Comentatorul Unsimpluomcalator a ridicat următoarea problemă, inspirat de cuvântul Rugăciuni la ispita deznădejdii:

Doamne ajută! Am văzut nota dvs. de subsol și mi s-a părut foarte interesantă, deoarece în spațiul public, nu de multă vreme, a fost o dispută între Pr. Savatie Baștovoi și un diacon, pe numele său Nicolae Hulpoi, alături de alți specialiști, psihologi, șamd. Cei din urmă puneau accentul pe faptul ca depresia nu izvorăște din mândrie, ca este o afecțiune a oamenilor sensibili, empatici… o afecțiune studiată de mii și zeci de mii de oameni care și-au dedicat viața negăsind însă nici o soluție pentru problema. Invoca acest diacon și faptul ca nu pot fi expediate așa simplist, lucruri atât de complicate – cum după dansul, ar fi depresia.
De cealaltă parte, pe scurt, pr. Savatie vorbește despre depresie izvorăște din mândrie, ca este un duh. o asociază și duhului trândăviei, și dansul susține că se alungă prin rugăciune. Încearcă să meargă pe linia patristică. Dar i se reproșează ca ignoră schimbările chimice și hormonale, neuronale care se petrec în omul depresiv.
Ne puteți vorbi mai detaliat despre această “boală” a secolului nostru, numită depresie? Și cum se îmbină, dacă se îmbină în vreun fel, partea trupească (fiziologică) cu cea sufletească/ duhovniceasca?

Dumnezeu cu noi!

În primul rând, trebuie să îmi cer iertare: nu cunosc disputa în cauză. Deci vor răspunde nu despre ea, ci despre cunoștințele mele față de problemă.
Unul dintre principiile mele este să nu vorbesc despre ce nu știu. Mai bine cuvântez despre ce știu.

Deoarece schimbările biochimice din corpurile celor atinși de depresie nu au fost în interesul meu de cercetare, nu pot spune nimic despre ele.
De exemplu, mă feresc de disputa de tipul „oul sau găina” dintre cei care spun că schimbările biochimice produc depresia și cei care spun că depresia produce schimbările biochimice.
Ceea ce pot spune este că, prin mila lui Dumnezeu, am avut copii duhovnicești atinși de duhul întristării și care, prin ascultare, fie s-au vindecat, fie au pus patima sub stăpânire.
Din fericire, limba română are un cuvânt adânc, patimă, ce are atât înțelesul robiei față de o formă a răului, cât și pe acela de suferință.
Este o dualitate duhovnicească, deosebit de folositoare pentru înțelegerea patimilor.

Pe scurt, omul poate avea condiții biologice sau biomecanice ori biochimice care să îi facă foarte grea viața: o boală cromozomială, amputări, probleme hormonale etc.
Eu însumi am asemenea probleme, de la 5 ani și până astăzi, adică aproape o jumătate de secol, având foarte rar zile în care să nu am dureri, dureri care pe alții îi aduc la deznădejde. În timp ce, prin mila Domnului, am fost și rămân bucuros de harul lui Dumnezeu.
Cheia pentru o viață mai bună este înțelegerea, dar mai ales însușirea principiului „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Principiul în cauză este o puternică sursă de indignare pentru mulți, dar mai ales pentru cei care confundă roadele otrăvite ale răutății omenești cu lucrarea sau impasibilitatea lui Dumnezeu. Ei vor să nu înțeleagă faptul că libertatea aduce răspundere; ei vor libertate pentru ei, inclusiv în relele lor, dar cer ca Dumnezeu să o nege acelora pe care ei îi indică.
Asemănător, omul transformă particularitățile sale trupești într-o pricină de sminteală, de supărare pe Dumnezeu și pe lume.
Mai fiecare om se plânge că nu are lucruri care nu îi trebuie, disprețuind ceea ce are.
Aici intră și bolile, slăbiciunile, invaliditățile și alte asemenea daruri, care fac mântuirea mai ușoară și tind să ne păzească de multe căderi de care cei mai sănătoși sau mai puternic decât noi au parte.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre mândrie ca punct de plecare în întristarea și deznădejdea adusă de felurite necazuri biologice (inclusiv hormonale).
Totuși, într-o discuție terapeutică, o asemenea încadrare este la fel de folositoare ca răspunsul „în Univers” la întrebarea „unde găsesc o biserică ce are hramul Sfinții Români?”. Pentru că mândria are milioane de chipuri, de la unele foarte grosolane până la unele foarte subtile. Și toate acestea sunt legate de specificul omului și al vieții sale.
Prin urmare, a spune că întristarea, deznădejdea sau depresia vin din mândrie este în același timp adevărat și nefolositor, dacă nu dăunător.
Să-i spui unui copil care a furat o linguriță de dulceață „aceasta este o infracțiune” este adevărat, dar de obicei este nefolositor, dacă nu dăunător.
Căci, dacă știe ce înseamnă infracțiune, are toate șansele să cadă în deznădejde (sic!) – ceea ce lucrează împotriva vindecării; iar dacă nu știe, nu îi folosește la nimic.

