Categorie: Uncategorized

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Gânduri despre vorbe, iluzii, adevăr

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există o tradiție comunistă ce are deja mai mult de un secol și jumătate: doctrina mai presus de adevăr; sau, cum spune Joke Biden, „adevărul” mai presus de fapte – „adevărul” fiind aici, desigur, doctrina Stângii.
Ca multe alte otrăvuri stângiste și această tradiție s-a strecurat pretutindeni în societate. Printre altele, prin
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.
Cam așa cum Nicolae Ceaușescu era „primul miner”, „primul plugar”, „primul pionier”, „primul istoric” etc., cu toate că era pe dinafară în toate aceste domenii.

De obicei oamenii suferă de boala falsificării prin simplificare. Asta face ca la o greșeală să se răspundă, adesea, printr-o greșeală la fel de mare, dar de sens opus.

De pildă, la
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute
există greșeala foarte răspândită de
apel la competență sau folosirea „argumentului competenței”.

Adică în loc să se discute pe fapte, se vorbește despre care dintre susținătorii unui punct de vedere este mai competent; respectiv, care are mai multe diplome, mai multe cărți/lucrări publicate, mai multe titluri etc. Ceea ce este cam la fel de inteligent și rațional cu „îl votăm pe X pentru Parlament sau Primărie pentru că e frumos”.

Adevărul este că nu diplomele sau recunoașterile te fac valoros.

Lumea are o lungă istorie de artiști de curte și intelectuali de curte – așa cum au fost și sunt în aceste decenii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Răzvan Teodorescu, Theodor Paleologu etc. Asemenea personaje au avut (și au) parte de nesfârșite investiții și recunoașteri din partea Puterii – investiții și recunoașteri văzute sau ascunse. Dar totdeauna ajung la groapa de gunoi a Istoriei.
După cum au ajuns „marii artiști” și „marii intelectuali” ai Puterii din secolele XIX și XX, de pildă. Personaje despre care astăzi practic nu se mai știe nimic. Cel mult, se citește pe vreun mormânt pretențios și ruinat o inscripție de tipul ”Savant Inginer Doctor Academician”…
Ca urmare, este ușor de văzut că „argumentul competenței” este rareori valid. Și asta deși, într-adevăr,

competența într-un domeniu este absolut necesară pentru a avea o părere cât mai apropiată de adevăr

Și atunci de ce „argumentul competenței” este rareori valid?

Pentru că existența competenței are următoarele limite:

1. Orice om, oricât de competent, poate să greșească, poate să fie subiectiv, poate avea abateri sau poate chiar să își piardă competența.

2. Recunoașterea competenței este un act ce poate să fie extrem de subiectiv (după cum am exemplificat mai sus prin artiștii de curte și intelectualii de curte)

Pentru punctul 2., să amintim și de cazurile când Petrache Poenaru a inventat stiloul, când Aurel Vlaicu a inventat avionul sau când Henri Coandă a inventat avionul cu reacție. În toate aceste trei cazuri competența din spatele invenției a fost mult înaintea nivelului inteligibil sau acceptabil printre contemporani. Academia Franceză i-a răspuns, oficial, geniului român Aurel Vlaicu, în scris, „zborul unui aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate”. Petrache Poenaru nu a găsit sprijin în producerea și răspândirea stiloului. Deși Henri Coandă a efectuat chiar și un zbor cu aparatul său, nu a găsit niciun sprijin în continuarea cercetării și producerea aparatului. În toate aceste cazuri, ca și în altele asemănătoare, apropiații acestor genii și Românii în general au pierdut sume uriașe – precum și alte avantaje. Doar pentru că nu au avut capacitatea de a evalua corect situația. Pe de altă parte, s-au investit sume uriașe în felurite proiecte perdante, dar care erau mai pe înțelesul celor care aveau banii, birocraților sau politicienilor etc.

Istoria, adică viața, ne arată că folosirea „argumentului competenței” poate fi câștigătoare în unele discuții; dar la nivel practic și pe termen lung aduce mai mult pierderi decât câștig.

Pentru că adevărul se poate cunoaște doar prin cunoașterea faptelor, a realității. La fel, adevărul unei păreri – implicit al unei doctrine – se poate cunoaște doar prin raportarea la realitate, la fapte.

Otrava poate cea mai cumplită a internetului este iluzia competenței. Și este o otravă în care motoare de căutare de tip Google și platforme de (dez)informare de tip wikipedia au un rol uriaș.

Pe de-o parte, motoarele de căutare nu pot ține loc de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Pentru că cercetarea și înțelegerea adevărului se poate face doar prin însușirea anumitor principii fundamentale; în lipsa lor omul nu are cum să facă distincția între minciună și adevăr.

Pe de altă parte, platformele de (dez)informare de tip wikipedia pretind o obiectivitate de care sunt de fapt străine. Totdeauna sunt controlate de grupuri ideologice, direct sau indirect. Pentru a putea (dis)cerne informația oferită de ele este nevoie, mai întâi, de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Iar aceste principii nu sunt studiate în școlile de stat din România, nici în școlile de stat din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Finlanda, Danemarca, Italia și multe alte țări. Este de ajuns puțină cercetare asupra materiilor și programelor școlare pentru a vedea acest lucru.

Nici platformele sau motoarele de căutare amintite nu oferă aceste principii.

Ca urmare, fenomenul social actual este acela al oamenilor de toate vârstele care

(a) nu au principiile de cercetare și înțelegere a adevărului

(b) au acees la cantități uriașe de informații sortate extrem de subiectiv

La aceasta se adaugă

nevoia de cunoscut sau certitudine (siguranță) a omului.

Faptul că omul are o mare nevoie de cunoscut, de certitudine, este un adevăr foarte bine documentat.

Ca urmare, există reflexul, în lipsa unor repere obiective, de adoptare a unor date/informații pe post de cunoscut, de certitudine. În condițiile de la punctele (a) și (b) amintite mai sus, nevoia de cunoscut, de certitudine, duce la adoptarea multor minciuni drept adevăruri. Aceasta este explicația răspândirii tot mai puternice pentru
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.

Paradoxal la o primă vedere, tot de aici pleacă și apelul tot mai răspândit – și tot mai fanatic – la „argumentul competenței”: este tot o formă pentru acoperirea nevoii de cunoscut (certitudine) a omului.

De cealaltă parte, a celor ce totuși caută dincolo de aparențe și iluzii,
rămâne pentru veșnicie principiul dumnezeiesc

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)

Primul pas pentru cunoașterea adevărului este cinstea, adică sinceritatea.

Care, ce-i drept, îl duce pe om într-un tărâm al neștiinței, al nesiguranței. Pentru că, cinstit spus, de cele mai multe ori omul nu știe ce este bine și ce este rău, nu știe unde este adevărul etc.

Și este greu. Este acea aruncare în gol despre care cuvânta atât de adânc Părintele Nicolae Steinhardt.

Dar este punctul din care omul începe să se pună pe sine în fața propriei conștiințe. De aici, înaintea lui Dumnezeu. Și apoi începe adevărata zidire, adevărata curățare și îndreptare, adevărata înălțare a omului. Căci acesta deja a cunoscut singurul adevăr absolut, singura certitudine: Dumnezeu. La care se va uita mereu, în toate nedumeririle, găsind și regăsind, veșnic, reperul ce lipsește omului pierdut în oceanul (dez)informării moderne.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În fotografie sunt oameni care au știut să găsească Adevărul.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(eseul dinainte despre traducerea Bibliei)

Atunci când ne gândim la Biblie în limba română știm că Scripturile nu au fost scrise în limba română. Și, bineînțeles, că au fost traduse în limba română din limba folosită pentru scrierea lor. Dar care este această limbă?

După cum am arătat și în primul eseu despre această idee, pentru Vechiul Testament avem în primul rând limba ebraică. Dar sunt și unele texte ce au fost scrise la început în aramaică. În Noul Testament avem în primul rând limba greacă veche, dar avem și unele texte scrise la început în aramaică.

Totodată, avem o traducere minunată a Vechiului Testament în limba greacă veche: Septuaginta.

Aceasta este o traducere făcută sub îndrumarea Duhului Sfânt, de către șaptezeci de Evrei învățați, ce foloseau greaca veche la fel de bine ca și ebraica. Minunea a fost dovedită după ce, traducând aceștia singuri Vechiul Testament, fiecare închis în casa lui, s-au adunat ca să le asemene: spre uimirea tuturor, cele șaptezeci de traduceri erau întocmai, până la ultimul cuvânt, până la ultima literă!

Ca urmare, Evreii au socotit din acea clipă Septuaginta ca fiind la fel de bună ca Scriptura (Vechiului Testament) în limba ebraică.

Mai târziu, din păcate, manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament au fost pierdute. Iar încercările de reconstituire – din fragmentele încă existente și amintiri – ale așa-numiților masoreți, s-au făcut abia în secolele VI-X d.Chr. Când gândirea mozaică era deja dominată de idei anti-creștine, care au dus la mult subiectivism în această „refacere” a textului ebraic – în unele puncte o schimbare a textului spre a nega mesianitatea lui Iisus. S-a ajung chiar, acolo unde nu se puteau face schimbări de sens „acceptabile”, să se interzică citirea în sinagogi a textului – de pildă, părți din prooroci care prevestesc venirea lui Mesia, precum cea numită astăzi Capitolul 53 din Proorocia lui Isaia.

De asemenea, din păcate s-au pierdut foarte multe manuscrise vechi ale Bibliei în limbile coptă, aramaică, armeană etc. – atât din pricina distrugerilor aduse de Islam, cât și a extremismelor etnice grecești și evreiești.

Ca urmare, textul esențial pentru traducerea Bibliei este cel în limba greacă veche, atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament.

Alături de el, unele traduceri folosesc și manuscrisele vechi de limbă coptă, latină, slavonă (bulgară veche), armeană etc.

Totuși, din păcate, cele mai multe grupuri de traducători se concentrează pe o singură limbă sau cel mult pe două – greaca veche și ebraică.

De asemenea, de cele mai multe ori traducătorii au felurite idei preconcepute despre „superioritatea originalului cutare”, despre „forma de traducere” etc. Lucru ce aduce nu doar neînțelegeri, certuri și dezbinări ale echipelor – ducând uneori chiar la prăbușirea proiectelor de traducere – ci și la subiectivismul traducerii.

Frica de Dumnezeu se cuvine să fie primul simțământ al celui care se apropie de lucrarea traducerii Scripturilor. De ce?
Pentru că orice greșeală de traducere (a Bibliei) care ține de neputințele firești ale omului – de la hotarele înțelegerii la cele ale cunoașterii – este iertată de Dumnezeu. Dar greșelile de traducere biblică ce țin de răutatea și păcatele noastre pot foarte ușor să fie de neiertat (păcate împotriva Duhului Sfânt!).

Ca urmare, după cum am arătat, se cuvine să fugim de idolatrizarea priceperii proprii și altele asemenea; toate despărțindu-ne de Duhul Sfânt, Cel care este singura călăuză adevărată într-o asemenea lucrare.

În ceea ce privește limba manuscriselor biblice, da, aceasta este în primul rând limba greacă veche. Dar, după cum am arătat,

  1. În afară de limba greacă veche mai avem Biblia în primele secole și în alte limbi – precum latina, aramaica, copta etc.
  2. Înțelegerea limbilor vechi este apăsată astăzi de faptul că nu mai sunt folosite de nimeni ca atunci, în secolul I.

Prin nepăsare față de acestea se ivesc mereu probleme de traducere. Probleme de traducere care, de multe ori, izvorăsc din câte un subiectivism neașteptat, ca în pilda pe care o vom da în următorul eseu: începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.