Cel mai mare păcate este cel pe care îl am.
Pentru că acesta mă desparte de Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea

Cu întârziere, răspund unui mesaj și unor întrebări din acest mesaj adresate de Mihai.
Mesajul a fost postat de d-sa acum vreo șase zile, la micul eseu Între desacralizare și sfințire, născut tot din întrebările sale.
Una dintre pricinile pentru care am răspuns cu întârziere este încercarea unui răspuns serios. Ca urmare, este destul de lung și l-am împărțit în două.
Să fie cu folos!

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea, tot Chesterton spunea că: „În un anumit sens, păcatul antic era infinit superior, nemăsurat superior păcatului modern. Toți cei care scriu despre el cad de acord cel puțin asupra unui lucru: că era un cult al Rodniciei. (…) Era cel puțin de partea Vieții. A fost lăsat pe seama ultimilor creștini, sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul, să inventeze un nou fel de închinare la Sex, care nici măcar nu este o închinare la Viață. A fost lăsat pe seama celor mai recenți Moderniști să proclame o religie erotică care în același timp preamărește pofta și interzice fertilitatea. Neopăgânismul merită cu adevărat reproșul lui Swinburne, când jelește păgânismul vechi: și nu înalță semnul cel rodnic și nu întinde ospățul cel părintesc. Noii preoți desființează paternitatea și păstrează ospățul pentru ei înșiși. Sunt mai răi decât păgânii lui Swinburne. Preoții lui Priap și ai Cotytto intră înaintea lor în împărăția cerurilor.”

Această părere are un aspect discutabil, precum și mai multe evident greșite.

În primul rând, este discutabil dacă un păcate poate fi superior altuia. Cu adevărat, sunt păcate care pot părea justificate într-o anumită măsură. Sunt păcate ce au consecințe mici – după cât putem vedea –, și de aceea sunt denumite păcate mici sau păcate mai mici decât altele.
Dar asta înseamnă că au vreo superioritate față de celelalte?
Ca să dau un exemplu, dacă un criminal în serie a ucis mai puțini oameni decât altul, înseamnă că prin asta îi este superior aceluia?

Desigur, Chesterton nu despre această diferențiere între păcate vorbește, ci despre ceea ce consideră – el și alții – a fi în spatele păcatului.
Dar face asta păcatul superior, sau dimpotrivă?
Este cu ceva mai bun păcatul având în spate o motivație aparent bună decât cel fățiș rău?

Să ne gândim la Părintele Nicolae Steinhardt și la bunul simț țărănesc: Măi! Din păcatele celor dinainte s-a născut otrava lumii de astăzi? Răspunsul este, evident, Da. Și bunul simț țărănesc va spune: Deci păcatele celor dinainte sunt vinovate în mare parte pentru păcatele de astăzi! Și atunci, prin ce sunt ele superioare celor de astăzi?

Sunt multe care se pot spune pe temă, astfel încât vedem faptul că ideea după care un păcat poate fi superior altuia este departe de a fi demonstrabilă clar.

De aici, adică de la această idee, citatul merge mai departe, însă, din eroare în eroare.

De exemplu, afirmația „Toți cei care scriu despre el cad de acord” este cel puțin hazardată. Și asta doar dacă nu o încadrăm în domeniul gândirii rasiste paradigmatice pentru Vest-Europeni și nu numai.
Care gândire rasistă?

Cea după care „noi suntem totul”. Cea după care „dacă noi am făcut o greșeală au făcut-o toți oamenii”; reflex de gândire care nu este însă aplicat și faptelor considerate pozitive.
Un exemplu tipic este lucrarea pretins teologică și istorică Marea luptă a Elenei Albu din SUA. Lucrare în care se pretinde prezentarea istoriei Creștinismului și a ”Bisericii”, deși sunt ignorate total Biserica Ortodoxă și celelalte biserici din afara zonei vest-europene.

De altfel, am avut prilejul să văd sistematic ignorat restul lumii, ignorate realizările celorlalți de către mii de cărți și zeci de mii de articole, studii sau eseuri vestice.

Ca urmare, afirmația „toți care scriu… cad de acord” este, dintr-o dată, falsificată integral de ignorarea tuturor celor care au scris despre păcatele antice în alte culturi.
De asemenea, am o puternică îndoială în privința consensului în cauză. Dar cum am demonstrat ceea ce era de demonstrat, trec mai departe.

Pretenția și prezumția după care „păcatul antic… era un cult al rodniciei” este radical străină realității.
Bărbații cartaginezi care se îmbrăcau în femei și renunțau la procreare pentru plăceri perverse erau evident străini de orice cult al rodniciei.
Femeile care se culcau cu cât mai mulți bărbați în cinstea demonilor sexului – de la Afrodita la Astarta (Iștar) – erau evident străine în păcatele acestea de orice cult al rodniciei.
Năvălitorii care măcelăreau sate și orașe, ucigând femei și copii, inclusiv femei însărcinate (IV Regi 8:12 și 15:16 sunt doar două exemple) erau evident străini de orice cult al rodniciei.
Și lista poate continua cu exemple din toate neamurile Antichității.

Eroarea aceasta se repetă în următoarea frază, alături de o alta.
Citez:

„A fost lăsat pe seama ultimilor creștini, sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul, să inventeze un nou fel de închinare la Sex, care nici măcar nu este o închinare la Viață.” (Gilbert Keith Chesterton, Sex and Property)

Prima sintagmă folosită cuprinde o eroare organică, repetată în reluarea aparent nuanțată a sintagmei în a doua parte a frazei.
Căci, prin definiție, a fi Creștin înseamnă a fi ucenicul lui Iisus Christos.
Ca urmare nu pot fi definiți drept creștini cei care hulesc Creștinismul.
Eroarea este masivă, și nu este ultima!

Căci expresia ultimii creștini folosită pentru atacatorii Creștinismului este eronată nu doar pentru al doilea termen, ci la fel de mult și pentru primul.
Aici ne izbim de aceeași paradigmă vestică „noi suntem totul”.
Chesterton vede că în Vest are loc disoluția Creștinismului, așa că îi vede pe oamenii timpului drept „ultimii creștini”. Doar că are aici o confuzie similară cu cea semnalată de Voltaire (apropo de „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană” care, arată el, nu era nici sfânt, nici imperiu, nici roman). La fel, nici oamenii indicați de Chesterton nu sunt nici creștini, nici ultimii.

Creștinii sunt eterni: ei intră în Împărăția Cerurilor, împărtășindu-se de eternitatea Sfintei Treimi.
Pot exista ultimii creștini dintr-un loc, pentru o vreme.
Așa au fost ultimii creștini din Cetatea Giurgiului, măcelăriți sau târâți în robie după ce aceasta a fost cucerită. Doar că, iată, astăzi sunt iarăși creștini în Giurgiu!
Dar la nivelul întregii omeniri nu pot exista ultimii creștini decât într-o singură formă: ultimii creștini trăind pe pământ la A Doua Venire.

În continuare, apare exprimarea „sau mai degrabă a primilor creștini pe deplin angajați în a huli și nega creștinismul”.
Desigur, formula „sau mai degrabă” arată dorința de nuanțare și precizare.
Dar există mai departe mai multe erori.
Una a fost deja arătată și, din păcate, se repetă: eroarea de a-i numi creștini pe dușmanii Credinței Creștine, deși definiția biblică și universală a creștinului exclude total includerea între Creștini a dușmanilor Creștinismului.

A doua greșeală este legată de termenul primii.
Factual, adevărul este că se cunosc încă din vremea Sfinților Apostoli oameni care, fiind Creștini o vreme, au ieșit ulterior din Biserică, manifestându-se ca dușmani ai acesteia.
Ce spune Sfântul Apostol Ioan?

Dintre noi au ieșit, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit (I Ioan 2:19)

Vedem în acest cuvânt și încă o confirmare a faptului că nu sunt creștini cei care hulesc Creștinismul.
Dar și faptul că este o eroare enorm pretenția că primii hulitori ieșiți dintre creștini ar fi din secolele vizate de Chesterton.
Este o greșeală ce manifestă același exclusivism regionalism – ușor de încadrat la rasism – și aceeași orbire față de alteritate a culturii vestice din secolul al X-lea și până astăzi (cu rădăcini în năvălirile germane păgâne și în influențele nobilimii păgâne romane).

În sfârșit, eroare este și părerea după care „închinarea la Sex” nu este „o închinare la Viață”. Și aici, desigur, mulți cititori creștini ar fi indignați că denumesc afirmația „părere” și „eroare”. Pentru că, desigur, la nivelul cunoașterii și ascultării de Sfintele Scripturi singura închinare la Viață este ascultarea de Dumnezeu. Dar aici autorul nu folosește această definiție, pentru că textul pune în contradicție păgânismul antic și neo-păgânismul. Din acest punct de vedere, însă, afirmația devine ilogică. Și iată de ce!
Dacă prin închinare la Viață se înțelege ascultarea de Dumnezeu, ea nu există nici într-o parte, nici în cealaltă.
Dacă prin închinare la Viață se înțelege poziția culturii păgâne față de viață și urmarea ei, amândouă părțile o efectuează. Căci pentru închinătorii la sex, sexul este viață!

Ca urmare, afirmațiile din citatul lui G. K. Chesterton se dovedesc eronate. Aș putea să demonstrez și mai departe, însă cred că este de ajuns – următoarele fraze reiau aceleași idei, diferind numai formulările.
Ca urmare, să trecem la următorul citat!

Iar C.S. Lewis spunea că „procesul istoric nu îngăduie o întoarcere simplă; că Europa nu poate ieși din Creștinism pe aceleași uși pe care a intrat și să se regăsească acolo unde era. Nu acesta este felul în care se întâmplă lucrurile. Omul post-creștin nu este un păgân, tot atât de bine ai putea crede că o femeie măritată își recapătă fecioria prin divorț.”

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea