Cândva era cu neputinţă să găseşti un Român dezarmat. În orice casă românească, o spun şi călătorii străini, cronicarii străini şi alte surse, găseai pe perete câteva arme. De la arcul cu săgeţi sau arbaletele străvechimii, până la flintă, sâneaţă ori puşcă. De la spadă ori sabie până la suliţă sau lance.

Şi ca un Român să meargă undeva dezarmat era cu neputinţă.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.
Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!
Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.

Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.
Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.

Mărturisesc până şi cronicile ungureşti faptul că Românii nu foloseau în certurile dintre ei arme tăioase – şi niciodată sabia. Trânta, lupta cu pumnii şi, în cel mai rău caz, lupta cu bâtele erau mijloacele de „duel” ale Străbunilor. Pentru că, bineînţeles, armele erau pentru duşmani şi fiare sălbatice, nu pentru fraţi, chiar aflaţi în ceartă.
Întrebuinţarea uneltelor cerea grijă, pricepere şi răspundere. Cu atât mai mult folosirea lor ca arme, sau folosirea armelor. Şi Românii din vechime învăţau aceste lucruri. Din pruncie, ca pe ceva firesc. În frăţii, băieţii, şi în surăţii, fetele, pe lângă multe alte învăţături se deprindeau şi noi mijloace de folosire a armelor. Dar cu răspundere! Pe de-o parte, însuşirea temeinică a învăţăturii – lipsa de osteneală te făcea de râs în faţa fraţilor/surorilor -, iar, pe de altă parte, ţinerea rânduielilor, adică păstrarea nesmintită a ceea ce astăzi am numi cod moral. Până la urmă, şi frăţiile, şi surăţiile, erau frăţii de arme. Cei şi cele care făceau parte din ele îşi puneau viaţa unii pentru alţii. Şi puteau să aibă încredere unii în alţii, căci îşi dovediseră demnitatea de fraţi ori surate în nenumărate rânduri.

Istorie… Istorie (stră)veche.
De la ocupaţia sovietică şi impunerea Comunismului în România, pas cu pas Românii au fost dezarmaţi, tot mai mult.
Începuse lucrarea Carol al II-lea Trădătorul, iuda care şi-a vândut Neamul şi Ţara de atâta ori, începând cu dezertarea din Primul război mondial şi terminând cu dăruirea Basarabiei, nordului Bucovinei, Herţei şi nordului Ardealului duşmanilor.
Tot el este cel care a desfiinţat miliţiile populare, pe care le avem încă dinainte de Sfântul nostru împărat Constantin cel Mare, şi le-a înlocuit cu organizaţii puse sub controlul lui. Comuniştii sovietici le-au re-desfiinţat, continuând „opera” blestematului Carol al II-lea, şi au organizat întâi o grupare de „voluntari”, sub strictul lor control, apoi Gărzile Patriotice. Din care, teoretic, făceau parte toţi muncitorii şi ţăranii, dar care, practic, existau mai mult de formă.
Frăţiile şi surăţiile de orice fel au fost desfiinţate, prigonite, anatematizate. De la Frăţiile de cruce la Rugul Aprins, de la Oastea Domnului la Căluşari, orice grup românesc ce nu era sub control comunist şi nu ţinea strict de doctrina (religia) comunistă, trebuia nimicit.

Prin urmare, fără să-şi dea seama, Românii s-au însingurat şi dezarmat.
Bucuria frăţiilor şi surăţiilor, unirea dintre Români, au scăzut pas cu pas.
Cunoaşterea armelor şi răspunderea apărării gliei străbune, familiei, casei, satului etc. au devenit mai mult o amintire îndepărtată, dacă nu doar lozinci.

Şi, foarte important!, Românii au avut parte de o aranjată pace.
În care doar unii dintre ei luptau, departe de ochii celorlalţi.
Astfel încât, pas cu pas, Românii să îşi piardă nu doar Credinţa – cumplit prigonită de Comunism, prima ţintă a acestuia -, dar şi Legea Românească (fiinţial legată de Credinţă), şi unirea, şi puterea şi voinţa de a lupta.

„Căderea Comunismului”, în mare parte o păcăleală, a adus la putere noii comunişti. Unii sovietici, alţii legaţi de Comunismul Internaţionalist/Mondialist – pentru care Comunismul Sovietic păcătuise cumplit prin căderea în forme naţionaliste.
S-a putut vedea atunci şi prăbuşirea morală a Românilor, prăpastia cumplită între Străbuni şi ei.
Urmaşii celor care, după Legea Românească, socoteau cinstea mai presus de viaţă, având o demnitate adâncă, se bucurau ca femeile lor – iubite, soţii, fiice – să fie siluite pe bani de străini. Inclusiv de cei mai învederaţi duşmani. Urmaşele Româncelor despre care în secolul al XIX-lea se ştia că mai curând mor decât să se lase în mâinile străinilor, se duceau acum în străinătate ca să fie folosite ca nişte cârpe. De pe urma acestora sufereau şi Româncele care voiau să muncească cinstit, şi care erau privite, adesea, după felul celorlalte.
Pe scurt, Comuniştii – sovietici sau internaţionalişti/mondialişti – au putut vedea o asemenea cădere în imoralitate a Românilor încât au putut crede că au biruit. Şi că în locul Românilor s-a format o populaţie românofonă. Adică vorbitoare a unei limbi oarecum româneşti, dar adeptă a unei gândiri şi trăiri ne-româneşti, ba chiar anti-româneşti.