La fel, dacă tot ce spunem unui om căzut în întristare, depresie, deznădejde, este doar „asta vine din mândrie”, mai bine tăcem.
Căci pentru o persoană cu (ceva) educație creștină, informația că din mândrie este în deznădejde doar va întări deznădejdea, făcând adică lucrul diavolului.
Iar pentru o persoană fără această educație nu va avea niciun sens.

Dar nu despre a minți pe cel întristat, deznădăjduit sau deprimat spun eu acum!
Ci despre a găsi rădăcina specifică a păcatului, ce cuprinde nu doar mândria, nici măcar doar forma specifică a acesteia, cât mai ales motivul și terenul pentru care și pe care a încolțit, crește și trăiește patima!

Voi da un exemplu real, cu care m-am întâlnit repetat: întristarea/depresia venită în urma morții unei persoane dragi.

Cât de părintește sau creștinește ar fi să începi cu: ”Suferi din mândrie!”.
Aș îndrăzni să spun, dimpotrivă, că e lucrarea celui rău să dai cu barda în cel care suferă.

Samarineanul lăudat de Mântuitorul nu a început a certa pe cel care căzuse între tâlhari, a-l învinui că din mândrie sau alte patimi ori păcate i s-a întâmplat asta!

La fel și noi, urmând Învățătura Mântuitorului, ne apropiem întâi de cel căzut în întristare, astfel încât să vedem rănile și să turnăm pe ele untdelemn și vin etc.

Astfel, primul lucru pe care l-am făcut în asemenea împrejurări a fost să fiu de aceeași părere cu persoana în suferință: Da, este greu să rămâi fără un om drag!
De aici urmează anamneza, adică înțelegerea pierderii, care are trei părți principale: cum a fost cel plecat, care au fost legăturile între cei doi și cum a fost plecarea.
La care se adaugă prea des și purtările unora din jur, cu dragoste sau fără dragoste nepotrivite, care uneori sunt foarte puternice în a duce la întristare.

Dacă cel plecat a fost un om bun, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă bunătatea cea dincolo de cuvânt, fericirea perfectă de care are parte cel care a cucerit Raiul.
Dacă cel plecat a fost un om rău, voi ajuta pe cel întristat să înțeleagă faptul că doar prin mântuirea sa îl poate ajuta pe cel plecat.

Iar de aici – și în paralel cu această lucrare, căci de multe ori adevărul se înțelege în timp – începe îndrumarea celui întristat către mijloacele de ieșire din deznădejde (depresie).

Asemănător stau lucrurile și cu alte surse ale întristării (depresiei).

De pildă, este cel puțin nefolositor, dacă nu de la diavolul, să spui unui sportiv devenit invalid, și întristat de invaliditate: Din mândrie suferi!
Pentru că în fapt omul suferă pentru că, dedicându-și viața sportului, nu vede al rost vieții lui.
A discuta despre formele subtile ale mândriei într-o asemenea situație este, de fapt, o formă de mândrie, de exaltare a capacităților intelectuale, pseudo-teologice (teooloage, după expresia preferată de mine).
Căci dacă există fie și doar puțină dragoste pentru acel sportiv, Creștinul îi va spune: Dumnezeu te cheamă la o altă lucrare, mai înaltă și folositoare, din care sportul nu va lipsi, ci va fi altceva!
Și în loc de un om în deznădejde ai un om luminat ca Mihai Neșu.

Sunt doar câteva puncte din experiența mea și a altor preoți, care arată că se poate ridica omul din deznădejde, întristare sau depresie (cum vrem să îi spunem).
Uneori se poate și vindeca de ea; alteori este crucea sa mântuitoare, pe care trebuie să o ducă până la intrarea în Rai.
Rugăciuni luminate sunt de folos pentru ridicare.
Îndrumarea către lucrare bună, către muncă, spre găsirea unor prieteni etc., ajută.
Așa că folosesc ceea ce folosește!

Dumnezeu să ne ajute și să ne lumineze!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Repet faptul că nu cunosc disputa amintită de comentator. Orice susținere involuntară a uneia dintre părți prin spusele mele este, exact cum am zis, involuntară.