Etichetă: Lupta cu Zmeiele

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

partea I
partea a II-a
partea a IIIa

Am făcut întâi o foarte mică introducere Cartierului Grivița, urmată de prezentarea a două fenomene locale: Lupta cu Zmeiele și crearea și lansarea cântecului Bombyx Mori.
Dincolo de pitorescul celor două, cititorul este îndreptățit să se întrebe și de ce ar fi puse în paralel tocmai aceste două fenomene?

Pentru că din punct de vedere folcloristic și etnologic o asemenea comparație este foarte interesantă și folositoare.

Zmeiele și cântecele sunt fenomene universale, ori aproape universale.
Zmeiele se întâlnesc din China în Americi sau Australia, muzica se întâlnește oriunde există oameni.
La fel se întâlnesc întrecerile de zmeie sau, respectiv, compunerea de cântece.

Totuși, aceste fenomene universale ori aproape universale capătă, adesea, caractere locale.
Simpla lor existență este o mărturie a universalității, caracterul local dovedește o legătură specifică, uneori chiar unică.

Asemenea caractere locale ori specificități folclorice apar și dispar.
Uneori difuzează, ajungând până departe.
Alteori nu.
Uneori devin universale… cel puțin pentru o vreme.
Cum s-a întâmplat și cu Bombyx mori, spre deosebire de Lupta cu zmeiele.

Pentru că Bombyx mori a plecat din Cartierul Grivița și s-a răspândit în toată țara.

Câteva dintre variantele cântecului Bombyx Mori

Am auzit cântecul, în copilărie, la tata și la unii dintre vechii săi prieteni și cunoscuți din fostul Cartier Steaua CFR (între laudele pentru Clubul Sportiv Grivița, deplângerea pierderii interesului pentru oină, lăudarea demnității practicanților de rugby sau nesfârșite discuții rapidiste).

Și între acești prieteni exista o mică variație a versurilor: unii preferau și degustau, ca tata, ironia pleonastică „bandă de bandiți”; alții preferau forma „de golani și cartofori”, tocmai pentru a evita pleonasmul.
Totuși nimic nu s-a putut apropia nici măcar pe departe de variantele existente în zone mai îndepărtate.

De pildă, în Județul Alba am avut prilejul să ascult, în adolescență, o formă a cântecului de tipul „Bambis Moris” (eu l-am despărțit în două cuvinte, dar părea că ei îl consideră unul singur, Bambismorris).
Versurile erau ceva de felul

Bambis Morris e o gașcă din Chicago,
De golani și șmecherași de mâna-ntâi
Fetele nu le rezistă
La privirea ce insistă
Lasă ochii și rămân cu ei lăsați.

Una dintre expresiile cele mai hazlii, ca să nu zic ridicole, din punctul meu de vedere de adolescent, a fost „negrișorii, cei cu buzele pătate”.
De unde și până unde pătate?! – se indigna mintea mea de adolescent.

Faptul că multe versuri erau foarte apropiate de cele originale îmi sugera că cineva cunoscuse varianta originală.
Și, atunci, de ce în loc de buzele umflate (o caracteristică de care mulți negri erau și sunt mândri) buzele pătate? Formă pentru care, să fim cinstiți, este greu de găsit o explicație logică.

Pe aceeași linie era și o variantă a versului mintea lumii noastre i-a călăuzit, pe care nu mai știu unde am auzit-o (s-ar putea să fi fost la niște băieți din Pantelimon, în Parcul IOR, undeva la începutul anilor ’80 ai secolului XX): mintea lumii proaste i-a călăuzit.

O altă variantă a cântecului Bombyx Mori, auzită tot în drumeții prin Carpați, a fost publicată de Prof. univ. ing. dr. Luca Dan Șerbănați, politehnist în București.
Ca o ciudățenie des întâlnită în zona folclorului, deși bucureștean, a preluat cântecul… din căminele din Reșița (municipiul Județului Caraș-Severin).
Versurile sunt și în acest caz cu multe diferențe față de original.

Astfel, printre altele, găsim

  • în loc de Bombyx Mori se folosea forma Benbismorris
  • în loc de bandiți și cartofori sau golani și cartofori era forma șmecheri și golani
  • în loc de (pentru fete) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân cu ei așa1
  • în loc de repetarea ultimelor trei versuri ale fiecărei strofe (în refren) două versuri sunt înlocuite prin șiruri de ole, singurul care este repetat fiind ultimul
  • în loc de și-au plecat… în Africa Centrală este și-au ajuns… în/prin Africa Centrală2
  • în loc de negrișorii cei cu buzele umflate (imaginea desenelor animate din anii ’50 ai secolelor trecut, plus stereotipia grafică a mass-mediei vremii) este negrii cei cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei este tam-tamuri plini de groază
  • în loc de mintea lumii noastre este mintea luminoasă (!!!)

Ispita folcloristului sau etnologului este de a-și da cu părerea despre materialul etnologic adunat.
În acest caz, mă limitez la consemnarea câtorva forme (variante) ale cântecului Bombyx Mori și la puțin din reacțiile unui adolescent care cunoștea varianta originală și pe unii dintre creatorii ei.

O variantă a cântecului de undeva din Moldova (nu mai știu dacă băieții erau din Iași ori Suceava… ori Suceveni din Iași) am auzit-o cândva pe Valea Prahovei.
Printre caracteristicile de care îmi aduc aminte sunt următoarele:

  • avea numele alterat (dacă îmi aduc aminte bine, ceva de felul Bendis Morris…, care m-a dus automat cu gândul la zeița Bendis)
  • în loc de bandiți și cartofori era bandiți și pocheriști
  • în loc de tigri, lei și leoparzi era o variantă armonizată cu specificul biotopului local elefanți și leoparzi (dând o interesantă contradicție cu vânarea concretă, adică de lei)
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele bălțate
  • în loc de cu un pistol la mii de negri era cu-n revolver

Dar există variante și mai îndepărtate de original.

În Județul Constanța am auzi, în vara lui 1985, o formă ce avea titlul Gingis Morris și niște versuri foarte ciudate, dar pe care, din păcate, nu le-am reținut (fiind, ca să zic așa, unică audiție).

Fără să cunosc legătura, am putut auzi în munți, la o cabană, o altă variantă cu același titlu. Băieții erau din Rahova și Ferentari, din câte spuneau ei.
Față de original îmi amintesc de următoarele deosebiri:

  • în loc de Bombyx Mori era Gingis Morris
  • în loc de din Chicago era de la Texas
  • în loc de (fetele) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân așa cu ei
  • în loc de au plecat era au ajuns
  • în loc de să vâneze tigri, lei și leoparzi era printre bambuși, cocotieri și palmieri
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei era cu tam-tamuri plini de groază
  • în loc de s-adunară era au ieșit ca să vază
  • în loc de mintea lumii noastre era mintea luminoasă
  • în loc de dar e foarte sănătoasă era dar și foarte sănătoasă
  • în loc de a fugit era s-a ușchit

Am obligația de a pune un semn de îndoială asupra variantelor consemnate, dat fiind că au trecut cel puțin trei decenii de când le-am auzit. Dar și de a recunoaște faptul că le-am reconstituit cu ajutorul unor prieteni, fiecare consemnând ceea ce își aduce aminte și confruntând consemnările. Astfel încât am lăsat deoparte tot ceea ce nu apărea în consemnările fiecăruia.

ÎnCheieRe

Este ușor de înțeles că între Lupta cu Zmeiele și cântecul Bombyx Mori primul apare ca un fenomen superior.

Toți cei din Cartierul Grivița (fost Steaua CFR) au recunoscut faptul că rădăcinile acestei tradiții erau multiple: în obiceiuri bucureștene, dar și în datinile unor sate sau regiuni din care proveneau locuitorii cartierului.
Pe de altă parte, Lupta cu Zmeiele din Grivița – și, poate, nu am cercetat, și din alte locuri – reprezintă un fenomen esențial, deși ignorat, pentru istoria zborului la Români.
China plasează zmeiele ca parte a începutului istoriei zborului la Chinezi. La fel o fac multe alte țări. Ca urmare, încadrarea oferită mai sus este o practică științifică obiectivă3.

Prin contrast, alcătuirea lui Bombyx Mori de către băieții de cartier din Grivița este un fenomen comun, pentru care nu se pot consemna elemente de excepție.
Realizarea de cântece copilărești, adolescentine sau mature este o practică universală a comunităților omenești, oriunde pe Pământ.
Calitatea intelectuală a versurilor, rod al unui nivel de cultură al oamenilor din Grivița – de la muncitor la profesor universitar – este și ea o particularitate ce se poate regăsi în unele manifestări similare din întreaga lume.

Ceea ce leagă, totuși, cele două fenomene, dincolo de locul manifestării lor, este apartenența lor comunitară.

În lipsa comunității – indiferent de ce a fost provocată lipsa –, Lupta cu Zmeiele dispare, iar Bombyx Mori devine altceva, suferind modificări puternice sau chiar radicale4.

Dacă cititorul a ajuns până aici, cu siguranță a simțit cel puțin o duioșie, dacă nu un interes puternic, pentru fenomenul copilăresc, dar matur, al Luptei cu Zmeiele, pentru interesul avansat al copiilor și adolescenților din Grivița pentru muzică.
Însă nevoia de comuniune și comunitate este cea mai importantă lecție pe care ne-o dau cele două fenomene.
În unire stă puterea, zice tradiția străveche românească.
În unire stă puterea de a crea, de a zidi, de a trăi frumos.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Având norocul sau ghinionul, oricum crucea, unei închipuiri puternice, unei imaginații vii, când am auzit prima dată această variantă am izbucnit într-un râs puternic, pentru că mi-am închipuit fetele în cauză încercând să se uite la numele străzilor sau firme rămase cu ochii așa, adică în jos. ↩︎
  2. Variantă care mi s-a părut reușită, pentru că mi-am imaginat banda plimbându-se prin Chicago și, din întâmplare, ajungând în Africa Centrală. ↩︎
  3. Este evident că din istoria zborului la oricare popor, inclusiv din istoria aviației, fac parte fenomene astăzi prea mult neglijate, de la șoimărit sau învățarea prădătoarelor zburătoare (cu acvile, bufnițe, corbi etc.) și până la zmeie sau zburători de basm (precum vitejii care călăresc pajura). Indiferent că sunt fenomene concrete sau imaginare, ele fac parte din mentalul colectiv al dorului de înălțare, al dorinței de avântare tot mai sus. ↩︎
  4. Am ignorat și voi ignora variantele pornografie create în câteva medii, variante cel puțin dezonorante pentru realizatori și preluatori. ↩︎

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (II)

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

(prima parte)

Una dintre tradițiile de luptă ale Cartierului Grivița a fost Lupta cu Zmeiele.
Tradiția începe de la primele case și se aprinde cu putere după Al Doilea Război Mondial.

Desigur, zmeiele erau foarte răspândite pe atunci.
Din bețe, sfoară sau ață, lipici ori clei, bucăți de hârtie, carton sau pânză, copiii – și nu de puține ori, adulții – întocmeau cu drag felurite alcătuiri, mai mult sau mai puțin colorate.
Totul era bine gândit, de la cozile simple ori sofisticate, până la unele elemente de echilibru (incluzând uneori chiar o piatră ”de praștie” legată bine fie de un capăt al zmeului, fie atârnată de o sfoară scurtă).

Se înțelege, copiii mici învățau să întocmească zmeiele fie de la frații mai mari, fie de la alți băieți care aveau pricepere în asemenea meșteșug.
Unele zmeie… erau pentru fete.
Și erau făcute să nu se înalțe peste măsură, dacă băiatul era cuminte.
Dacă nu era cuminte, îl făcea puțin prea puternic, astfel încât fata să aibă nevoie de ajutorul său prima dată, și să îl potrivească din nou, ca să fie după puterile ei.

Cei mai pricepuți în înălțarea zmeielor, însă, aveau trei feluri de întreceri: două, pașnice, una, războinică.

Prima pe care o amintim este Câte de mult plutesc zmeiele1.
Este ușor de înțeles: câțiva băieți – uneori, mulți băieți – se adunau pe câmp, adică pe lângă Groapa lui Cuțarida ori dincolo de case, pe unde era vreun loc gol; și, punându-se la o depărtare anume între ei, ridicau zmeiele; cel care ținea cel mai mult în aer zmeul, câștiga.
Uneori, însă, nu putea să fie un câștigător: fie că se lăsa noaptea, și trebuia să meargă toți acasă, fie erau goniți de băieții mari sau de cine știe cine altcineva.
Se porneau, atunci, laude, schimburi de vorbe și chiar certuri, fiecare fiind încredințat că el ar fi câștigat.
Ceea ce, uneori, ducea și la mici bătăi, dar, mai des, la întreceri care să lămurească pretențiile.

A doua Întrecere cu Zmeiele era de obicei mai scurtă: cine putea să ridice zmeul cât mai sus într-un timp ales2.
De pildă, până șuiera trenul de ora X înspre localitatea Z – căci fiind aproape de linia ferată cunoșteau trenurile foarte bine și măsurau timpul după ele (ce-i drept, încă nu avusese loc schimbarea adusă de victoria comunistă, iar întârzierile trenurilor erau semnificative doar în vremuri cu zăpadă ori arșiță cumplită – când oricum nu se ridicau zmeie).

Întrecerea războinică era, evident, Lupta cu Zmeiele.
Aceasta era, de fapt, împărțită în întrecere și război.
Iarăși, fiecare dintre aceste părți putea să fie unu la unu sau pe cete.

De obicei Lupta cu Zmeiele avea ca țel prinderea ”zmeului dușman”, în așa fel încât să nu mai poată fi controlat de oponent.
Altfel spus, coarda zmeului propriu trebuia să se înfășoare peste coada și corpul zmeului advers, astfel încât să atârne ca o greutate de zmeul propriu și să poată fi adus la pământ.

Ca întrecere, Lupta cu Zmeiele să dădea în locuri alese prin bună înțelegere.
Putea să fie o stradă, de obicei într-o intersecție anume, putea să fie pe câmp.
Locații ca cea din urmă erau mai totdeauna alese dacă lupta era pe cete, chiar și dacă luptătorii erau doi la doi.
La încheiere, zmeul învinsului se întorcea la acesta. Dar, dacă existase o asemenea înțelegere, era dator să îl ajute pe învingător cu o treabă, ori să îi cumpere ”ceva bun” (și, desigur, foarte ieftin) etc. De multe ori, însă, înapoierea se făcea fără nicio condiție.

Aici trebuie amintit faptul că în afară de zmeiele pentru fete sau pentru copii, zmeiele luptătorilor aveau anumite însemne (precum culorile cozii sau cozilor) ce arătau atât apartenența de stradă, cât și chiar pe cea personală (nominală).
Acest lucru este esențial pentru a înțelege Lupta cu Zmeie ca război.

Războiul cu Zmeiele, cum i se mai zicea, începea printr-o provocare.
Putea să fie o provocare deschisă, adică o declarație de război, sau o provocare pe ascuns, numită și invazie ori atac.

O declarație de război se făcea, de o obicei, între cetele de băieți – numite mai târziu și găști – sau între străzi, ori, mai rar, între grupuri de străzi (de obicei câte două dacă erau mai lungi, și trei sau patru dacă erau mai scurte).
Dacă una dintre părți simțea că are prea puțini luptători, putea să facă o invitație de/la război prin care să ceară ajutorul altora, astfel încât să fie șanse egale pentru cele două tabere.
Urma fie întâlnirea pe un teritoriu ales, fie invazia unora pe teritoriul celorlalți, după cum se hotărâse în comun.

Pe de altă parte, provocarea pe ascuns – de multe ori unu la unu – se făcea prin surprindere: ”dușmanul” sau atacatorul intra în teritoriul celui cu care voia să lupte și își înălța zmeul (aici trebuie cititorul să își amintească de culorile și însemnele care arătau teritoriul de care aparținea zmeul!).

Ridicarea zmeului străin era o declarație de război, la care trebuia să răspundă cel mai bun luptător cu zmeul din apropiere… sau următorul care era disponibil.

Existau și provocări pe ascuns în care atacatorii ridicau mai multe zmeie. Acțiune la care, desigur, se răspundea pe măsură.
În asemenea situații, însă, atacatorii erau supuși unui risc, pentru că apărătorii aveau dreptul să sară la luptă chiar dacă erau mai mulți.

În toate formele de Război cu Zmeiele ceea ce era capturat rămânea capturat.

Exista însă și posibilitatea răscumpărării, care adesea se negocia îndelung.

Cei mai urâți în toate aceste jocuri erau distrugătorii (distrugătorii de zmeie).
Aceștia erau băieți care foloseau lame de ras ori prețioasele și rare cioburi de sticlă (de obicei folosite de copii pentru confecționarea de bile de sticlă sau lupe). Acestea erau puse într-un anume loc de margine al zmeului – sau în mai multe, pentru cine își permitea un asemenea lux –, mai rar chiar pe sfoara zmeului, într-un anume loc, fiind folosite pentru a distruge zmeul inamic (zmeiele dușmane), ori pentru a le face pierdute (sau să se prăbușească) prin tăierea corzii (sforii).
Replicile la asemenea acțiuni erau uneori violente, dar de multe ori se aliau mai mulți luptători cu zmeiele care prindeau „zmeul criminal”, aducându-l la pământ.
Unde, după caz, era arătat părinților împricinatului – ceea ce ducea la dureroase și îndelungate pedepse –, ori (sau, după prezentare!) era ars ceremonial pe cine știe unde.

O a patra întrecere, mult mai rară și mai primejdioasă, era În Vânt sau Întrecerea în Vânt, când cei mai buni zmeiari (după o denumire probabil foarte locală), încercau să țină un zmeu ridicat în vânt puternic și mai ales capricios.
Primejdia de a-și răni mâinile era aici mai mare decât la Zmeu sus, iar admiratorii foarte puțini. În schimb zmeiele erau mai mereu distruse de asemenea întreceri, iar învingătorul primea doar mulțumirea că a câștigat (și palmele și degetele zdrelite).

Foarte multe dintre victorii erau sărbătorite la un focușor, încins pe ascuns pe câmp sau în groapă, ori prin alte adunări în care, dincolo de lăudarea celor mai buni, se cântau felurite cântece.
O bună parte dintre ele alcătuite chiar de talentele locale ale Cartierului Grivița.
Așa cum era Bombyx mori, asupra căruia ne oprim mai departe.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Numită, această întrecere, și Ținere, Întrecere de Ținere, Concurs de Ținere, Plutire, Întrecere de Plutire etc. ↩︎
  2. Avea mai multe nume, precum Cât mai sus, Zmeu sus, Întrecere de Înălțare, mai târziu și Concurs de Înălțare etc. ↩︎

De la Grivița în toată țara. Lupta cu zmeiele și Bombyx Mori (I)

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

În interbelic s-a luat măsura ca, la Vest de Atelierele CFR Grivița, să se realizeze o vastă parcelare.
Locul, cunoscut și sub numele de Groapa lui Cuțarida, fusese cândva teritoriul unei fabrici de cărămizi (a inginerului cu numele respectiv). Nu un teritoriu de producție în înțelesul comun, ci unul de extragere: se scotea de acolo lut.

În mare parte, parcelele de teren (care aveau cca. 300 mp) au fost vândute în rate unor ingineri, profesori, tehnicieni, învățători, funcționari etc. ce voiau să aibă proprietate personală – mai ales că spațiile disponibile pentru închiriere în București nu mai făceau față cererilor.
Apare, ca urmare, o deosebire foarte mare între această zonă și Groapa lui Ouatu, între Mahalaua Cuțarida sau Cartierul Grivița și, respectiv, Mahalaua Ouatu sau Cartierul Regina Maria.

Mulți confundă Groapa lui Cuțarida cu Groapa lui Ouatu.
Asta și pentru că erau relativ aproape, și pentru că amândouă fuseseră cariere de lut.
Cum se pot deosebi foarte ușor?

Printr-un punct de reper esențial, Cimitirul Sfânta Vineri.

Groapa lui Ouatu1 se afla lângă acesta, înspre Cimitirul Evreiesc Filantropia, începând cu ceea ce astăzi este Parcul Regina Maria.
Strada Turda înspre Podul Grant este cel mai bun reper pentru teritoriul zonei cunoscută și sub numele de Mahalaua Dracului (din pricina proporției foarte mari de infractori ce ”locuiau” aici, respectiv a numărului foarte mare de infracțiuni ce aveau loc – și care în majoritate covârșitoare nu erau sancționate și nici măcar cunoscute de autorități). Era un teritoriu al pungașilor, cuțitarilor, șuților etc., suprapuși cu muncitori săraci și feluriți oameni loviți de viață.
În Mahalaua Ouatu cei mai bine situați erau considerați a fi muncitorii feroviari – care cel puțin aveau un venit stabil.

Groapa lui Cuțarida se afla, în opoziție, între Cimitirul Sfânta Vineri, în Sud-Vest și Atelierele Grivița, în Vest, și, respectiv, Facultatea de Agricultură în Nord (astăzi, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București).
Locul propriu-zis al gropii este ocupat astăzi de Parcul Copilului.
Primele parcelări în zonă au început înainte de Marele Război (Primul Război Mondial), fiind ulterior extinse2.
Prin sistematizarea din interbelic și cele care au urmat, Mahalaua lui Cuțarida sau Cartierul/Cartierele Grivița (exprimarea populară este diversă) e cuprinsă aproximativ între Calea Griviței, Bulevardul Ion Mihalache și (aici încep discuțiile) Strada Carol Knappe sau… altele paralele cu aceasta.
Astăzi reflexul este de a încorpora în Cartierul (Cartierele) Grivița și o bună parte din fosta Mahala a lui Ouatu, hotarele devenind Calea Griviței, Bulevardul Ion Mihalache și Strada Turda.

Am făcut această introducere silit sufletește de amintirea tatălui meu (Mihai Ion Petre Aldea, 1938-2023).
Care, deși născut la Târgoviște – în județul pe care localnicii îl numeau cândva Stejarul sau Stejara – a copilărit și crescut în Strada Trotușului, lângă Groapa lui Cuțarida.
Căci pentru a aminti despre Lupta cu Zmeiele și despre gloriosul cântec Bombyx Mori, era de nevoie să înțelegem puțin locurile.

(urmarea)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Denumirea vine de la un Englez, Watt, al cărui nume a fost înțeles de localnici drept Ouat. ↩︎
  2. D-na Marilena Bara consemnează:

    „Va multumesc ca ati scris despre cartierul copilariei mele, adolescentei, tineretii mele. As face doar 2 precizari: – cartierul de locuinte se numea Steaua (ca si maternitatea), de la numele unei rafinarii aflate langa atelierele CFR, numita ,,Fabrică de Petrol „Steaua Română” ; – Cartierul (parcelarea) CFR Steaua din București a fost construit la inițiativa Căilor Ferate Române (CFR) și a Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine. Lucrările au început în anul 1912, iar efortul de construire a locuințelor a fost coordonat de Casa Muncii C.F.R., care l-a angajat pe arhitectul Constantin Pomponiu pentru proiectarea ansamblulu , inclusiv a bisericii Sf. Gheorghe Grivita, sfintita in 1931.

    Sa nu uitam ca aceste locuri l-au inspirat pe Eugen Barbu sa scrie Groapa, el locuind in mahalaua Cutarida, pe strada Campina, actuala Alexandru Constantinescu.    ”

    Mă bucur (M.A.A.) de aceste precizări!
    Uitasem de vechea denumire Steaua (Steaua Română), deși în copilărie mă încurcase mult (confundam fostul Cartier Steaua și Cartierul Ghencea).
    În ceea ce privește cartea lui Eugen Barbu, nu am amintit-o pentru că, deși acesta stătea în Mahalaua Cuțarida, cartea este dedicată Gropii lui Ouatu (Mahalaua Dracului). Care, evident, i s-a părut mai exotică și mai interesantă, din multe puncte de vedere. ↩︎