Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Am vorbit deja despre lucrarea Dacorum Falces a lui Cătălin Borangic. O lucrare de excepţie, de ajuns pentru a plasa pe cineva în istoria istoriografiei europene şi româneşti.

Astăzi mă opresc la Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, scrisă de acelaşi specialist, Cătălin Borangic. Apărută la Editura ISTROS a Muzeului Brăilei „Carol I”, în 2017, cartea este tipărită profesionist, pe hârtie bună, cu imagini clare. Hărţile, fotografiile, desenele sunt toate foarte clare, dând un uriaş plus de valoare acestei opere. Amatorismul tipografic ce scade valoarea multor lucrări ştiinţifice bune lipseşte aici; avem în schimb, după cum am spus, o execuţie tipografică de foarte bună calitate. O situaţie fericită din toate punctele de vedere.
Pentru că şi din punct de vedere istoric şi literar Seniorii războiului… este o realizare de foarte bună calitate. Prefaţatorul, reputatul specialist Valeriu Sîrbu, consemnează, esenţial:

Parcurgerea volumului ţine mereu trează atenţia şi curiozitatea cititorului, provoacă la un efort de gândire şi memorie, prezintă „secvenţe vii” din viaţa, preocupările şi temerile războinicului.” [Borangic, 2017:8]

Afirmaţii perfect adevărate. De unde şi nevoia de stăruinţă în citirea acestei lucrări, ba chiar de întoarcere, de recitire.

Intru aici într-un subiect cumva personal, subiectiv.
Este foarte greu pentru un autor atunci când aşteaptă o părere despre lucrarea sa şi aceasta întârzie. Ca urmare, trebuie să îmi cer scuze pentru ceasul înaintat al unei recenzii mult întârziată. Desigur, ca să nu îmi asum toată vina, voi spune că o parte însemnată aparţine autorului. Cartea Seniorii războiului în lumea dacică nu este, categoric, o lucrare simplă. Nu este o lucrare asupra căreia să te pronunţi grăbit – decât, eventual, dacă ai exact aceleaşi păreri cu autorul sau, dimpotrivă, dacă părerile personale îţi sunt atât de dragi încât nu accepţi nicio nuanţă sau părere diferită. Dar atunci când eşti într-adevăr interesat să auzi ce spune celălalt, atunci când citeşti o carte de istorie spre a vedea cum vede celălalt, lucrurile se schimbă. Şi cu cât este mai complexă şi mai completă lucrarea, cu atât este mai captivantă. Şi, într-adevăr, Seniorii războiului în lumea dacică este o carte captivantă.

Literar, este scrisă într-un limbaj de specialitate accesibil. Citind-o şi recitind-o, m-a făcut să mă bucur de o seriozitate a abordării însoţită de o claritate deosebită a exprimării. Sunt, amândouă, destul de rare, dar împreună înseamnă mult mai mult decât o cumulare de calităţi.

Ştiinţific, lucrarea uneşte obiectivitatea şi subiectivitatea corectă [terminologia mea n.a.]. Obiectivitatea, pentru că în limitele a sub 600 de pagini (puţin pentru tema lucrării) se izbuteşte atât prezentarea tuturor faptelor – izvoare arheologice şi istorice, hărţi, analize celebre etc. – cât şi a teoriilor ştiinţifice. Expresia subiectivitate corectă poate să işte nedumeriri. Poate subiectivismul să fie corect? Da, poate, atunci când reprezintă adoptarea uneia dintre ipotezele real posibile în contextul unei informaţii limitate. Or, în domeniul lumii dacice, mai ales din secolele I î.Chr. – I d.Chr. (dar chiar şi înainte şi după această epocă), foarte multe informaţii sunt exact atât de puţine cât să atragă atenţia asupra existenţei unor nuanţe, fapte, împrejurări etc. fără a oferi o imagine sau explicaţie clară. Ignorarea acestori informaţii, nuanţe, fapte, împrejurări etc. este o soluţie practicată de unele lucrări – mai ales dacă vor să dea lumii tabloul a ceea ce se ştie sigur. Lansarea în ipoteze fantastice – tipică dacismului protocronist, de pildă – este altă alegere. Cătălin Borangic optează pentru o variantă mai grea, aceea a subiectivităţii corecte. Mai exact, folosind ceea ce se ştie despre Dacia, Geţi, Daci, Moesi, Traci etc. alege, pentru zonele neclare, dintre ipotezele posibile pe cele care i se par a construi cel mai coerent tablou.

