Categorie: Uncategorized

Prostia care smintește. Interzicerea lui Andersen

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Est, puteai să te ridici pe verticală
oricât de sus, dar să nu ți se răspândească ideile,
să nu crească pe orizontală. În Vest, puteai să îți
răspândești ideile pe orizontală oricât de mult, totul
era să nu te înalți, să nu urci pe verticală.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Vremea despre care vorbea Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa a trecut; acum orice înălțare
sau extindere, personală ori de grup, se face doar
cu voie de la sistemul supra-național… sau cu jertfă,
jertfă adevărată.
Pr. Mihai-Andrei Aldea

A fost odată un scriitor danez, care încă de tânăr a luminat nenumărate bordeie, case și palate cu poveștile sale. Se numea Hans Cristian Andersen.

Printre poveștile sale era și una despre un împărat gol, adică un împărat care, din trufie, a ajuns să umble în pielea goală.

Pe scurt, s-a întâmplat cam așa:

Pentru că împăratul era înnebunit după lux, niște înșelători s-au hotărât să îi vândă… nimic. Adică au pretins că au cea mai scumpă și cea mai grozavă stofă din lume, uluitor de frumoasă. Ba chiar și miraculoasă: dacă se uita la ea un om cu suflet corupt, sau cu minte proastă, acela nici că putea să o vadă sau să o atingă!

Prin urmare, au venit cu un cufăr împodobit, dar gol. Și s-au prefăcut că scot de acolo stofă, deși nu era nimic. Împăratul s-a rușinat, căci știa că este lacom, deci corupt. Și s-a prefăcut, atunci, că vede stofa și i se pare grozavă. Curtenii, la fel. Și înșelătorii s-au prefăcut că îi fac un veșmânt din stofa care de fapt nu exista și că îl îmbracă apoi cu acel costum. Tot timpul slugile și curtenii lăudau stofa, apoi veșmântul, de împăratul – și fiecare dintre ei – ajunsese să creadă că este singurul care nu vede. Și înșelătorii l-au convins pe împărat să arate minunatul veșmânt tuturor; pe de-o parte, ca să-i laude toți frumusețea, pe de alta, ca să prindă pe acela care ar fi atât de prost sau murdar sufletește încât să nu îl vadă. Desigur, înșelătorii au folosit prilejul ca să fugă, în timp ce împăratul a ieșit gol să se plimbe. În spatele lui, slujitorii se prefăceau că duc o trenă lungă, iar curtenii strigau laude față de veșmântul care nu exista.
De frică, și ceilalți oameni aplaudau și lăudau.

Până când un copil a început să râdă și să strige:

– Împăratul e gol! Împăratul e gol!

Atunci împăratul și-a dat seama că acel copil era prea mic și curat, deci într-adevăr stofa nu exista, veșmântul nu exista. Și s-a întors îndată, rușinat, la palat. La fel curtenii, slujitorii, toți cei care se prefăcuseră că văd stofa și costumul.

În ultimul an de zile, s-a aflat de mai mult de 10 atentate organizate de persoanele zis trans(sexuale) în Statele Unite ale Americii. Unii dintre atentatori au fost arestați sau internați (în instituții de psihiatrie), alții au apucat să ucidă – cu totul au ucis zeci de oameni. Acestea sunt doar atentatele despre care se știe. Printre cei uciși, copii.
În ultimul an de zile au fost zeci, dacă nu sute, de atacuri trans cu aruncare de obiecte, furt și distrugere de proprietate, violențe fizice. Printre victime, copii. Copii „vinovați”, în amândouă cazurile de atac, pentru că au spus „bărbații au penis, femeile au vagin”, în loc să strige cu „împăratul și curtenii” că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”.
Atacurile sunt ascunse de cea mai mare parte a mass-mediei. Iar Poliția are ordin să se poarte „cu mânuși” și chiar să ignore aceste atacuri (mai mult chiar decât shoplifting-ul).

În ultimul an de zile, s-a aflat că tranșii bărbați ce se declară femei au abuzat sexual sute (dacă nu mii) și au violat cel puțin zeci de femei în SUA; în școli, licee, închisori. Asta și din vina celor care strigă, împreună cu „împăratul și curtenii”, că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”. Și care au deschis porțile toaletelor femeilor, vestiarelor femeilor, închisorilor pentru femei etc. acestor bărbați. Care au toată „dotarea” masculină, dar pretind că sunt femei.

Toate aceste cazuri de abuzuri, violențe, violuri și crime sunt doar ceea ce a ajuns, cât de cât, în presă; căci se face tot posibilul să se ascundă toate aceste cazuri. Și în schimb să se strige că tranșii – cea mai privilegiată grupare din istoria SUA, Canadei etc. – ar fi „persecutați”.

Iar în zilele noastre copiii și femeile care strigă „împăratul e gol!” nu sunt ascultați; nu îi fac să se rușineze pe cei vinovați. Sunt pedepsiți pentru că strigă adevărul.

Mulți scriitori și multe opere au intrat pe liste interzise din pricina acestei politici patologice. Și intră, mai departe.

Desigur, dacă lumea nu se sfârșește în următorii ani, dacă regimurile extreme din SUA, China, anumite țări islamice nu duc la nimicirea planetei, și această nebunie va înceta. (Istoric, ea este o manifestare tipică civilizațiilor prăbușite prin lux.)
Până atunci însă, nebunia își va cere porția ei de carne și sânge.

Și, pot să bănuiesc eu, însuși Andersen va intra în rândul scriitorilor interziși. Pentru că a crezut în adevăr, frumusețe și bun-simț, astăzi tot mai urâte și mai interzise.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care vor să înțeleagă: această scriere este un îndemn la dragoste, la dragostea de adevăr și întru adevăr, fără de care nu există dragoste, ci doar patimă bolnavă.

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Gânduri despre vorbe, iluzii, adevăr

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există o tradiție comunistă ce are deja mai mult de un secol și jumătate: doctrina mai presus de adevăr; sau, cum spune Joke Biden, „adevărul” mai presus de fapte – „adevărul” fiind aici, desigur, doctrina Stângii.
Ca multe alte otrăvuri stângiste și această tradiție s-a strecurat pretutindeni în societate. Printre altele, prin
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.
Cam așa cum Nicolae Ceaușescu era „primul miner”, „primul plugar”, „primul pionier”, „primul istoric” etc., cu toate că era pe dinafară în toate aceste domenii.

De obicei oamenii suferă de boala falsificării prin simplificare. Asta face ca la o greșeală să se răspundă, adesea, printr-o greșeală la fel de mare, dar de sens opus.

De pildă, la
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute
există greșeala foarte răspândită de
apel la competență sau folosirea „argumentului competenței”.

Adică în loc să se discute pe fapte, se vorbește despre care dintre susținătorii unui punct de vedere este mai competent; respectiv, care are mai multe diplome, mai multe cărți/lucrări publicate, mai multe titluri etc. Ceea ce este cam la fel de inteligent și rațional cu „îl votăm pe X pentru Parlament sau Primărie pentru că e frumos”.

Adevărul este că nu diplomele sau recunoașterile te fac valoros.

Lumea are o lungă istorie de artiști de curte și intelectuali de curte – așa cum au fost și sunt în aceste decenii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Răzvan Teodorescu, Theodor Paleologu etc. Asemenea personaje au avut (și au) parte de nesfârșite investiții și recunoașteri din partea Puterii – investiții și recunoașteri văzute sau ascunse. Dar totdeauna ajung la groapa de gunoi a Istoriei.
După cum au ajuns „marii artiști” și „marii intelectuali” ai Puterii din secolele XIX și XX, de pildă. Personaje despre care astăzi practic nu se mai știe nimic. Cel mult, se citește pe vreun mormânt pretențios și ruinat o inscripție de tipul ”Savant Inginer Doctor Academician”…
Ca urmare, este ușor de văzut că „argumentul competenței” este rareori valid. Și asta deși, într-adevăr,

competența într-un domeniu este absolut necesară pentru a avea o părere cât mai apropiată de adevăr

Și atunci de ce „argumentul competenței” este rareori valid?

Pentru că existența competenței are următoarele limite:

1. Orice om, oricât de competent, poate să greșească, poate să fie subiectiv, poate avea abateri sau poate chiar să își piardă competența.

