldea; Aldea
Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre, 1914
Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatului, Păstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).
Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.
Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…
Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.
În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!
Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.
Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Vin alegerile!
Da, vin alegerile!
Nu sunt mâine, nici săptămâna viitoare, nici peste o lună.
Dar dacă nu ne pregătim din vreme pentru ele, în campania electorală n-o să ştim să cernem avalanşa de afirmaţii pro şi contra, deci n-o să putem alegem.
Pentru noi, cei care votăm, nu candidăm, pregătirea pentru alegeri trebuie să fie continuă! Să ne uităm mereu la cei care au candidat – şi ce au făcut după – şi să vedem în ce măsură se ridică vreunul bun.
De ani şi ani tot îndemn:
„Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru buni conducători ai Bisericii, ai Neamului şi ai Ţării, iar pe noi să ne facă vrednici de astfel de conducători!”
Puţini îşi dau seama că avem conducătorii pe care îi merităm.
De pildă, cei care caută oameni vrednici, pe care să-i poată vota cu inima împăcată, sunt ancoraţi în realitate.
Cei care stau să bârfească pe cei despre care oricum se ştie că sunt corupţi şi/sau incapabili şi/sau vânduţi etc. pierd vremea. Şi nu construiesc nimic.
Aşa cum cauţi un doctor bun, aşa cum cauţi un duhovnic bun, la fel trebuie căutaţi şi cei pentru care să dăm votul nostru.
Cei care se aşează în reflexul vorbirii de rău neîncetat nu doar că nu vor găsi pe cineva care să merite votat – nici nu-l caută, de fapt. Dar vor ajunge să voteze din ranchiună, ură, furie etc., criterii garantate pentru un vot greşit.
Desigur, imaginea despre candidaţi poate să fie falsă, iar căutarea unor oameni vrednici să ne facă să votăm greşit. Dar numai cine nu munceşte nu greşeşte! Iar practica/experienţa ne vor face să ne dezvoltăm discernământul. Mai mult, chiar şi simpla afişare a valorilor de către candidaţi şi partidele politice impune o creştere a nivelului faţă de cel al afişării bârfelor, urii, răutăţii.
Deci, să ne rugăm pentru buni conducători, să căutăm oameni ce pot fi asemenea conducători, şi la timpul potrivit să-i votăm.
Dar, mai presus de toate, să păstrăm no înşine, întotdeauna, valorile pe care le dorim la conducătorii noştri!
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Cât costă o viaţă? Cât de aproape este moartea? Cursul de prim ajutor!
citeşte… şi dă mai departe!
Poate aţi văzut prin filme, poate aţi auzit.
Poate pare banc, dar este ceva serios. Chiar mortal.
Un om, oricare, se poate îneca de la o înghiţitură de mâncare. Şi poate muri sufocat, într-un timp scurt, chiar foarte scurt.
În copilărie am avut parte, în şcoala primară, de cursuri de prim ajutor. Bine făcute, arătându-ni-se cum se pune bandajul la o rană pe mână, pe picior sau torace, cum se imobilizează o mână cu fractură, ce se face dacă leşină cineva de insolaţie etc.
Mi-au fost de mare folos.
Fiind acasă cu fratele meu, la masa de prânz vorbeam şi râdeam… ceea ce m-a făcut să înghit greşit. Bucata mi-a rămas în gât şi am început să mă sufoc. Gâjâiam încercând să respir. Bunica, Dumnezeu s-o odihnească, mi-a strigat: „Bagă-ţi degetele în gât!”. În acelaşi timp venea spre mine cu mâna ridicată, pregătită să mă lovească peste spate. Dar n-a mai fost nevoie! În acea fracţiune de secundă mi-am amintit cum ni se spunea la cursul de prim ajutor:
„Dacă vă înecaţi cu ceva, încercaţi să provocaţi voma; dacă nu merge, câteva lovituri pe spate, în partea de sus, înspre ceafă; dacă nu merge (în cel mult cinci lovituri), manevra Heimlich”.
Mi-am băgat degetele în gât şi spasmul a fost destul de puternic spre a-mi elibera căile respiratorii.
Mi-au salvat viaţa în acele clipe bunica şi cursul de prim ajutor.
De-a lungul timpului, am avut durerea de a întâlni oameni în situaţii extreme, în care cursul de prim ajutor şi-a dovedit valoarea.
De la un bărbat ce făcea atac de cord în intersecţia Liviu Rebreanu cu Nicolae Grigorescu (Bucureşti) ori un militar în rezervă în criză de hipoglicemie (cu leşin) în metrou la Universitate (Bucureşti), până la o fată cu piciorul scrântit în Munţii Apuseni şi în jurul căreia câţiva colegi stăteau neputincioşi (nu învăţaseră niciodată să facă „scăunelul”), au fost tot felul de împrejurări în care pregătirea din şcoala primară a salvat vieţi ori a ajutat la trecerea mai uşoară şi mai bună peste anumite accidente.
Desigur, faptul că părinţii mei aveau şi ei asemenea cunoştinţe şi se asigurau din vreme în vreme că nu le-am uitat a fost de mare ajutor.
Dar esenţial rămâne cursul de prim ajutor pe care l-am urmat.
Cât costă o viaţă?
Ce înseamnă să ştii că ai putut ajuta un bărbat căruia îi era rău şi despre care alţii spuneau, dispreţuitor, „e beat”, dar care se ţinea cu mâna încleştată de piept (= atac de cord)?
Ce înseamnă să moară lângă tine un om – cunoscut sau necunoscut – pentru că a înghiţit greşit o bucată de mâncare şi nu ai ştiut cum să-l ajuţi?
Cât costă o viaţă?
Există cursuri de prim ajutor!
Pentru studenţi şi elevi, Crucea Roşie asigură cursuri gratuite! (Să nu uităm că un asemenea curs poate salva chiar viaţa celui care l-a urmat!)
De asemenea pentru cei care vor să lucreze ca voluntari, Crucea Roşie asigură cursuri gratuite!
Iar dacă vrem „doar” să putem salva o viaţă dacă se întâmplă să fie cazul, cursul costă undeva la 200 (două sute) de lei.
Şi înseamnă, cu totul, 12 (douăsprezece) ore de curs.
Cât costă o viaţă?
Cursuri de prim ajutor Crucea Roşie pentru public!
citeşte… şi dă mai departe!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
“DRUMUL SPRE VOZIA” SAU ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI
În cartea “Cei trei şi Pădurea cea Mare – Drumul spre Vozia”, apărută la prestigioasa Editură Evdokimos din cadrul Fundaţiei “Profesor George Manu”, Bucureşti, 2017, Părintele Mihai-Andrei Aldea ne îmbie la un drum iniţiatic, la o incursiune în lumea basmului tradiţional, să ne aplecăm urechea spre inima strămoşilor noştri, spre rădăcini, să ne adăpăm sufletul din izvoarele străvechi ale civilizaţiei dacice şi să ne reamintim unul dintre dorurile copilăriei noastre: basmul.
Cine nu îşi mai aduce aminte de anii frumoşi ai copilăriei? Cine nu-şi aduce aminte de basmele spuse de părinţii sau binicii noştri la gura sobii. Frumoase amintiri. Din păcate, în zilele noastre, părinţii, or nu mai au timp, or din ezitare, nu le mai citesc celor mici basmele şi poveştile străvechi, tradiţionale, pe motiv că ar fi prea triste, dramatice şi traumatizante. Adevărul este că basmele adevărate sunt un balsam, o terapie psihologică, culturală şi spirituală pentru copii. Aţi văzut un copil care stă mai mult trist, retras, fără chef de joacă. Ei, acestui copil mai mult ca sigur că i-au lipsit frumuseţea basmelor. Aţi văzut un copil voios şi plin de energie. Mai mult ca sigur că acestuia nu i-a lipsit o seară să nu asculte cel puţin un basm, înainte de culcare. Copii îşi pun şi ei tot felul de întrebări, cum ar fi: Cine sunt eu? De unde am apărut? Cine l-a creat pe om şi celelalte animale? Care e sensul vieţii? etc.
Iată de ce basmele sunt importante în viaţa copiilor. Pentru că le dă o stare de bine, le stimulează imaginaţia şi, nu în ultimul rând, îi ajută în rezolvarea multor dileme ale lor, precum şi conflictele interioare neidentificate şi chiar anumite temeri ale lor: teama de abandon, rivalităţile, invidia, teama de moarte etc.
Cartea Părintelui Mihai Aldea “Cei trei şi Pădurea cea Mare” a fost scrisă pentru a-i ajuta pe adulţi să înţeleagă rolul, importanţa şi valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor, pentru a-i face pe tineri să înţeleagă mai bine identitatea, originea, cine au fost străbunii noştri, cum au trăit, ce cultură şi ce obiceiuri aveau, faptul că aparţin unei culturi şi civilizaţii străvechi şi să respingă provocările vremurilor de a se desprinde de rădăcini şi a uita de ţară, neam şi popor.
Când am primit invitaţia de a citi Basmul Părintelui Aldea, am acceptat temător pentru că am o vârstă la care poţi spune că ai citit tot şi nu te mai impresionează nimic. Ei, bine, “Drumul spre Vozia” te surprinde prin toate locurile mistice pe unde nici nu te gândeai să mergi, chiar la “marginea Pământului Dacic”. Te surprinde stilul arhaic al basmului, concreteţea şi acurateţea scriiturii, cu fraze scurte care “trântesc uşa de perete”, pur şi simplu, cu personaje hotărâte, puternice, cu ritualuri străvechi, “îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn, lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret: – vom birui!”, cu munţi ce adăposteau călugării “umblători printre nori”. Apoi, întrebuinţarea numerelor mistice: 1,3,7 etc., cu simbolistica acestora. Unu, înseamnă unitate, trei, face trimiteri la treime, şapte, număr biblic etc. Cei trei eroi: Dan,Surdul şi Mitu.
O călătorie pe munte sau într-o pădure, fie ea şi Pădurea cea Mare, nu este altceva decât o iniţiere. Îmi aduc aminte de faptul că la 19 ani, mi-am luat sacul de dormit, un rucsac şi ceea ce am crezut eu că îmi va fi de folos, la vremea aceea, şi am urcat pe munţii Sihăstriei. Am stat o săptămână, şapte zile. Scopul meu era să întâlnesc un pustnic. Nu am întâlnit niciun pustnic, dar experienţa aceea m-a ajutat să scap de toate temerile mele. Devenisem bărbat.
Basmul “Drumul spre Vozia” este unul adevărat, este o operă de artă, pentru că te captivează cu toată fiinţa, îţi provoacă curiozitatea, stârneşte trăirea intensă, stimulând imaginaţia, provoacă intelectul în definirea şi calmarea emoţiilor, prezintă o altfel de istorie, cea străveche, aduce mărturie vie a sufletului românesc, adresându-se în acelaşi timp, copiilor, tinerilor, adulţilor. Autorul cărţii se dovedeşte a fi un mare povestitor de basme, întru-cât el spune basmul după cum simţeau lăuntric ascultătorii (probabil copiii lui) că ar trebui să se petreacă lucrurile în poveste, fiind o modalitate corectă de a le spune şi chiar de a cere părerea ascultătorilor. În final, “Drumul spre Vozia” e adevărat, e viu, are zvâc, poate avea şi scene şi chiar locuri reale, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un mare succes.
Basmul “Drumul spre Vozia” uimeşte, pur şi simplu, prin originalitate, prin stil, prin mărturisire vie, prin limbajul şi frumuseţea scriiturii, prin adevărul istoric, fiind o carte captivantă, interesantă, provocatoare şi fascinantă, scrisă, cu vervă, pe înţelesul tuturor, certificând un adevăr literar: basmul e o artă. Limbajul tradiţional folosit de autor se remarcă prin originalitate, sponteneitate, simplitate şi naturaleţea stilului, evidenţiind o implicare, o motivare şi o trăire profundă şi autentică a acţiunilor care, în principiu, sunt ample, complexe, cu întâmplări extraordinare, injectate, din când în când, cu intervenţii miraculoase relatate în mod alert şi în stil rezumativ.
Mulţumim pe această cale, Editurii Evdochimos, Fundaţiei “Profesor George Manu” şi, nu în ultimul rând autorului celor trei volume “Drumul spre Vozia”, Părintele Mihai-Andrei Aldea.
Părintele Mihai–Andrei Aldea este o enciclopedie, un istoric erudit, un arhivar al adevărurilor istorice străbune, un mărturisitor al sufletului românesc.
Ştefan Popa
Cluj-Napoca
România Străveche - Ancient Romania 