Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Cum se alege perechea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Atât din greșelile mele, cât și din ale altora, precum și din alegerile bune pe care le-am văzut, am adunat câteva legi pentru alegerea perechii pe și de viață. Sunt numai cinci, deci merită să le citiți.

1. Să fie de gen opus. Lipsa diversității în cuplu este, dincolo de propaganda sclavagistă, rodul lașității orgolioase și egotiste, al despărțirii de Adevăr.

2. Să muncești alături de candidat/candidată cât mai mult înainte de a face un pas hotărâtor. Cunoști un om doar după ce muncești (mult) alături de el. Până la muncă sunt măști, pretenții, machiaje. Doar muncind împreună cad măștile, se limpezesc pretențiile, se spală machiajele. Doar în muncă îl cunoști pe celălalt (o cunoști pe cealaltă). Deci, trebuie să munciți alături cât mai mult!
Cum să muncim împreună?
Sunt nenumărate lucrări frumoase care se pot face alături de persoana „bănuită că ar putea fi perechea” (sau ce este dorită ca pereche). Sunt drumeții (în grup, niciodată în doi!), sunt tabere de supraviețuire (în care multe lucruri ascunse ies la iveală!), sunt foarte multe lucrări de voluntariat (plantat copaci și pomi pentru împăduriri sau reîmpăduriri, pentru îmbogățirea fondului forestier, pentru oprirea eroziunilor și/sau alunecărilor de teren; îndreptat și vopsit gardul pentru bătrânii singuri, făcut cumpărături pentru aceștia, dusul lor la medic; tăiat lemne pentru copiii orfani, bătrânii singuri, mânăstiri de maici, azile de bătrâni etc.; refăcut sau construit case pentru cazuri sociale; refăcut sau construit biblioteci, școli, cabinete medicale, clinici, spitale, biserici, mânăstiri, azile etc.). Mergeți împreună la cel puțin zece asemenea acțiuni, adunați, adică, măcar 40 de zile de muncă împreună.

3. Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. Acele scăderi vor fi acolo toată viața: poți să le duci o viață întreagă? Dacă da, există o șansă să puteți fi o pereche adevărată. Dacă nu, nu există nicio șansă pentru așa ceva.
Aici avem o mare încercare, pentru că cei mai mulți se uită după „calități”. Care, de cele mai multe ori, sunt doar o vedere înfierbântată sau idealizată a celuilalt. Dar și dacă există acele calități, se supun unei legi absolute: după o vreme împreună calitățile nu se mai văd, rămân scăderile, defectele, neputințele etc. Și dacă nu le putem duce, despărțirea este sigură.
Desigur, una dintre ostenelile duhovnicilor (și ale altor îndrumători adevărați, fie ei nași de căsătorie, părinți etc.) este să îi ajute pe soț și soție să își vadă unul altuia părțile și lucrările bune. Asta ajută cât de cât, dar… Dacă ar fi ceva ușor, nu ar fi osteneala amintită.
Ca urmare, alegeți-vă perechea după scăderi (defecte) și țineți minte că îi găsiți scăderile după ce munciți îndeajuns împreună.