2. Recunoașterea competenței este un act ce poate să fie extrem de subiectiv (după cum am exemplificat mai sus prin artiștii de curte și intelectualii de curte)

Pentru punctul 2., să amintim și de cazurile când Petrache Poenaru a inventat stiloul, când Aurel Vlaicu a inventat avionul sau când Henri Coandă a inventat avionul cu reacție. În toate aceste trei cazuri competența din spatele invenției a fost mult înaintea nivelului inteligibil sau acceptabil printre contemporani. Academia Franceză i-a răspuns, oficial, geniului român Aurel Vlaicu, în scris, „zborul unui aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate”. Petrache Poenaru nu a găsit sprijin în producerea și răspândirea stiloului. Deși Henri Coandă a efectuat chiar și un zbor cu aparatul său, nu a găsit niciun sprijin în continuarea cercetării și producerea aparatului. În toate aceste cazuri, ca și în altele asemănătoare, apropiații acestor genii și Românii în general au pierdut sume uriașe – precum și alte avantaje. Doar pentru că nu au avut capacitatea de a evalua corect situația. Pe de altă parte, s-au investit sume uriașe în felurite proiecte perdante, dar care erau mai pe înțelesul celor care aveau banii, birocraților sau politicienilor etc.

Istoria, adică viața, ne arată că folosirea „argumentului competenței” poate fi câștigătoare în unele discuții; dar la nivel practic și pe termen lung aduce mai mult pierderi decât câștig.

Pentru că adevărul se poate cunoaște doar prin cunoașterea faptelor, a realității. La fel, adevărul unei păreri – implicit al unei doctrine – se poate cunoaște doar prin raportarea la realitate, la fapte.

Otrava poate cea mai cumplită a internetului este iluzia competenței. Și este o otravă în care motoare de căutare de tip Google și platforme de (dez)informare de tip wikipedia au un rol uriaș.

Pe de-o parte, motoarele de căutare nu pot ține loc de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Pentru că cercetarea și înțelegerea adevărului se poate face doar prin însușirea anumitor principii fundamentale; în lipsa lor omul nu are cum să facă distincția între minciună și adevăr.

Pe de altă parte, platformele de (dez)informare de tip wikipedia pretind o obiectivitate de care sunt de fapt străine. Totdeauna sunt controlate de grupuri ideologice, direct sau indirect. Pentru a putea (dis)cerne informația oferită de ele este nevoie, mai întâi, de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Iar aceste principii nu sunt studiate în școlile de stat din România, nici în școlile de stat din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Finlanda, Danemarca, Italia și multe alte țări. Este de ajuns puțină cercetare asupra materiilor și programelor școlare pentru a vedea acest lucru.

Nici platformele sau motoarele de căutare amintite nu oferă aceste principii.

Ca urmare, fenomenul social actual este acela al oamenilor de toate vârstele care

(a) nu au principiile de cercetare și înțelegere a adevărului

(b) au acees la cantități uriașe de informații sortate extrem de subiectiv

La aceasta se adaugă

nevoia de cunoscut sau certitudine (siguranță) a omului.

Faptul că omul are o mare nevoie de cunoscut, de certitudine, este un adevăr foarte bine documentat.

Ca urmare, există reflexul, în lipsa unor repere obiective, de adoptare a unor date/informații pe post de cunoscut, de certitudine. În condițiile de la punctele (a) și (b) amintite mai sus, nevoia de cunoscut, de certitudine, duce la adoptarea multor minciuni drept adevăruri. Aceasta este explicația răspândirii tot mai puternice pentru
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.

Paradoxal la o primă vedere, tot de aici pleacă și apelul tot mai răspândit – și tot mai fanatic – la „argumentul competenței”: este tot o formă pentru acoperirea nevoii de cunoscut (certitudine) a omului.

De cealaltă parte, a celor ce totuși caută dincolo de aparențe și iluzii,
rămâne pentru veșnicie principiul dumnezeiesc

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)

Primul pas pentru cunoașterea adevărului este cinstea, adică sinceritatea.

Care, ce-i drept, îl duce pe om într-un tărâm al neștiinței, al nesiguranței. Pentru că, cinstit spus, de cele mai multe ori omul nu știe ce este bine și ce este rău, nu știe unde este adevărul etc.

Și este greu. Este acea aruncare în gol despre care cuvânta atât de adânc Părintele Nicolae Steinhardt.

Dar este punctul din care omul începe să se pună pe sine în fața propriei conștiințe. De aici, înaintea lui Dumnezeu. Și apoi începe adevărata zidire, adevărata curățare și îndreptare, adevărata înălțare a omului. Căci acesta deja a cunoscut singurul adevăr absolut, singura certitudine: Dumnezeu. La care se va uita mereu, în toate nedumeririle, găsind și regăsind, veșnic, reperul ce lipsește omului pierdut în oceanul (dez)informării moderne.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În fotografie sunt oameni care au știut să găsească Adevărul.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(eseul dinainte despre traducerea Bibliei)

Atunci când ne gândim la Biblie în limba română știm că Scripturile nu au fost scrise în limba română. Și, bineînțeles, că au fost traduse în limba română din limba folosită pentru scrierea lor. Dar care este această limbă?

