3. SECTE ŞI EREZII

3.1. Ce sunt sectele?

Sectele sunt grupări religioase ce pun în locul adevăratei credinţe felurite erezii (credinţe mincinoase), dar se pretind a fi „adevărata religie creştină”. Această pretenţie le deosebeşte de altfel de feluritele culte păgâne (iudaism, islamism, budhism etc.) care, deşi se pretind religii adevărate, măcar nu se pretind creştine. Însă, dincolo de pretenţiile lor, sectele nu au valoare creştină, fiind rătăciri iscate de setea de putere, glorie sau avere a unor oameni corupţi. Aceştia pretind a primi „de undeva” – sursa variază după fiecare ereziarh¹ – o înţelegere „nouă”, „superioară”, diferită faţă de învăţătura de credinţă a celorlalţi, dar şi faţă de învăţătura Bisericii lui Dumnezeu, împotriva căreia ei (chiar fără să îşi dea seama) luptă. De fapt diavolul lucrează prin aceşti mincinoşi răsucind cu iscusinţă diabolică adevărul pentru a impresiona şi înşela pe cei nepregătiţi. Iar cei ce-i cercetează pe ei şi afirmaţiile lor cu sinceritate, cu dorinţa de a găsi adevărul chiar dacă este neplăcut, descoperă totdeauna minciunile în care ei se învăluie.

3.2. Când şi cum au apărut sectele?

Învăţători mincinoşi, erezii şi secte au existat de la începuturile Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de creştinii din Efes, pentru luminarea cărora făcuse nevoinţe imense, le spune preoţilor şi episcopilor:

…ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez harului lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi (Fapte 20, 29-32).

Iată, deci, că deşi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi şi pe preoţi, ştia că dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, că şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeaşi tristă situaţie cu apostolii, pentru că dintre cei doisprezece unsprezece cu adevărat sfinţi au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul.
De altfel, despre aceşti învăţători mincinoşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând:

Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Matei 24, 4-5).

şi

Mulţi prooroci mincinoşi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 11).

Iată deci că amăgirea – şi, deci, amăgitorul – trebuie să vină, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.
Iar Sfântul Apostol Petru avertizează şi el pe creştini asupra sectelor ce vor apărea prin feluriţi învăţători mincinoşi cu pretenţii de „sfinţi”, zicând:

Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (II Petru 2, 1-2).

Aşa cum era de aşteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin.
Chiar din acele prime zile ale creştinismului s-a ridicat Simon Magul care, nemulţumit că nu a primit statutul de conducător pe care şi-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiinţat o „biserică” proprie, anti-creştină. Alţi eretici au fost docheţii, nicolaiţii, iudaizanţii etc. Toate aceste grupări s-au stins cu vremea, dar mereu au apărut alţii şi alţii. Aceştia au venit cu noi înşelăciuni, sau au preluat ceea ce li se părea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Şi la fel au făcut şi alţi ereziarhi după ei. Alte secte au apărut nu din intenţia unor oameni de a prelua puterea religioasă, ci din căderea lor (personală) faţă de alte laturi ale adevărului de credinţă. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane să susţină învăţături mincinoase din ultranaţionalism. Deşi creştinii sunt în primul rând cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus naţionalitatea mai presus de credinţa lui Hristos, ceea ce este erezie. Aşa au apărut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învăţători mincinoşi, ci şi pe baza naţionalismului religios, o erezie foarte gravă. Astfel de manifestări au avut de-a lungul timpului o serie pe aşa-zişi creştini, care în loc să urmeze învăţăturile lui Hristos, au încercat să subordoneze Biserica naţionalismului. Astfel de înşelăciuni au apărut şi la bulgari, ruşi sau la alte popoare. Au fost, desigur, şi alte căderi personale ce au dus la despărţirea de Biserică, la formarea de felurite grupări schismatice sau eretice.

Indiferent de motivul din care apare, erezia rămâne erezie, adică lepădare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adoptă, iadul, iar pentru Biserică, dezbinarea. Aşa s-a întâmplat atunci când la Roma a biruit în secolul VIII, prin rătăcitul papă Nicolae, papismul (papistăşismul), erezia după care papa de la Roma este „locţiitorul lui Hristos pe pământ”, deşi Hristos a spus ucenicilor Săi Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Biruiţi de trufia acestei idei care contrazicea mărturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc² apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decăderea care a urmat a determinat apariţia în apus a multor erezii, cea mai gravă dezbinare apărând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât şi de ura faţă de fariseismul şi lăcomia din Romano-catolicism – unde mulţi preoţi, episcopi, cardinali şi până şi papii aveau ibovnice, mergeau la vânătoare şi petreceri şi chiar la război. În condiţiile în care el însuşi trăia în păcat şi la fel şi capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea că, după învăţătura Romano-catolică, nu există şansă de mântuire pentru el şi ceilalţi asemenea lui. De aceea el a hotărât să înlăture învăţătura ce spunea credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2, 20) şi ierarhia care îl deranja. A folosit pentru aceasta puterea politică a prinţilor germani – altă practică păgânească, totdeauna interzisă de Biserică – iar exemplul său a fost urmat şi de alţii. La fel ca şi alţi eretici, şi el a maltratat Sfintele Scripturi – deşi pretindea că le respectă – tăind din ele învăţăturile care nu îi conveneau³ şi tratându-le cu dispreţ. Desigur, o asemenea purtare este cu totul străină de teama de Dumnezeu – care este începutul înţelepciunii – şi este cu totul opusă evlaviei creştine.
Zwingli, Calvin şi alţii asemenea lor s-au alăturat lui Luther, inventând noi religii aşa-zis creştine, iar apoi duhul dezbinării s-a întărit şi mai mult, apărând tot felul de secte noi, ca baptiştii (urmaşi de fapt ai anabaptiştilor), menoniţii, prezbiterienii, quakerii ş.a.m.d. Astăzi s-a ajuns ca aproape imediat după înfiinţarea unei secte să apară tot felul de dizidenţe şi ramuri ale sectei respective. În Occident există peste 10.000 de secte, numărul lor schimbându-se mereu, după cum feluritele „asociaţii religioase” apar şi dispar.
Toate aceste grupări nu au nici o legătură cu Adevărul şi nu sunt creştine, deşi pretind a fi.
Toate aceste secte se bazează pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede că poţi înţelege Biblia singur, deşi chiar Biblia spune că aşa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalţi. Trufia de a nu sta în locul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfinţenia altora. Trufia de a te crede „mai deştept”, „mai bun”, „mai curat” ş.a.m.d. Trufia de a crede că eşti „ales” să scoţi paiul din ochiul celuilalt, deşi tu ai în ochi o bârnă cât toate zilele. Trufia de a crede că eşti călăuză orbilor, deşi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învăţător, deşi nici măcar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminător al lumii, deşi lumina din tine este întuneric. Şi multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.

---

Note

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă