1. Votul înseamnă garantare, înseamnă că delegăm pe cineva să ne reprezinte. Reprezentarea poate să fie parţială sau totală, dar în amândouă formele implică răspunderea noastră, a votanţilor.
 Ca urmare, ideea de a vota „cu răul cel mai mic” este dementă.
Votând cu răul îţi asumi răspunderea pentru ceea ce se întâmplă rău.
Două exemple:
a) Ce votezi între Inchiziţie şi Jihad?
Răspuns corect: Nu votez!
Între două fenomene criminale, chiar dacă unul are de 20 până la 100 de ori mai puţine victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
b) Pe cine votezi între Stalin şi Hitler?
Răspuns corect: Nu votez!
Între doi psihopaţi megalomani de extremă-stânga, unul socialist internaţionalist, altul socialist naţionalist, chiar dacă unul are de zece ori mai puţine victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
Cine votează cu Inchiziţia sau Hitler, cu Stalin ori Jihadul, îşi asumă, implicit, toate răutăţile acestora.
Deci: Nu votăm cu răul cel mai mic, votăm cu binele.
Cu o precizare esenţială: Votăm cu binele chiar dacă este mic!

2. Patima perfecţionismului ca formă a trufiei.
Cheia pentru care ticăloşii conduc România din 1990 încoace se poate găsi în trufia perfecţionismului din societate.
Oamenii aleg să voteze cu răul (eventual „mai mic”), doar pentru binele… nu e destul de perfect!
Ca urmare, răul se accentuează neîncetat.
Unii dintre politicienii patrioţi, cinstiţi, culţi, de valoare, ai României post-decembriste au fost Ioan Alexandru şi George Pruteanu. Acest lucru a fost dovedit şi de mandatele lor de parlamentari. În clipa în care am întrebat mulţi oameni dacă au votat cu ei, sau dacă ar vota cu ei pentru Preşedinţie, am aflat că mulţi nu i-au votat şi nu i-ar fi votat. De ce? Pentru că „vorbeşte prea pătimaş”, pentru că „vorbeşte prea doct”, pentru că „e am gras” (da, nu glumesc!), pentru că „e prea slab” (da, nu glumesc!) etc., etc. Nimic serios! Nimic legat de gândirea lor, trăirea lor, lupta lor pentru România, pentru Români. Nimic! Tot felul de pretexte. În schimb aceeaşi oameni – care se consideră patrioţi, buni, cu vederi largi etc. – au votat (şi votează!) infractori, grupări de infractori, partide şi candidaţi ce au pus umărul fie la distrugerea României, fie la jaful public (de fapt acelaşi lucru).

Realismul sec ne arată că dacă un om politic vrea sincer binele României/Românilor şi are un program fie şi bunicel – deci imperfect, dar aflat într-o direcţie bună – merită votat. Mai ales dacă are drept contracandidaţi oameni răi. Fie şi din zona „răului mai mic”.
Este de mii de ori mai bine – şi mai logic – să votăm un „bine mai mic” decât un rău „mai mic”.
A nu vota un bine, fie şi „mai mic” pe motive de antipatii minore, nuanţe de opinie etc. este sinucigaş.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „răul mai mic” vom avea aproape exclusiv candidaţi din zona răului, pentru că tot ceea ce au nevoie este să arate că ei sunt un „rău mai mic” decât ceilalţi candidaţi.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „binele imperfect” vom avea tot mai mulţi candidaţi din zona binelui, pentru că aceasta este zona care aduce voturi.
Votând răul, fie şi socotit „mai mic”, garantăm supremaţia politică a răului.
Votând binele, fie şi socotit „mic”, garantăm supremaţia politică a binelui.
Alegerea şi răspunderea pentru alegere ne aparţin.

Mihai-Andrei Aldea