După cum am arătat și în primul eseu despre această idee, pentru Vechiul Testament avem în primul rând limba ebraică. Dar sunt și unele texte ce au fost scrise la început în aramaică. În Noul Testament avem în primul rând limba greacă veche, dar avem și unele texte scrise la început în aramaică.

Totodată, avem o traducere minunată a Vechiului Testament în limba greacă veche: Septuaginta.

Aceasta este o traducere făcută sub îndrumarea Duhului Sfânt, de către șaptezeci de Evrei învățați, ce foloseau greaca veche la fel de bine ca și ebraica. Minunea a fost dovedită după ce, traducând aceștia singuri Vechiul Testament, fiecare închis în casa lui, s-au adunat ca să le asemene: spre uimirea tuturor, cele șaptezeci de traduceri erau întocmai, până la ultimul cuvânt, până la ultima literă!

Ca urmare, Evreii au socotit din acea clipă Septuaginta ca fiind la fel de bună ca Scriptura (Vechiului Testament) în limba ebraică.

Mai târziu, din păcate, manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament au fost pierdute. Iar încercările de reconstituire – din fragmentele încă existente și amintiri – ale așa-numiților masoreți, s-au făcut abia în secolele VI-X d.Chr. Când gândirea mozaică era deja dominată de idei anti-creștine, care au dus la mult subiectivism în această „refacere” a textului ebraic – în unele puncte o schimbare a textului spre a nega mesianitatea lui Iisus. S-a ajung chiar, acolo unde nu se puteau face schimbări de sens „acceptabile”, să se interzică citirea în sinagogi a textului – de pildă, părți din prooroci care prevestesc venirea lui Mesia, precum cea numită astăzi Capitolul 53 din Proorocia lui Isaia.

De asemenea, din păcate s-au pierdut foarte multe manuscrise vechi ale Bibliei în limbile coptă, aramaică, armeană etc. – atât din pricina distrugerilor aduse de Islam, cât și a extremismelor etnice grecești și evreiești.

Ca urmare, textul esențial pentru traducerea Bibliei este cel în limba greacă veche, atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament.

Alături de el, unele traduceri folosesc și manuscrisele vechi de limbă coptă, latină, slavonă (bulgară veche), armeană etc.

Totuși, din păcate, cele mai multe grupuri de traducători se concentrează pe o singură limbă sau cel mult pe două – greaca veche și ebraică.

De asemenea, de cele mai multe ori traducătorii au felurite idei preconcepute despre „superioritatea originalului cutare”, despre „forma de traducere” etc. Lucru ce aduce nu doar neînțelegeri, certuri și dezbinări ale echipelor – ducând uneori chiar la prăbușirea proiectelor de traducere – ci și la subiectivismul traducerii.

Frica de Dumnezeu se cuvine să fie primul simțământ al celui care se apropie de lucrarea traducerii Scripturilor. De ce?
Pentru că orice greșeală de traducere (a Bibliei) care ține de neputințele firești ale omului – de la hotarele înțelegerii la cele ale cunoașterii – este iertată de Dumnezeu. Dar greșelile de traducere biblică ce țin de răutatea și păcatele noastre pot foarte ușor să fie de neiertat (păcate împotriva Duhului Sfânt!).

Ca urmare, după cum am arătat, se cuvine să fugim de idolatrizarea priceperii proprii și altele asemenea; toate despărțindu-ne de Duhul Sfânt, Cel care este singura călăuză adevărată într-o asemenea lucrare.

În ceea ce privește limba manuscriselor biblice, da, aceasta este în primul rând limba greacă veche. Dar, după cum am arătat,

  1. În afară de limba greacă veche mai avem Biblia în primele secole și în alte limbi – precum latina, aramaica, copta etc.
  2. Înțelegerea limbilor vechi este apăsată astăzi de faptul că nu mai sunt folosite de nimeni ca atunci, în secolul I.

Prin nepăsare față de acestea se ivesc mereu probleme de traducere. Probleme de traducere care, de multe ori, izvorăsc din câte un subiectivism neașteptat, ca în pilda pe care o vom da în următorul eseu: începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea