Etichetă: femei

Rasism versus rasisme

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎

24 Iunie și Drăgaicele… Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
24 Iunie și Drăgaicele, Sânzienele, Șoimanele… și altele

Între desacralizare și sfințire

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Cu mila bunului Dumnezeu și îndrumarea Sfinților Închisorilor, am publicat pe 15 Mai 2026, în format electronic, lucrarea Cruci întreite și modele înrudite (click aici pentru accesare).

Am primit la această postare-publicare un comentariu frumos și îndemnător la cunoaștere, pentru care mulțumesc autorului (Mihai):

Sărut mâna, Părinte, vă mulțumim foarte mult! Este o mare bucurie să vă pot citi noua carte.

Cât de frumos ne arătați, prin fiecare cruce de pe o ușă, de pe o ie sau de pe un covor, „întemeierea ontologică a Lumii” despre care vorbea Eliade; cum, în România Străveche, românul își pune și viața și moartea sub luminarea, curățirea, ocrotirea, îndrumarea, izbăvirea și sfințirea Sfintei Treimi.

Părinte, dacă îngăduiți întrebarea: Mircea Eliade spunea că „oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios”, ci rămâne „hrănit de mituri decăzute și imagini degradate”.

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

Să ne trăiți, Părinte! Sunteți mereu în rugăciunile noastre!

Întrebarea își răspunde sieși, s-ar crede la o primă lectură. Dar este așa?

În primul rând, să înțelegem că termenul de desacralizare are două înțelesuri fundamentale:

a) acela de scădere puternică a prezenței sfințeniei Dumnezeiești (în viață, în societate, într-un obiect sacru etc.) și
b) acela de scădere puternică al sentimentului (clasic) de sfințenie dintr-o societate sau cultură.

Primul termen este definit obiectiv. Al doilea corespunde gândirii și trăirii uriașei majorități omenești (Luca 12:32).

În al doilea rând, să ne amintim faptul că toată cunoașterea noastră este cel puțin mărginită, dacă nu înșelată, cât este despărțită de cunoașterea adevărurilor divine.

Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în prăpastie se potrivește aici deosebit de bine: așa se întâmplă dacă sufletul înstrăinat de adevărurile dumnezeiești se însoțește pe drum cu o cunoaștere înstrăinată de aceleași adevăruri.

Dar trebuie înțelese aici câteva adevăruri:

  • darurile dumnezeiești primite la concepere (talent muzical, simțuri ascuțite, grație, îndemânare, capacități matematice și oricare altele) foarte rar și foarte greu se pierd – și de obicei se pierd prin directă autodistrugere;
  • oricât de înstrăinat de omenie, oricât de satanizat, sufletul tânjește după Lumina pe care a simțit-o în clipa conceperii, când a fost creat de Dumnezeu împreună cu trupul atunci conceput;
  • chemarea la pocăință, la eliberare și curățare, la împlinire și sfințire, este continuă pentru fiecare om.

Ultimele două puncte arată clar de ce nevoia de veșnicie și sacralitate este imanentă sufletului omenesc.
Această nevoie există totdeauna în sufletul omenesc și vor exista totdeauna – fiind una dintre marile fericiri ale Raiului și una dintre arzătoarele torturi ale Iadului.

Dar, va întreba cineva, cum se potrivesc aici ateii?
Ei, care se leapădă de existența lui Dumnezeu, mai au nevoie de veșnicie și sacralitate?

Uitându-ne la adevărurile dumnezeiești vedem porunca de a cunoaște oamenii ca buni sau răi după faptele lor.
Care sunt faptele ateilor în această privință?

Ei bine, unii atei pretind că dețin adevărul absolut; unii atei divinizează personalități omenești și păcătoase – de la marele antisemit și genocidar Karl Marx până la Nicolae Ceaușescu ș.a.a.; unii atei divinizează doctrina de partid, sau nu știu ce filosofie de Stânga, pe care le văd ca adevăruri absolute. Etc., etc.
Mai mult, pentru aceste pretenții și divinizări ateii ridică temple și mausolee, unde slăvesc idei și persoane ca pe niște zei; desfășoară ceremonii pentru ei sacre, în care orice greșeală este văzută și tratată ca un sacrilegiu, ca o blasfemie de neiertat.
Tot aceeași atei scriu cărți în care imaginează un etern viitor veșnic fericit – mereu de un nerealism bolnav, dominat de contradicții ființiale și totdeauna negat de realitate.

Toate aceste fapte – ca și altele pe care nu mai stăm să le înșirăm – sunt credințe și manifestări religioase în cel mai deplin înțeles.

Simplul faptă că un om vrea să creadă că nu există Dumnezeu este, de altfel, un gest real religios.
Un misionar ateu pretindea că poate pune pe același plan discuțiile despre existența lui Dumnezeu cu cele despre unicorni sau farfurii zburătoare.
Din preaplinul inimii grăiește gura, ne arată Mântuitorul, iar psihologia, plagiindu-L, recunoaște că vorbirea omului oglindește involuntar multe gânduri și simțiri ce s-ar vrea ascunse.
Amintesc aceasta deoarece unicornii există, și se numesc astăzi rinoceri, iar farfuriile zburătoare au fost inventate de Henri Coandă… deci există.
Amândouă aceste existențe (unicornii/rinocerii și farfuriile zburătoare) sunt fascinante pentru om, au fost folosite pentru născocirea a nenumărate mituri, sunt ele însele semi-mitice sau chiar mitice, dar mai ales există.
Am arătat aceste fapte pentru ca cititorul să poată vedea că misionarul ateu în cauză se minte intenționat, astfel încât ajunge să nu vadă realitatea (altfel ar fi dat alte exemple).

Putem înțelege astfel că adevărata provocare pentru om este felul în care își întrebuințează nevoia de veșnicie și sacralitate.

Dacă o face în căutarea unor plăceri – fie că sunt sufletești sau trupești –, va fi orb pe orb călăuzind în prăpastie.
Dacă o face în căutarea adevărului, chiar dacă va rătăci uneori și o vreme, va ajunge la Adevăr.

Acum, revenind la întrebare, putem vedea că răspunsul ei este departe de a fi atât de simplu pe cât s-ar crede la prima vedere.

Acțiunile de persecutare a Bisericii au mai multe straturi atât în motivarea individuală, cât și în cea de grup.

I. Lucrarea demonilor

La nivelul cel mai adânc, se află Satana, care dorește prăbușirea în Iad a tuturor oamenilor, pe care îi urăște și invidiază.
Faptul că oamenii pot ajunge în Rai este, pentru draci, de neiertat.
Faptul că oamenii sunt ocrotiți și îndrumați de îngeri este, pentru draci, de neiertat.

Pentru Satana și demonii săi oamenii ar trebui nimiciți. Dar pentru că sufletele sunt create nemuritoare, Satana și dracii vor ”măcar” torturarea oamenilor pentru eternitate. Adică Iadul cât mai adânc.

Pentru aceasta, Satana și diavolii săi folosesc o răsturnare a lucrării de mântuire pe care au desfășurat-o îngerii și oamenii lui Dumnezeu.

Ceea ce la cei buni este m-am făcut tuturor toate ca în orice chip să-i mântuiesc pe unii (= cei care primesc să Îl urmeze pe Dumnezeu),

devine la Satana

mă prefac tuturor toate ca să-i silesc pe toți în Iad, cât mai adânc.

Vedem la primul principiu libertatea de alegere, iar la al doilea lipsa ei.

Însă cum omul este păzit de Dumnezeu să își păstreze libertatea de alegere, anularea ei de către demoni se face prin înșelăciune.
De pildă,

  • celor mai mulți Satana nu le spune cine este și unde îi duce, prefăcându-se că le vrea binele și că le dă lucruri bune, care le sunt de folos (II Corinteni 11:14)
  • pe cei cărora le spune că îi duce în Iad, îi păcălește că acolo vor împărăți cu el, că le va fi bine etc. (cum vedem în viața Sfântului Ciprian al Cartaginei sau în religiile deschis sataniste de secol XIX-XX)

În amândouă formele, Satana și demonii mint.

Iar prima și cea mai continuă minciună este declararea răului drept bine și a binelui drept rău.
Asemenea minciună este și ușor de primit, atâta vreme cât dracii îi spun omului că „ce își dorește rău, își dorește bine”.

Cu adevărat, feministele ce au distrus atâtea miliarde de femei și atâtea sute de milioane de familii sunt convinse că ceea ce fac este bine.
Faptul că ele însele sunt nefericite în feminismul lor, nu le trezește.
Faptul că feminismul a fost inițiat de niște bărbați murdari cu interese murdare și meschine, nu le trezește.
Faptul că prin înseși doctrinele lor declară partea femeiască proastă și slabă, declară toate femeile de până la feminism inferioare bărbaților ș.a.a., nu le face să își dea seama că feminismul este cea mai rasistă ideologie și mișcare (în fapt, cea mai rasistă religie atee) în raport cu femeile.

Voi da aici un exemplu:

Am întrebat o doamnă de ce a devenit feministă, de ce crede că ar fi bine pentru o femeie să fie feministă.
Și a început cu un discurs plin de idei și afirmații copiate din propagandă, fără o picătură de gândire proprie. În esență fiind principiul fundamental al feminismului: femeia este oprimată de bărbat, feminismul o eliberează.
Doctrina „ești oprimat, te eliberăm” este, de altfel, tipică tuturor mișcărilor extremiste în general, dar mai ales celor de Extremă-Stânga (Nazism, Comunism, Fascism, Antifa, Iluminism etc.).
Deci, d-na feministă a umplut discursul cu texte despre „oprimarea femeii”, „patriarhat” și altele asemenea. Am așteptat în zadar o idee proprie.
Atunci când a făcut pauză, foarte mulțumită de discurs, i-am răspuns:

– Doamnă, nu am întâlnit în viața mea pe cineva care să vorbească atât de urât despre femei!
Șocată, s-a holbat la mine:
– Eu nu am vorbit urât despre femei!
– Cum doamnă, când ați spus că până la Feminism toate sau aproape toate femeile au fost incapabile, proaste și lașe?
Foarte indignată:
– Eu nu am spus așa ceva!
– Dvs. ați spus că până la Feminism femeile, care alcătuiau majoritatea populației, erau dominate și oprimate de bărbați, care erau minoritatea. Și ce minoritate! O minoritate care la nivelul adulților era adesea sub 40% și chiar sub 30% din populație. Pentru că bărbații erau mereu plecați cu treburi, mureau în nenumărate accidente de muncă sau din cauza unor infecții provocate de răni aparent minore, plecau mereu la vânătoare, la târg, la război. Prin urmare, în casă bărbații erau mai mult de lipsă decât de față. Și totuși, ziceți dvs., femeile erau atât de proaste și de slabe încât nu puteau să se „elibereze”, nu erau în stare să își crească copiii decât ca să păstreze sistemul!
D-na se blocase, neștiind ce să răspundă.
Așa că am i-am spus și am întrebat-o:
– Femeile de atunci își trimiteau bărbații să se schilodească între ei și să se omoare. Bărbații mureau în chinuri pe câmpul de luptă, sau își vedeau și auzeau prietenii murind în chinuri. Bărbații se prăbușeau sub bușteni sau lespezi de piatră, erau sfârtecați de urși, tigri, lei, hiene, mușcați de vipere, cobre sau alte târâtoare otrăvitoare. Bărbații se scufundau și înecau pe râuri repezi, cu plute sau luntri, ori pe mări. Bărbații se coceau vara în zale, armuri de piele sau din tablă, înghețau iarna în aceleași, erau torturați de apă și noroaie toamna și primăvara. Totul, ca să aducă ceva femeii, acasă, și ca să o apere.
Între timp, soțioarele lor se chinuiau groaznic, stâng iarna pe lângă plită și vara făcându-și treburile la umbră, înconjurate de pacea gospodăriei și de copiii iubiți.
Iar când venea bărbățelul, săreau prâsnel: Iubitule, bărbatul meu drag, ce dor mi-a fost de tine! Ia spune, viteazule, prin de ai trecut? Și bărbatul începea să se laude cu ce a înfruntat și, mai ales, cu ce a adus să pună la picioarele femeii. Și cine crede că bărbatul vota împotriva mamei lui, împotriva surorilor lui sau a soției lui nu știe ce spune!
Asta era femeia de atunci. Femeia de astăzi nu mai are bărbat, în schimb este fufă ieftină, trecută de la unul la altul, sau și mai rău, muncind la serviciu în locul bărbaților și acasă ca femeie, sau acasă doar drogată de electronice, singură și fără viață. Femeile de atunci nu cunoșteau bolile cu transmitere sexuală (BTS), ele apăreau doar în unele bordeluri ale unor mari orașe. Femeile de astăzi sunt pline de herpes, chlamidia și altele asemenea. Femeile de atunci mureau împlinite, înconjurate de nepoți și strănepoți, sărutându-li-se mâinile de toți bărbații. Femeile de astăzi mor singure și nefericite, după o viață singură și nefericită.
Deci, ce părere aveți, cine erau mai deștepte, femeile de atunci, sau femeile de astăzi?

Doamna în cauză a rămas mută și copleșită.
O vreme.
Am plecat și mi-am văzut de treabă. Iar mai târziu am aflat că își continua activitatea feministă, adică distrugerea femeilor.

Iată, deci, că de foarte multe ori oamenii aleg minciuna, oricât adevăr le pui înainte.

Cum ziceau Străbunii: minciuna are picioare scurte și adevărul o ajunge, dar adevărul umblă mereu cu capul spart.

De aici vine

II. Lucrarea oamenilor

Aici avem trei feluri de oameni:

a) cei care țin de grupul de religii ateiste (antropocentriste) ori sataniste
b) cei care țin de felurite alte convingeri religioase
și
c) minoritatea care Îl adoră pe Dumnezeu Cel în Treime slăvit.

Pentru punctul a), sunt, într-adevăr, cei care urmăresc intenționat desacralizarea lumii… conform definițiilor sacrului din religiile lor.

Cine citește texte comuniste precum Așa s-a călit oțelul / Tac zacalialasi stali (Так закалялась сталь) sau Odă lui Stalin (Pablo Neruda, Osip Mandelstam ș.a.a.) va fi atins de strania sacralitate idolatră care le umple.
Pentru că în realitate toate formele de ateism nu fac altceva decât să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu feluriți idoli, totdeauna ridicoli, dar totdeauna adulați de adepți.

Ca urmare, eforturile de desacralizare ale religiilor de tip ateist și satanist sunt, în fapt, eforturi de înlocuire a sacrului real (sfințeniei adevărate) prin sacrul idolatru al acelor religii.

Oamenii din categoria b) se socotesc foarte des ca stând împotriva ideologiilor din categoria a).
Însă aceasta este doar o înșelare, o amăgire prin care diavolii le încețoșează conștiința.

Căci oamenii din categoria b) sunt adepții unor forme de sacru ce poartă aparența unei înclinări spre bine, ca un șir care tinde spre 1 fără să îl atingă vreodată. Deși, de foarte multe ori, nici măcar nu tind (formele de sacru) spre acel Unu, ci simulează că o fac.

Și de aici apare o dihotomie extraordinară: oamenii din categoria b) sporesc desacralizarea lumii în raport cu Dumnezeu cu atât mai mult cu cât sporesc pseudo-sacralitatea religiei lor în lume.

Prin urmare, ar părea că doar oamenii din categoria c), minoritară, păstrează și cresc sacralitatea lumii în sensul propriu, raportat la Singurul Dumnezeu adevărat. Dar…

Dar în realitate mulți, foarte mulți dintre cei din categoria c) au foarte multe neputințe și nepriceperi. Mulți rămân începători în ale Credinței chiar și după zeci de ani de la primirea ei. Ei urcă spre Dumnezeu, dar într-un pas de melc, în care mai mult irosesc darurile primite decât să le înmulțească.

Cultura Veche Românească, pe care tot încerc să o readuc în gândirea și mai ales viața oamenilor, are acest rost: să fie un mediu ce determină folosirea cât mai bună a darurilor primite de începători.
Basme, ghicitori și snoave, balade, cântece de haiducie și altele vitejești, legende, proverbe, zicători, etc. precum și obiceiurile de zi cu zi – de la hore la mărțișor – așează omul pe cale.
Nu și neomul, desigur, dar fiecare își alege drumul.

Deci, răspunsul la întrebarea

Credeți că încercările contemporane de a persecuta Biserica fie pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite, fie prin alte forme de ostilitate, urmăresc implicit desacralizarea lumii, întrucât modernitatea este în sine, prin definiția oferita de David Bentley Hart, mitul nihilist al eliberării omului de sub orice ordine deasupra puterii spontane de alegere, un mit prin esență dominat de „imagini degradate”, fobice și incompatibile față de sacru?

este că cei majoritatea covârșitoare a oamenilor muncește și luptă pentru sacralitatea lor, nu pentru sacralitatea lui Dumnezeu. Și face asta de la Cădere, și o va face până la săvârșitul lumii1.

Aceasta este desacralizarea lumii, care a început cu despărțirea Evei de Adam și ascultarea ei – și mai ales a lui! – de cel rău.

Tragic, deși nu fără a fi și ridicol, este faptul că toți cei care luptă împotriva sacralității – de la Papalitate la Comunism – pretind sistematic a lupta pentru „o sacralitate mai bună”.
Cum spune înțelepciunea populară, mai binele este dușmanul Binelui.

Am scris această zicală într-o formă specifică, deoarece mă opresc aici la un înțeles specific: încercând să producă un „mai bine” decât cel dăruit de Dumnezeu omul devine dușmanul Binelui, adică al lui Dumnezeu, și astfel devine propriul său dușman.
Căci a lupta împotriva lui Dumnezeu înseamnă a te autodistruge.
După cum s-a spus cuiva ce cu multă râvnă lupta împotriva Binelui crezând că luptă pentru Bine: greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.

Încheiere

Să nu ne mirăm de focul aprins între noi ca de ceva străin!
Știm că în lume necazuri vom avea, căci lumea a fost supusă deșertăciunii și este supusă deșertăciunii prin fiecare neascultare față de Dumnezeu.
Deci suferă și necredincioșii, izbind mereu cu picioarele în țepușe – cu picioarele, cu mâinile, cu capul, cu toată făptura lor, de fapt.
Suferim și noi, izbindu-ne de răutățile în care ne-am obișnuit să stăm și de răutățile celor din jur.

Scris este, cei care voiesc să trăiască evlavios întru Christos vor fi prigoniți.
Și prima prigoană vine din obișnuințele noastre rele.
Dacă pe acestea le biruim prin ascultare de Dumnezeu, răutatea întregii lumi este înfrântă în noi.

Și ajungem astfel la necesara vindecare din amenințarea desacralizării: zidirea noastră ca pietre duhovnicești în Biserica lui Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Expresia săvârșitul lumii (rezervată ca titlu pentru ultimul volum, al șaptelea, din proiectul Drumul spre Vozia) este un cuvânt popular de abisală spiritualitate. Pentru că sfârșitul lumii este și desăvârșirea lumii, căci înseamnă înlăturarea a tot ceea ce a fost nesfânt, înseamnă pecetluirea întru sfințenie a ceea ce devine un cer nou și un pământ nou. ↩︎

Moda care ucide. Azi, mijlocul gol

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Duhovnicii știu. În ultimii ani femeile care vor să aibă primul copil se lovesc de un zid; nevăzut, dar foarte puternic. De asemenea, numărul femeilor cu probleme de rinichi și/sau ovare crește mereu. Femei tinere au probleme pe care cândva le aveau doar bunicile.

Sigur, se poate da vina pe toxine precum îndulcitorii și zahărul, pe feluritele e-uri din mâncare. Doar că nu de aici provin „răcelile” și infecțiile ce lovesc tot mai mult sistemul reproducător al femeilor. Sau rinichii acestora.

Sursa principală a acestor probleme este o modă care ucide: mijlocul gol.
Sub cele mai diferite pretexte producătorii promovează (chiar și pentru bărbați!) tricouri, bluze, cămăși etc. tot mai scurte.
Că e la modă; că sunt mai ușoare (că și obosește cineva de la greutatea bluzei!); că sunt „te fac mai atrăgătoare/atrăgător” (ca să te plângi după aceea că ești tratat(ă) ca „o bucată de carne”, deși asta oferi!) etc. Adevărul?
Adevărul este că se face economie de material. Care, la milioane de produse, înseamnă un câștig suplimentar de milioane pe seama proștilor, scuze, credulilor și credulelor care cred propaganda.