4. Să aveți aceeași credință, același sistem de valori. Dincolo de spectacole cinematografice, „dragostea învinge” rămâne o lozincă moartă, pentru că nu știm să iubim. Dragostea adevărată există doar în adevăr, se bucură de adevăr, nu acceptă înșelăciunea (inclusiv auto-înșelarea). Am cunoscut mii de oameni implicați în „cupluri mixte valoric”. Totdeauna sunt suferințe și greutăți uriașe. În folclorul românesc cererea cea mai mare către Dumnezeu a celui singur sau a celei singure este să își găsească „pereche pe sufletul meu”. Adică având aceleași valori. Pot să fie milioane de fluturași, steluțe și floricele, unicorni, scântei, curcubeie, țopăieli, romantisme etc. După câteva luni de căsnicie, cel mult câțiva ani, rămân lipsurile, contrastele, nepotrivirile (revezi pct. 2. și 3.). Cuplurile identice ori diferite etnic sau rasial au rezistat doar dacă aveau același sistem fundamental de valori. Încercați să țineți minte și să înțelegeți acest lucru: vă place sau nu, dacă aveți aceeași credință, aceleași valori, aveți o mare șansă de viitor; dacă nu aveți aceeași credință, aceleași valori, 100% vă veți despărți.
Aici merită amintit că mai ales femeile, dar nu de puține ori și bărbații, se iau după două minciuni:
– se va schimba (celălalt); nu, nu se va schimba, ori se va schimba exact așa cum nu vrei.
– o să mă dau după el/ea până ori mă obișnuiesc, ori se schimbă; nu funcționează, pentru că nimeni nu poate lucra împotriva firii lui, nimeni nu poate să mintă la nesfârșit fără să fie distrus de minciuna în care trăiește.
Deci, alegeți-vă ca pereche omul ce are aceleași valori, aceeași credință.

5. Căsătoriți-vă din interes. Această lege v-a șocat, nu-i așa? Respirați adânc și încercați să vă aduceți aminte că sunteți o persoană inteligentă, deschisă către alte idei și păreri. Deci puteți urmări și o idee atât de șocantă!
Revin: căsătoriți-vă din interes!
Această lege este, de fapt, sinteza celorlalte patru legi de mai sus.
Ca să faceți bine altora trebuie să vă fie bine dumneavoastră. Sigur, pe cât poate să fie bine în această lume supusă răului. Deci cuvântul nostru nu este aici despre un bine absolut, ideal, de neatins. Dar, vă amintiți de punctul 3. ? Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. De ce? Pentru că scăderile, defectele, neputințele etc. celuilalt trebuie să fie cât putem duce fără să ne facem rău!
Altfel spus, intrăm într-un cuplu (într-o relație) ca să ne fie bine. Ne căutăm perechea ca să trăim bine împreună, nu ca să ne chinuim unul pe altul!
Deci, trebuie să ne cunoaștem și să ne urmăm interesul.
Pețitul de pe vremuri urmărea acest lucru, astăzi înlăturat de otrăvurile romanelor „de dragoste” (= de împătimire patologică) și ale filmelor „de dragoste” (= de împătimire patologică).
Pentru binele tău, pentru binele perechii tale, pentru binele vostru, trebuie să îți cunoști și să îți urmezi interesul. Altfel, după cum am spus, vă veți chinui reciproc, vă veți răni unul pe altul, poate chiar vă veți distruge unul pe altul.
Dar dacă vă cunoașteți și vă urmăriți interesul, amândoi, veți putea cu adevărat să vă armonizați. Vă veți cunoaște valorile și credința, putințele și neputințele, scăderile și înălțările, binele și răul. Și le veți pune în slujba intereselor voastre. Pe care vi le cunoașteți și v-ați hotărât să le urmați.
Între 80 și 90% din căsătoriile „din interes” rezistă până la capăt. O mare parte din nereușite se datorează unor schimbări de neprevăzut și catastrofale.
În schimb, 60-80% din căsătoriile „din dragoste” se sfărâmă. Pentru că lipsa cunoașterii adevărate a celuilalt, lipsa credinței comune, lipsa valorilor comune, lipsa interesului comun duc la un haos, la o anarhie, ce se termină prin sfărâmarea relației. Excepțiile sunt alcătuite de cei care izbutesc să își găsească interesul comun, credința comună, valorile comune și să le urmeze. Dar… sunt excepții!
Legea sau regula este că reușita aparține căsătoriilor din interes.
Ori, pe românește spus, căsătoriilor cu rost. Făcute de cei care și-au înțeles rosturile și au înțeles rosturile unirii într-o familie, asumându-și cu adevărat aceste rosturi.

Iată, v-am spus vouă!
Dumnezeu să vă ajute!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Photo by TruShotz on Pexels.com

Icoana împotriva chipurilor cioplite (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Trufia l-a prăbușit pe Lucifer din Rai în adâncul Iadului. Trufia i-a prăbușit pe mulți din Biserica lui Dumnezeu și încă mai adânc îi duce. Iar paza de aceste căderi e foarte ușoară: trebuie doar puțin bun-simț.