Însă lucrurile nu erau chiar aşa.
Pentru că existaseră nebunii care, stricând calculele deştepte de împărţire a României la căderea Regimului Ceauşescu, ieşiseră în stradă. Şi înfruntaseră moartea, iar şi iar, chiar dezarmaţi fiind. Ca nişte nebuni!
Ceea ce însemna că, în ciuda masei de Românofoni, mai existau Români!
Şi lupta împotriva lor nu se încheiase.
Din ianuarie 1990, lupta a luat noi forme.
Comuniştii care preluaseră puterea „apărau poporul” de Românii care voiau ca Românii să conducă România.
Şi Piaţa Universităţii, şi Marşul Crucii – de la Chişinău la Bucureşti -, şi Podul de Flori de la Prut, şi nenumărate alte asemenea lupte au stat sub acelaşi semn.

Pascu pas puterea a fost luată, tot mai deplin, de către Comuniştii Mondialişti.
Armata a fost transformată într-o putere foarte mică, având astăzi doar vreo 30.000 de luptători pentru o ţară de peste 200.000 km², înconjurată de state cel puţin ostile.
Români mai există. Şi luptă. Neştiuţi.
Preţul de sânge plătit de Români pe Nistru, în Afganistan, în Bosnia şi Herţegovina, în Irak şi multe alte locuri ale lumii a fost preţul plătit pentru ca Ardealul să nu fie un Kosovo, pentru ca Republica Moldova să nu fie ocupată de trupele ruseşti, pentru ca România să nu fie sfâşiată, distrusă.
Dar faptul că prezenţa militarilor români în linia întâi pe multe fronturi străine e condiţia supravieţuirii României este ascuns. Şi militarii români sunt priviţi de mass-media şi societatea românofonă cel mult ca nişte mercenari.
Nici măcar morţile la datorie nu mai mişcă pe oameni.
Românii aflaţi sub arme sunt ucişi de echipamentul învechit – de la avioane expirate la rable de camioane cărora nici direcţia, nici frânele nu le mai funcţionează.
Iar Românofonii dorm.
Se trezesc şi se mişcă însă, cu zecile de mii, cu sutele de mii, când le ordonă mass-media.
Păcăliţi de ea de milioane de ori, Românofonii continuă să creadă în ea ca într-un dumnezeu.
Pentru că altfel ar trebui să fie răspunzători de ceea ce se întâmplă!
Dar dacă se iau după mass-media, pot da vina pe ea pentru că iese prost!

Între Românii de altădată, înarmaţi în chip firesc şi demni, şi Românofonii de astăzi, dezarmaţi cu totul, este o prăpastie.
Cea mai puternică armă a omului este voinţa de a face binele!
Pe măsură ce aceasta slăbeşte, celelalte arme devin sursă a răului; sau pur şi simplu pier.

Întrebarea adevărată este unde sunt eu?
Dacă răspunsul este „Printre Românofoni”, e vremea trezirii, e vremea trecerii la muncă! La muncă pentru a cunoaşte Credinţa Străbună, Ortodoxia, pentru a încerca să o trăim, pentru a fi alături de ceilalţi Români – mulţi, puţini, câţi sunt pe lângă noi. La muncă pentru a redeveni oameni liberi în gândire, desprinşi de campaniile otrăvitoare din mass-media, curajoşi, demni, responsabili.

Deznădejdea în faţa răutăţii este o laşitate, o dezertare, o ispită drăcească ce trebuie biruită.
Este plină Istoria de mărturia celor care, chiar şi morţi, au biruit prin curajul şi demnitatea cu care au înfruntat răutatea lumii.
Sângele Creştinilor este o sămânţă, a mărturisit Antichitatea, văzând cum uciderea, măcelărirea a zeci de mii şi sute de mii de Creştini a dus, în timp, la o uimitoare creştere a Bisericii.
Pe sângele Românilor vărsat în războaie, închisori, masacre, România a devenit biruitoare şi atunci când a fost învinsă. Şi biruitoare va fi, mereu, dincolo de toată răutatea clipei.

Împăratul nostru ne-a spus:
„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
Şi un voievod al Neamului Românesc a spus:
„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său, nu va putea fi învins niciodată!„

Mihai-Andrei Aldea