Seniorii razboiului 01.jpg

Prefaţatorul cărţii, reputatul Valeriu Sîrbu, declară la un moment dat:

Apreciem că mai multe puncte de vedere exprimate în acest capitol nu au o susţinere documentară suficientă, deci sunt dificil de acceptat” [Borangic, 2017:7].

Este adevărat. Multe din punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică sunt construite în locuri în care documentaţia este fragilă. Dar, ca om pasionat de analiza critică a oricărei expuneri ce îmi atrage interesul, vreau să subliniez următoarele:
Dacă punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic sunt dificil de acceptat, sunt şi foarte greu de respins argumentat!
Pentru că, pe baza materialului existent, autorul construieşte un probatoriu extrem de credibil! Feluritele ipoteze şi teorii adoptate de istoricul şi arheologul transilvănean pot să pară fragile luate în parte, dar nu ca întreg! Aici este punctul în care Seniorii războiului în lumea dacică devine o lucrare extraordinar de captivantă! Nu doar datorită exprimării clare, însetată de adevăr, care captează cititorul, ci şi datorită viziunii integratoare, datorită efortului titanic, profesionist realizat, de aşezare a tuturor elementelor într-un tablou coerent.
Acest efort îl duce pe autor, nu rareori, la intuirea – sau, mai corect, deducerea logică a – adevărului în specialităţi care nu îi aparţin. Ca singur exemplu, pentru mine revelator, voi da o notă (nota 593, p. 109 a lucrării). Notă privitoare la grinzile din lemn care, cu capetele în coadă de rândunică, legau cei doi parapeţi din piatră într-un murus dacicus. Nota apare în mijlocul frazei

În mod natural, după un timp, grinzile de lemn putrezeau, dar cu cât acest timp era mai lung [nota n.n.], cu atât tasarea naturală a zidăriei compensa împingerile laterale şi zidul rămânea stabil…” [Borangic, 2017:109].

În locul pe care noi l-am marcat prin „[nota n.n.]” apare indicaţia „593” care duce la textul din subsol ce spune:

Nu există un studiu în acest sens, dar este greu de crezut că nu se aplicau proceduri de întârziere a descompunerii lemnului, fie prin tehnici de recoltare care ţineau cont de perioada de vegetaţie a arborilor, timpi de uscare specifici, călire termincă, pelicularizare cu răşini, bitum etc.

Ca etnolog, am simţit o satisfacţie deosebită faţă de această notă.
În toate culturile lemnului există reguli foarte puternice privitoare la recoltarea lemnului, astfel încât acesta „să nu sufere”, „să nu fie verde” etc. Exprimarea „să nu sufere”, privitoare la recoltarea lemnului, a fost privită cu dispreţ – „superstiţie populară” – vreme de secole; chiar şi astăzi unii o tratează cu dispreţ. Însă între timp s-a dovedit ştiinţific existenţa unor reacţii biologice puternice ale plantelor la factorii de agresiune. Reacţii care, printre altele, scad calitatea lemnului recoltat şi duc la probleme de creştere în copacii rămaşi. Din acest punct de vedere culturile lemnului au dovedit o capacitate de observaţie ştiinţifică ce a depăşit aşteptările epocilor modernă şi contemporană şi a îndreptăţit rigurozitatea recoltării lemnului. La noi, la Români, în afară de lemnul de foc, aflat în afara subiectului, lemnul de lucru se recolta totdeauna iarna, mai ales în luna Ianuarie (de obicei între 8 şi 29 Ianuarie). Din punct de vedere biologic intervalul corespunde epocii de maximă reducere a umidităţii din lemn şi a activităţii biologice a ţesuturilor. Cu membrana îngroşată într-o stare apropiată cumva de aceea de spor (cea mai rezistentă formă a celulei), celulele vegetale au, în perioada amintită, o rezistenţă şi elasticitate net superioare celei din alte perioade ale anului. Seva este puţină şi foarte densă, o densitate şi mai mare existând în citoplasma celulelor. Ca urmare, este cel mai potrivit moment pentru recoltare. Asemănător Românilor, Lituanienii sau Finlandezii (Suomi), precum şi alte popoare apropiate de pădure, practică recoltări tradiţionale ce ţin seama de ciclul biologic al copacilor datorită unei experienţe populare străvechi.
Până chiar în secolul XX Românii au practicat pe o scară foarte largă tratarea lemnului prin procedee tradiţionale. De la folosirea unor gudroane de lemn – extrase mai ales la producerea cărbunelui din lemn, esenţial până acum cca. 100 de ani – şi până la aceea a „udului vitelor” (descrisă şi de regretatul Ioan Alexandru), meşterii populari aveau tot felul de mijloace specifice de îmbunătăţire a calităţii lemnului.
Rezistenţa de sute de ani a construcţiilor româneşti tradiţionale din lemn este o mărturie a calităţii acestor metode. Nici insectele, nici ciupercile, nici umiditatea nu atacă uşor acest material. Este nevoie de 80-120 de ani pentru a începe să fie serios afectat lemnul mai puţin tratat, pentru cel bine tratat fiind nevoie de 3-4 secole, uneori mai mult. Este o rezistenţă pe care chiar şi materialele moderne o pot invidia.
Faptul că tehnici similare existau la Celţi, Romani şi Traco-Iliri este destul de clar. Avem şi unele mărturii istorice, dar mai ales faptul, din punct de vedere etnologic esenţial, că orice cultură a lemnului cu vechime are tehnici bine stabilite de recoltare şi tratare a lemnului. Ceea ce face obligatorie existenţa lor şi la Daci, a căror legătură cu pădurile, cu munţii şi cu lemnul a fost bine documentată de-a lungul timpului.
Din acest punct de vedere, chiar şi în lipsa unei abordări etnologice, Cătălin Borangic intuieşte – sau, mai corect, deduce – contextual un adevăr ce constituie o parte importantă a tabloului culturii dacice.
Fenomen care, după cum am arătat, se repetă de-a lungul lucrării.