De pildă, Iisus Christos a întemeiat Biserica Sa în Secolul I.
Este limpede că un cult înființat după secolul VIII (Catolicismul), din secolul XVI încolo (Protestantismul) sau chiar în secolele XIX-XX (Milenarism, Adventism, Mormonism, Iehovism etc.) nu are cum să fie Biserica lui Dumnezeu, nu are cum să fie Biserica întemeiată de Iisus.
Mai ales când Acesta Însuși a spus că Biserica Sa rămâne veșnic și nu va cădea (Matei 16.18).
Mai ales când Biserica lui Dumnezeu este întemeiată de Iisus Christos și pecetluită prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime (Fapte 2.1-47). Pe când acele culte sunt întemeiate de alții, nu de Iisus, deci nu pot fi Biserica Lui.

La fel de limpezi sunt lucrurile și în privința feluritelor rătăciri ale acestor culte, izvorâte din aceeași trufie drăcesc-omenească.
Pentru că sunt mulți care, având câte o idee, nu se duc să vadă ce spune Dumnezeu, prin Biserica Sa, despre acea idee, așa cum Dumnezeu a poruncit (2 Petru 1.19-21). Dimpotrivă, ei se apucă să facă fantezii și filosofeli despre acea idee, ca și cum ar fi mai deștepți decât Biserica lui Dumnezeu și decât Acesta. Iar apoi își iau închipuirile drept „mari adevăruri”, deși sunt, de cele mai multe ori, prostii abisale.

Unii dintre acești trufași chiar socotesc drept o datorie a lor (în fapt, e o gâdilare a trufiei lor) să răspândească acele prostii. Ba chiar să le impună (a se vedea și Inchiziția, prigoana Ungurilor Catolici, Calvini, Unitarieni etc. împotriva Românilor, crimele și genocidurile Protestantismului în Germania, Elveția, Marea Britanie, Irlanda etc.).
Uneori răspândirea prostiilor amintite se face cu diplomație, folosindu-se minciuni învăluitoare prin care să fie amăgiți oamenii.
Alteori se face cu agresivitate, insulte și amenințări.
Oricum, toate țin de o lucrare a trufiei ce duce în Iad.

Am avut parte și pe această platformă de felurite atacuri, insulte, revărsări de ridicolă indignare din partea unor asemenea trufași. De obicei nu public acele comentarii, pentru ca acest loc să rămână unul creștin: cu exprimare decentă, cu contraziceri politicoase, cu discuții logice, cuviincioase.
Dar poate merită, uneori, să comentăm câte un comentariu trufaș, spre a înțelege căderea, spre a întări adevărul. Iată un asemenea comentariu (din 31-X-2021), drept „replică” la un articol despre prostia care smintește:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” – Exodul 20:4-6

Cuvăntul cheie e „înfăţișare” – desen, pictură, simbol. Dacă ai fost așa pedant la folosirea derogativului „sminteală”, te asigur că tocmai l-ai făcut pe Moise un smintit.

Textul a fost preluat cu copy-paste, singura schimbare fiind italicele (scrisul cursiv), obligatorii pentru a arăta că este citat. Cu „mult curaj”, autorul „semnează anonim”, doar din adresa de mail putându-se bănui că ar fi un „nmpfelix”.

Acest, să-i zicem, Felix, nu a făcut minimalul efort de a căuta pe blogul pe care comentează. Ar fi găsit un cuvânt despre icoane destul de cuprinzător: Icoanele și chipurile cioplite. În care ar fi putut să vadă adevărul:

Moise a făcut icoane.

Se împlinește, deci, și cu cei care se ridică împotriva icoanelor sub pretextul lui Moise, cuvântul:

„cel ce vă învinuiește este Moise, în care voi ați nădăjduit” (Ioan 5.45).