Ca urmare, până și fete de grădiniță sunt lăsate de părinții inconștienți cu mijlocul gol. Sau cu buricul gol, cum le place unora (cam bolânzi de sexualizare) să spună.
Deși se știe foarte bine, din bătrâni, că așa ceva nu se face, pentru că „se îmbolnăvesc rinichii”. De fapt, nu doar rinichii, ci și alte organe din zonă, de la vezică sau ovare la prostată.
„Mijlocul gol” este o problemă și în țările tropicale (unde nu se practică decât selectiv, exact pentru a nu se ajunge la îmbolnăviri); cu atât mai mult în țările temperate sau reci.
Dar în România moda este urmărită cu supușenie de nenumărați sclavi ai mass-mediei. Și este indusă, ori chiar impusă, din copilărie.

Și timpul zboară, copilăria și adolescența trec.
Apoi… urmează zeci de ani de boli, tratamente, dureri. De la infecții urinare, infecții ale rinichilor, infecții ale părților sensibilizate „pentru modă”.
Iar pentru cei care vor să aibă copii, dezastru.

Desigur, unii vor pretinde că „nu este crimă, este doar mutilare” și că, „până la urmă, e alegerea oamenilor”.
Că „e alegerea oamenilor”, este adevărat. Doar că atunci când s-a răspândit fumatul, doar Biserica a prevenit că dependența ucide, ori că nu e bine să tragi fum în plămâni de voia ta; și a fost luată în râs, dacă nu mai rău. După secole, când s-a dovedit că a avut mereu dreptate, nu s-a înțeles lecția. Și cine nu învață din istorie, o repetă în tot ce are mai rău, la un nivel și mai adânc.
Și în această privință „alegerea oamenilor” este mai mult o iluzie. Cine spune oamenilor adevărul?

Cine le spune mamelor și taților că sexualizarea fetițelor prin hainele „la modă” le otrăvește viața și sufletul?
Cine le spune părinților că moda „mijlocului gol” le îmbolnăvește, grav, copiii? Că le poate mutila pe viață fetițele? Că le poate interzice, pentru totdeauna, să conceapă copii? Sau le face să aibă probleme cumplite de concepere, de maternitate, de naștere? Ceea ce afectează și pe băieții de astăzi, care mâine vor constata că frumoasa soție a fost îmbolnăvită pentru totdeauna de moda „mijlocului gol”; și nu mai pot avea copii natural, iar deseori nici cu cele mai moderne (și la modă!) mijloace.

Or, fără aceste cunoștințe, „alegerea” nu este o alegere reală, căci oamenii nu cunosc adevăratele consecințe ale alegerii.
În limbaj juridic un contract sau o alegere făcută în asemenea condiții se numește dol. Actele încheiate în asemenea condiții sunt lovite de nulitate. Iar cel care a inițiat înșelăciunea care duce la dol este pasibil de pedeapsă (care diferă în funcție de gravitatea pierderilor suferite de partea vătămată).
Deci, „e alegerea oamenilor”, doar că este o alegere viciată: părinții nu știu cât rău fac copiilor lor prin modă în general, prin moda „mijlocului gol” în particular.

Și este și crimă.
Pentru că sunt ucise prin această modă generațiile viitoare. Este ucisă prin această modă o parte mare din omenire.
Care, fără lăcomia drăcească a unor producători (și a mass-mediei asociate) s-ar fi născut.
Asta ignorând crima de a provoca uriașe suferințe fizice și psihice pentru milioane de oameni.

Feriți-vă de „modele” prin care se face economie la ceea ce este bun, sănătos, firesc.
De la „blugii rupți” până la „mijlocul gol”, sunt o mulțime de asemenea înșelătorii.
Pe care oamenii obișnuiți le plătesc. Și cu bani aruncați pe zdrențe.
Și cu propria sănătate distrusă.
Treziți-vă! Și păziți-vă!
Pe voi și pe cei dragi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mai bine singur pe drumul cel bun, decât cu milioane de însingurați pe drumul răului.

Rostul Româncei pentru libertatea Neamului Românesc. O consemnare a lui Iorga

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

A fost un timp in Tara-Românească când mai toți țăranii din șes erau șerbi, dar femeile lor erau toate libere.
Niciodată nu se întâlnește într-o vânzare de moșie însemnat, pe lângă numele pecetluit de robie al bărbatului, și numele, care niciodată, nu trebuia să fie umbrit de bănuiala robiei, al femeii. Așa încât robul creștea sub ochii unei femei libere și în sufletul lui nu pierea niciodată simțul libertății.

(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români)