Nu presupunem infailibilitatea lucrării sau a teoriilor şi ipotezelor adoptate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică.
Mi se pare evident că textul ar avea de câştigat prin împărţirea unor fraze prea lungi în câteva mai scurte. Este dovedit că cititorul modern rareori poate urmări fraze mai lungi de 17, maximum 20 de cuvinte. Undeva începe să piardă sensul. Împărţirea în fraze mai scurte constituie pentru el un ajutor valoros. Reflexul cărturăresc al frazelor lungi este, din perspectiva recepţiei populare, păgubos.
În secţiunea dedicată zeilor şi practicilor religioase lipsesc Orfeu şi orfismul. Existenţa celor două ramuri orfice – războinică şi pasivistă –, legătura dintre Orfeu şi lebădă, respectiv dintre Apollo şi muzică, iată doar câteva puncte pe care le-aş fi dorit măcar atinse în această prezentare. Mai ales că este vorba despre o dimensiune mistică extrem de complexă; o legătură cu care păstrează corespondenţe şi mistica marţială a Românilor. Menţiunea se impunea, mi se pare, în paginile despre clerul dacic [Borangic, 2017:433-434 ş.u.].
Diferenţierea juntei militare din Imperiul Roman al secolului al III-lea „pe fond etnic (tracic, iliric, dacic)” [ibidem:475] mi se pare în directă contradicţie cu faptele istorice. Acestea atestă o unitate etnică (adesea şi religioasă) între militarii (scito-)traco-iliri, diferenţieri etnice nefiind înregistrate între aceştia. Constantin cel Mare, născut în Dacia Aureliană, tatăl acestuia, Constantin cel Verde, născut în Iliria, Galeriu, născut în Dacia Aureliană, sau Marcus Aureolus, născut în Dacia Traiană, fac parte, în mod clar, din aceeaşi juntă militară; juntă care punea şi schimba împăraţii în epocă. Luptele dintre ei nu apar pe fond etnic, adesea nici măcar religios, ci în urma unor motive personale, a unor conjuncturi de interese etc. Chiar şi istoricii care le sunt ostili sau favorabili îi includ, etnic, în acelaşi grup, despărţindu-i doar moral sau religios, după caz.
Sunt, iată, doar câteva note despre posibile îmbunătăţiri ale lucrării – desigur, din perspectiva mea, posibil subiectivă.
Dar asemenea observaţii sunt marginale comparativ cu tabloul uriaş realizat de Cătălin Borangic. Corecte sau nu (să păstrăm un maximum de obiectivitate!), ele constituie cel mult retuşuri, dovedind astfel valoarea operei monumentale realizată de cercetătorul din Alba-Iulia. Care izbuteşte să propună soluţii credibile, în multe cazuri provocând setea de noi cercetări documentare şi arheologice – şi cât de bine ar fi să fie resimţită această sete la nivel naţional, inclusiv în conducerea Statului!

Nu pot să nu subliniez deschiderea de gândire şi prezentare a autorului. Dacă amintim că motto-urile variază de la Euripide la Orson Scott Card se poate crede că acestea sunt o simplă formalitate. Însă cel care citeşte lucrarea se va convinge că, într-adevăr, este o carte de istorie şi arheologie gândită în spiritul străbun al lui homo universalis. Dacii, în general, şi clasele războinice ale acestora, în particular, sunt vii în această lucrare.
Pentru cei care au citit geniala carte Seniorii războiului, de Gerard Klein, cartea Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, reprezintă un transfer în realitate cu atât mai fascinant cu cât este realitatea Străbunilor noştri. O realitate pe care în lucrarea lui Cătălin Borangic „aproape o atingi”.

A fost o vreme în care Românii priveau spre alte culturi cu deschidere şi discernământ. Deschiderea, dependentă de discernământ, iar acesta de mulţi factori. Dar existau: deschiderea, discernământul şi interdependenţa dintre cele două. Ultimele secole au distrus Cultura Română Veche1 şi au transformat Românii în Românofoni. Adică în nişte oameni vorbitori ai unui grai cam românesc, deşi împestriţat cu vorbe şi forme snoabe – de la franţuzisme sau rusisme la americanisme, după modă. Oameni care sunt, după acte, „cetăţeni Români” (deja o formă lingvistică străină), dar care au în cel mai bun caz goluri uriaşe în cunoaşterea Istoriei Românilor, a limbii române, a culturii profunde etc. Şi care, firesc, sunt măcinaţi de golul ruperii de Străbuni, aşa cum un om care nu şi-a cunoscut părinţii poartă durerea golului ruperii de aceştia.
Ca urmare, s-au ivit de-a lungul vremii tot felul de constructe istorice. Menite să-i convingă pe Românofoni să se desprindă cu totul de moştenirea lor. Şi, pentru a-i atrage, oferta a fost totdeauna „glorioasă”. Latinismul catolic, în forma stranie (şi străină adevărului) promovată de (Greco-)Catolicism a fost primul construct modern. A urmat elenismul valah, în sud. Apoi dacismul iniţiat de Rusia şi Austria2. După 1944 apare slavo-dacismul ocupaţiei sovietice, urmat de traco-dacismul ceauşist. „Oferta” explodează după 1989, mai ales prin anumiţi securişti din ţară şi străinătate, care duc mai departe deznaţionalizarea ceauşistă, însă pe liniile noilor lor stăpâni – mai orientali, mai apuseni, mai sudici, mai nordici; după caz.
În tot acest haos au existat şi există cercetători, istorici, etnologi, arheologi care au muncit şi muncesc pentru cunoaşterea Istoriei Românilor – şi Culturii Române Vechi – aşa cum a fost. Printre cele mai cunoscute nume se află Virgil Cândea, Alexandru Barnea, Sabina Ispas, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. În afară de munca sârguincioasă, sistematică, cei care fac parte din această linie nobilă sunt caracterizaţi şi de aceeaşi combinaţie de discernământ şi deschidere pe care o aveau şi Străbunii. O combinaţie care deşi nu poate garanta infailibilitatea – un vis imposibil pentru om – cel puţin garantează o solidă ancorare în adevăr.

Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, este o lucrare ce captează cititorul şi provoacă pe cercetător şi gânditor. Prezentarea de faţă este extrem de sumară şi nu acoperă nici pe departe bogăţia operei. Este o lucrare ştiinţifică, dar şi patriotică, având un cert potenţial literar. O carte ce aşează respectul faţă de Străbuni în lumina adevărului ştiinţific. Notele negative – precum jertfele umane – sunt prezentate corect, demn, în contextul epocii; fără eschivări făţarnice, fără isterizări pietiste. Tocmai acest dor de obiectivitate, de adevăr, împletit cu respectul faţă de Străbuni, este cel care dă adevărata Istorie. Pentru că Istoria este ceea ce merită să fie ţinut minte. Aceasta este definiţia ei iniţială şi rostul ei real. Şi, pentru mine, Seniorii războiului în lumea dacică s-a aşezat în biblioteca personală alături de marile cărţi de istorie ce punctează ultimele veacuri româneşti. Este nu doar o carte „despre istorie”. Este Istorie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Aspect observat de nenumăraţi gânditori, istorici, etnologi, sociologi etc., de la Mihai Eminescu sau Artur Gorovei la Mircea Vulcănescu ori Ernest Bernea.

2 A se vedea mărturia lui Mihai Eminescu în această privinţă, cel care a publicat scrisoarea rusească pentru Viena prin care s-a iniţiat propaganda dacistă.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un gând despre “Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s