Căci, într-adevăr, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă icoane! Iată, scris este:

Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi aducă prinoase. […] Din acestea să-mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi lucrurile lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta eu: Aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm […], să-l fereci cu aur[…]. Iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului, iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperii ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieşirea 25, 1-22). Şi iar porunceşte Dumnezeu: Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieşirea 26, 1). Şi mai porunceşte Dumnezeu: Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua va despărţi astfel sfânta de sfânta sfintelor (Ieşirea 26, 31-33).

Și ce a făcut Moise?
Moise a făcut ce i-a poruncit Domnul!
Adică a strâns prinoase de la Evrei, a chemat pe acei meșteri și, pe scurt, a făcut totul cum i-a poruncit Dumnezeu, inclusiv icoanele poruncite! (Ieșirea 35.4-35; 36.1-38; 37.1-29; 38.1-31; 39.1-43).
După cum se poate vedea în paranteza de mai sus, aproape cinci capitole se arată cum s-au făcut toate după cum poruncise Dumnezeu. Și se încheie descrierea lucrării prin versetele

„Toate aceste lucruri le făcuseră fiii lui Israel așa cum poruncise Domnul lui Moise. Și privi Moise toată lucrarea și iată ei o făcuseră așa cum poruncise Domnul și Moise i-a binecuvântat.” (Ieșirea 39.42-43)

Adică au făcut și icoane, acele icoane pe care le prigonesc rătăciții „în numele lui Moise” și „în numele lui Dumnezeu”. Și pe care Moise le-a făcut din porunca lui Dumnezeu!
Căci stă scris,

„Atunci toţi cei cu minte iscusită, care se îndeletniceau cu facerea locaşului sfânt, au făcut pentru cort zece covoare de în răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; şi în ţesătura lor au făcut chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă. Lungimea unui covor era de douăzeci şi opt de coţi şi lăţimea unui covor era de patru coţi. Toate covoarele aveau aceeaşi măsură. Cinci covoare au fost prinse unul de altul şi celelalte cinci iar au fost prinse unul de altul; şi aşa s-au făcut două jumătăţi de acoperiş.” (Ieșirea 36.8-10)

și, de asemenea, că

„au făcut o perdea de mătase violetă, stacojie şi vişinie şi de în răsucit şi pe ea au făcut chipuri de heruvimi cu iscusinţă alese, ca să o pună între sfânta şi sfânta sfintelor. Pentru ea au făcut patru stâlpi, din lemn de salcâm, i-au îmbrăcat cu aur, le-au făcut cârlige de aur şi sub ei au turnat patru postamente de argint.” (Ieșirea 36.35-36)

și stă scris

„A făcut de asemenea [meșterul Bețaleel n.n.] doi heruvimi de aur, lucraţi din ciocan, pentru cele două capete ale capacului, și i-a aşezat unul la un capăt şi altul la celălalt capăt al capacului. Heruvimii aceştia erau făcuţi ca ieşind din capac la cele două capete ale lui. Cei doi heruvimi îşi întindeau aripile unul spre altul, umbrind capacul, iar feţele lor erau îndreptate una către alta, privind spre capac.” (Ieșirea 37.7-9)

Am subliniat din Sfintele Scripturi acele locuri în care se vede limpede, clar, absolut, că sunt chipuri și asemănări pe care Dumnezeu le-a poruncit pentru Cortul Său!
Și pe care Moise și cei conduși de el le-au făcut întocmai!
Și ce a urmat?
Sfințirea Cortului Legii, în care străluceau chipuri de heruvimi alese cu iscusință și în care străluceau și mai tare cei doi heruvimi de aur de pe Chivotul Legii. Adică a urmat sfințirea Cortului Legii și a icoanelor din el! (Ieșirea, cap. 40)
Cităm doar atât:

„Atunci un nor a acoperit cortul adunării şi locaşul s-a umplut de slava Domnului.” (Ieșirea 40.34)

Deci,
– Dumnezeu a poruncit să se facă chipuri și asemănări în Cortul Mărturiei
– Dumnezeu a poruncit cum să se facă acele chipuri și asemănări din Cortul Mărturiei
– Moise l-a ascultat întru totul și s-au făcut chipurile și asemănările din Cortul Mărturiei așa cum a poruncit Dumnezeu
– Dumnezeu a sfințit Cortul Mărturiei cu chipurile și asemănările din el.

Este atât de limpede deosebirea care se face de Dumnezeu și de Moise între icoane și chipuri cioplite, încât nu poți decât să te minunezi cum prostește trufia!
Căci dacă Luther, Calvin și urmașii lor ar fi căutat să găsească Biserica lui Dumnezeu, în loc să înființeze în trufia lor felurite secte, nu s-ar fi ajuns aici.

Și vom aminti aici că s-au poruncit de Dumnezeu și alte asemănări, atât pentru Cortul Mărturiei cât și pentru Templu: flori, flori și muguri de migdal, felurite lucruri săpate în lemn (Ieșirea 31.5), chipuri din aramă (Ieșirea 38.8), castraveți și trandafiri (3 Regi 6.18), curmali, rodii, lei, boi etc.
Toate acestea erau acolo, iar Dumnezeu a sfințit și Cortul Mărturiei, și Templul lui Solomon. Arătând astfel că nu chipurile și asemănările sunt interzise, ci cinstirea cu cinstea ce nu li se cuvine. Și că, dimpotrivă, aflate la locul lor sunt bune și de primit.
Iar icoanele, dimpotrivă, sunt poruncite de Dumnezeu.
Și par idoli sau chipuri cioplite doar pentru cei străini de Dumnezeu și Cuvântul Lui.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Căderea Catolicismului din Catolicism

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!

Scurt interviu cu Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îl întrebăm pe vestitul teolog Nichifor Crainic două, numai două întrebări!

Noi: Ce înseamnă a fi naționalist? Vă întrebăm aceasta deoarece mulți dau felurite interpretări de Stânga acestui cuvânt. Ca și cum ar fi un termen de Stânga, deși Stânga urăște națiunile și dorește desființarea lor (țel pe care l-a proclamat public și urmărit fanatic cel puțin din secolul al XVII-lea încoace). Puteți să ne dați înțelesul cuvântului naționalist într-o frază?

Nichifor Crainic: A fi naționalist înseamnă a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale.

Noi: Scurt și cuprinzător, într-adevăr. A doua întrebare este legată de naționalismul românesc prin raportare la dragostea de Străinătate a claselor de frunte – politicieni și intelectuali de curte deopotrivă. Aceștia toți susțin mereu că ce e străin e mult mai bun. Și, uitându-ne la străini, vedem că naționalismul a fost și este esențial pentru toate popoarele de lângă noi sau de mai departe: Evrei, Bulgari, Turci, Poloni, Ruteni, Slovaci, Unguri, Sârbi, Greci, Albanezi, Cerchezi, Georgieni, Armeni, Ruși, Ucraineeni, Germani, Elvețieni, Italieni etc., etc., etc. Deci, cu asemenea modele străine, cu asemenea lipire a claselor conducătoare de străini, Ce înseamnă a fi naționalist în România?

Nichifor Crainic: A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, înseamnă a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic nu e mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în ființa ta morală. A cui e această țară și care e destinul ei că Românii, care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești, sunt izolați ca niște nenorociți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul. În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în sângele acestui neam nenorocit… O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități, din momentul ce devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim despre cei exterminați fizicește!

Noi: Vă mulțumim, înțelegem și ne asumăm. Și, poate, vom mai reveni cu întrebări.

Nichifor Crainic: Cu Dumnezeu înainte!

A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței.
Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26).
Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.).
Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)

„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)

La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu…
Însă de fapt e mai mult decât atât!
Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)!
Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți.
Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.?
La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.

Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă!
Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:

Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.

Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos.
Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!

Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune.
Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici.
Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept.
Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat.
Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului.
Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!

„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!”
În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare:
„Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?”
Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune.
Este preotul de la tine din parohie de neîncredere?
Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci!
Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele.
Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc.
Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.

Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea