Luminătorul

(Vasile Voiculescu)

Am fost ca nerodul din poveste
Ce cară soarele cu oborocul
În casa-i fără uși, fără ferestre.
Și-și blestema întunericul și nenorocul.
Ieșeam cu ciuberele minții, goale, afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.

Așa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul.
Atunci ai trimis îngerul Tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții.
Au curs cărămizi și moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieții,
Au curs lacrimi multe și suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Și cu el odată,
Lumea toată.
Îngerul luminator a zburat aiurea,
Lăsându-și înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă și de lumină.