CRUGURI ROMÂNEŞTI
(preluare din Zbor prin vâltoarea vremilor, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, 2007, p. 7-13)

 

A zis Dumnezeu: „Să fie lumi­nă­tori pe tăria cerului, ca să lu­mineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria ceru­lui, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa.

Facerea 1.13‑15

     Pentru unii timpul se măsoară (şi curge) după bă­tăi ale firelor de nisip în clepsidră, ale balansierului pendulei ori ceasului mecanic, sau după bătăile zvâcnite ale cristalelor de cuarţ. Pentru alţii timpul se măsoară mai ales în războaie, în adunare de pămân­turi, bani, arme ori armate, biruinţe militare şi di­plomatice şi alte asemenea lucruri.

     Dar nici una din aceste măsurători ale timpului (şi istoriei) nu ţin de firea lucrurilor.

     Firea lucrurilor (natura lor, cum se spune astăzi), se desfăşoară după alte legi. Legi străvechi, dar me­reu în putere. Şi după aceste legi se conducea în ve­chime Neamul Românesc, după aceste legi care – pentru a vorbi cum se vorbeşte astăzi – sunt şi mo­ral‑dogmatice, şi fizice, chimice, matematice şamd. Sunt tot ceea ce intră în ordinea sădită în fire dintru începuturi.

     Şi astfel, Românii ştiu (sau ştiau…?) că în zidirea lui Dumnezeu vremea se scurge după cruguri. Ce sunt crugurile? Greu de înţeles acest cuvânt de gândi­rea actuală! Crugurile sau devenirile firii însemnează în zidire urcarea rotită a stelelor în nemărginirea bol­ţii cereşti [i]; creşterea, moartea şi renaşterea firelor de iarbă; transhumanţa păstorilor şi migraţia ciurdelor şi turmelor de animale; creşterea, maturizarea şi moar­tea fiarelor, care trăiesc pe mai departe în puii lor, şi în firea care creşte din trupurile lor… Crugurile, sau devenirile firii, înscriu în cartea veşniciei drumurile picăturilor de apă, în râuri, şi bălţi, şi lacuri, şi mări, în rouă şi ceaţă şi nori, în ploi şi zăpezi… şi mai în­scriu şi creşterea şi scăderea pustiurilor, pădurilor şi păşunilor, ori a gheţurilor, sau chiar a pământului…

     Toate acestea sunt deveniri fireşti, sunt părţi ale rânduielilor hotărâte din veşnicie de o Înţelepciune mai presus de hotare (şi de judecata omenească) [ii].

     Sunt acestea mişcări fireşti, pe cât se poate regu­late, dar de o regularitate specială, fenomenică – dacă putem folosi un astfel de termen. Corpurile cereşti, în călătoriile lor multiplu spiralate, sunt supuse unor felurite influenţe, care schimbă durata şi forma miş­cărilor lor. Orbitele, traseele cosmice ale corpurilor cereşti, atât de cunoscute – cel puţin ca nume – oa­menilor de astăzi, nu există de fapt ca atare. Ele sunt aproximări, idealizări, abstractizări ale unei realităţi mult mai complexe. O planetă, de pildă, nu se mişcă de fapt niciodată circular în jurul unei stele, lucru cu­noscut de orice astronom; şi aceasta nu (doar) pentru că descrie o elipsă în loc de cerc. Mişcarea unei pla­nete cuprinde o serie de oscilaţii, atât în jurul propriei axe, cât şi provocate de forţe exterioare (de la atracţia variată a altor corpuri cereşti la interacţiuni directe cu astfel de corpuri). Mai mult, călătorind alături de steaua sa prin Univers, orice planetă (asteroid, pla­netoid) se află într‑o umblare spiralată. Deci, avem spirala „orbitei” în jurul stelei, la care se adaugă spi­rala mişcării în jurul propriei axe, la care se adaugă influenţa forţelor exterioare (de la sateliţi la nori de praf). Ba mai putem adăuga la aceasta şi fenomenele interne, de genul deplasărilor de masă (cutremure, erupţii etc), care determină schimbări ale axei şi miş­cărilor planetei [iii]. Pentru a descrie corect asemenea mişcări este nevoie de un aparat matematic destul de străin imensei majorităţi a oamenilor. Românii le‑au numit cruguri. Fiind parte a devenirii fireşti a lucru­rilor, ele cuprind şi regula, şi excepţia. Căci chiar şi accidentele fac parte din legea firii (cel puţin a firii căzute).

     Am arătat mai sus că regularitatea crugurilor, a cur­sului firesc al lucrurilor este „fenomenică”. Ne‑am referit aici la acea felurită lege a curgerii şi schimbării care stă la baza crugurilor. Dacă în mişcarea corpu­rilor cereşti există o anume ritmicitate mecanică, alt­fel stă lucrul cu picătura de apă care îşi urmează drumul său din adâncul pământului către cer, şi iar către pământ sau mare. Deşi există şi aici un drum, o devenire, ea nu ţine decât într‑o anumită parte de loc – mereu altul – şi mai puţin de timp, ci de alte puteri ale firii (căldura, frigul, vântul, soarele, umbra, lu­mina şamd). Tot după astfel de legi se desfăşoară şi crugul vieţii şi al morţii pentru ierburi, copaci şi ani­male. Dar pentru înţelegerea acestor cruguri este ne­voie de altă gândire, şi de altă filozofie, decât cea mo­dernă şi contemporană (ambele bazate pe elimi­nări, aproximaţii şi abstractizări [iv]). Apropiindu‑se par­ţial de vechea gândire românească, anumite cu­rente eco­lo­gice şi geofizice vorbesc astăzi tot mai mult de ci­cluri, interacţiuni, legături, sisteme inter­dependente [v]. Sunt nişte paşi de început către o gân­dire care la Ro­mâni, în urmă cu multe, multe secole, era deja bine închegată.

     Vechea cultură românească folosea o astfel de gân­dire şi, ca urmare, altfel de înţelesuri – ale cuvintelor, ale fiinţei… – faţă de ceea ce are lumea astăzi. Felul în care se privea atunci lumea, existenţa, este mai greu de înţeles acum. Crugul, de pildă, arătând mişcarea firească a unui lucru, arată şi împlinirea acelei miş­cări, plinătatea (plenitudinea) ei. Aşa este cu ziua, pen­tru care crugul însemnează luminarea – căci aceas­ta este mişcarea firească a zilei – aşa încât şi amiaza ajunge a fi „crugul zilei”. Seara deja se înstrăi­nează de zi, devenind o altă lume; de aceea se şi spune că „scade ziua”, atunci când se apropie seara. Sensul, înţelesul zilei, este lumina. Ieşirea zilei din plinătatea luminii înseamnă o micşorare a ei în faţa altei părţi a firii, noaptea, care creşte, pentru a‑şi atinge în miezul ei deplinătate: crugul nopţii. Ne aflăm, atunci, în puterea nopţii, când legile acestei părţi a firii care este noaptea lucrează desăvârşit lu­crarea lor. Desigur, vine şi clipa când noaptea slăbeşte, când lumina, de undeva de dincolo de marginea ză­rii, începe a se scurge câte puţine, până când ne aduce în fapt de zi. Începutul zilei sau al serii, ca fapt, este o mărturie a conştiinţei româneşti a permanentei creaţii a lumii, despre care vom vorbi mai apoi. Ve­dem însă în cele arătate că în mişcarea firească a lu­crurilor există o plinătate a lor, un rost, în înţeles ce trebuie atins, împlinit. Acesta este, în vechea limbă românească, tot crug, ba am putea spune că este cru­gul deplin. Nu ştiu, iubite cititorule, dacă mai citeşti, dacă mai înţelegi, sau dacă mai vrei să înţelegi aces­tea. E foarte greu pentru mine să traduc înţelesurile vechii limbi, ale vechii gândiri, în limba şi gândirea de astăzi; pentru că sunt tare diferite.

     Dar, desigur, pentru nerăbdarea noastră de astăzi – şi, ca să fim cinstiţi, şi pentru puţina noastră cre­dinţă – asemenea lucruri, chiar de mai au un oarecare înţeles, sunt… străine. Pentru omul de azi, ce însem­nătate mai au crugurile? Ori fi trebuincioase agri­culturii, sau unor oareşicari cercetări istorice şi ştiinţi­fice, dar ce folos mai pot avea ele pentru viaţa tulbu­rată pe care o trăim?

      E bine să poposim o clipă în afara alergării noastre neîncetate şi să privim istoria. Totdeauna a fost o lume, o parte a omenirii, care a alergat, şi a măsurat timpul în zvâcniri, evenimente, strângere de averi; ea a privit firea ca pe ceva potrivnic, ce trebuie supus, cu care trebuie luptat.. Şi totdeauna a fost o altă lume – deşi tot parte a omenirii – care a mers pe altă cale, a armoniei cu legile firii, a măsurării vremilor pe te­meiul crugurilor, a devenirilor fireşti ale firii. Aceas­­tă deosebire nu este, prin urmare, nouă. Ambiţiile şi lă­comiile firii omeneşti nu sunt o născocire a veacului nostru. Dimpotrivă, sunt un lucru prea vechi. Şi tot­dea­una cei atraşi în acea parte a omenirii frământată de nerăbdări şi pofte a privit către lumea rânduielilor fireşti cu un amestec de dispreţ şi dorinţă. Dispreţ, ca faţă de lucruri aflate pe o treaptă mai joasă (de multe ori pecetluită de cuvinte ca „simplu”, „stră/vechi”, „natural”, „primi­tiv” etc). Dorinţă, ca urmare a unui amestec de chemare interioară şi închipuire boemă, de multe ori cu totul străină de adevăr (ca în greco‑romana fantezie sintetizată de „et in Arcadia ego”). Din tot acest amestec de sentimente de care am amintit rămân chemarea interioară, de obicei prea slabă pentru a putea birui resentimentele şi poftele care duc pe om în alergarea şi zbaterea atât de dure­roasă a lumii.

     Şi totuşi, această chemare are rostul ei adânc. Pen­tru că ea este chiar chemarea firii noastre însetată de nesfârşitul Dumnezeirii. Nu în zadar un sfânt numea timpul „distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răs­punsul omului”. Trecând din dimensiunea fră­mân­tă­rilor de fiecare clipă, a nenumăratelor bătălii pen­tru minusculele victorii ale lumii căzute, în di­men­siunea cutremurător de înaltă şi nespus de bo­ga­tă a Duhu­lui, omul câştigă. Câştigă tot. Se regăseşte pe el în­suşi, îşi regăseşte deplinătatea, capătă pacea – atât de mult şi zadarnic dorită în frământarea lumii căzute –, şi găseşte nenumărate lucruri de valoare ade­vărată, rosturi ale noii sale existenţe. Şi trecând către noi în­ceputuri prin noi începuturi intră în veş­ni­cie. În veş­nicia din care poate privi către lumea fră­mân­tărilor, înţelegându‑o şi deplângându‑o cu mila iubirii; în veşnicia luminată pururea de strălucirea lui Dumne­zeu şi împodobită de prezenţa celorlalte făp­turi du­hovniceşti, sfinţi şi îngeri întreolaltă.

     Desigur, până la o astfel de înălţime este ceva drum de făcut. Şi totuşi, aşa cum bine ştim, sunt des­tui cei care l‑au străbătut. Dar ceea ce ştim mai puţin este faptul că uneori popoare întregi s‑au aşezat pe această cale, în această lume a Duhului. Iar Poporul Românesc, aşa cum vom vedea mai încolo, chiar în şi de această lume a Duhului a fost zămislit. Deşi năs­cut – ca tot ce este pământesc – în acea vale a plân­ge­rii care este lumea căzută, el a fost totuşi aşezat din­tru început în lumea cerească, în Împărăţia lui Hris­tos. De aceea şi crugurile adevărate ale Neamului Românesc sunt sfinte şi sfinţite. Universul descris de crugurile şi rosturile Neamului nostru este şi mare, şi vechi. Şi, ar trebui să recunoaştem, greu de înţeles (şi cu atât mai mult de primit) de noi, cei de astăzi, aflaţi atât de mult sub semnul frământării şi neliniştii. Pa­cea înţelepciunii înşeală pe cei slabi. Ei o confundă cu resemnarea, cu laşitatea, cu simplitatea (privită ca puţinătate) sau cu altele asemenea. Tot astfel şi alte rosturi ale vechii lumi româneşti sunt astfel cel puţin greu de înţeles şi de primit. Deşi sunt ale noastre, sunt mai mult uitate şi străine decât ale noastre. Deşi pare ciudat, ne‑am înstrăinat de noi înşine.

     Chiar cu o sută de ani sau două în urmă, deja mulţi Români, poate cei mai mulţi, pierduseră mult, foarte mult, din străvechea cultură şi lume româ­nească. Desigur, putem găsi pricini, dar nu aceasta ne trebuieşte întâi. Căci pricini se vor găsi, noi şi vechi, mereu, pentru a părăsi binele. Ceea ce e mai presus de toate este însă a cunoaşte binele, pentru a putea rămâne în el. Căci, e de la sine înţeles, nu poţi sta în ceea ce nu cunoşti. Iar noi avem nevoie de bine, şi mai ales avem nevoie să fim noi înşine. Ori fără moştenirea noastră nu putem fi noi înşine, şi nu pu­tem fi bine.

Mihai-Andrei Aldea

 

[i] Se ştie că pentru măsurarea timpului ştiinţa fundamen­tală este astronomia, iar marea bătălie este po­trivirea calendarului omenesc cu cel astronomic. Pe lângă aspectele ştiinţifice, adică perisabile şi subiective – întrucât şi cunoaşterea omului este subiectivă şi supusă schimbării cu fiecare epocă, şi chiar mai repede – ale problemei, există aspectul duhovnicesc, adică veşnic. A zis Dumne­zeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pă­mânt, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deose­bească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept lumină­tori pe tăria cerului, ca să lumineze pământul” (Facerea 1.13‑15). Iată, prin urmare, că aceste cruguri nu sunt o născocire populară românească lipsită de temelie. Dim­potrivă, ele devansează atât gândirea ştiinţifică modernă – cu adevărat regăsindu‑se abia în cea contemporană –, cât şi gândirea filosofică şi religioasă a nenumărate civilizaţii şi curente spirituale şi se află pe linia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi omul are, de multe ori, pretenţii de exactitate absolută (şi o anume sete de permanenţă) astro­nomia ne‑a învăţat că până şi calendarul astronomic e su­pus anumitor schimbări. De multe ori considerate neglija­bile pentru nevoile noastre curente, dar uneori neaşteptat de grave – pentru aceleaşi „banale” preocupări. Această „ritmicitate variabilă”, foarte greu de încadrat în tipologia obişnuită (de tabiet) a omului, era cuprinsă în vechea civi­lizaţie românească în sistemul de gândire şi înţelegere a lumii numit crug. Probabil că peste ceva vreme, când evoluţia ştiinţei va impune adoptarea acestui sistem de gândire şi înţelegere a lumii, şi o va face într‑un limbaj străin, intelectualii şi savanţii noştri îl vor adopta şi ei, cu tot cu neologismele adiacente, plini de admiraţie faţă de genialitatea sa. Şi vor uita, cu cea mai deplină linişte, că străbunicii lor aduseseră acest sistem la un grad uimitor de perfecţionare filosofică (şi nu numai). Şi că, dacă şi‑ar fi dat oleacă osteneala, ar fi putut fi ei cei care să dea lumii şi ştiinţei contemporane această gândire şi înţelegere atât de adâncă a lucrurilor şi lumii.

[ii] Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Mişcarea nu scoate diferitele forţe ale naturii din armonia lor stabilă. Este în ele o putere comună care le mână în această mişcare care le [şi] ţine în armonie. Ştiinţa din timpul din urmă a pus în evidenţă în natură forţe reciproce care nu erau cunoscute înainte. Dar şi faptul că, dacă se scot din unitatea lor, aceste forţe produc efecte vătămătoare pentru oameni şi natură. Forţele naturii nu se sus­ţin reciproc numai ca mişcare, ci se frânează ca să nu lucreze una împotriva altora. Când nu mai sunt lăsate în această frâ­nare produc efecte de poluare.” nota 29 la Cele cinci cuvinte te­ologice ale celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 125‑126.

[iii] De aici şi o problemă pe care scrierile SF despre zboru­rile spaţiale – şi nici chiar studiile oficiale despre călătoriile cosmice – nu au luat‑o niciodată în seamă este chiar problema schimbărilor de masă. Plecarea (şi venirea) a milioane de tone de pe Pământ, pe baza unei energii re­active (fie că e antigravitaţie, energie nucleară, antimaterie sau un amestec tipic de comburant şi carburant) sau chiar prin „teleportare”, ar duce la schimbări foarte serioase în masa şi orbita Pământului. Ar fi o formă de „poluare” mai gravă decât tot ceea ce a existat vreodată în istoria omului. Acelaşi efect ar fi produs şi asupra corpurilor cereşti de destinaţie, dar şi asupra celor de pe rutele curente ale na­velor.
[adăugire 17.VII.2017: prin 2010 am găsit o carte de Isaac Asimov, Nemesis, în care se menţionează – ca o soluţie pentru o dilemă vitală a firului epic al romanului – influenţa masei navelor cosmice asupra deplasării unui astru; mi se pare paradoxal că marele om de ştiinţă Isaac Asimov nu a explorat mai pe larg această problemă, căci analiza aceleiaşi influenţe asupra echilibrului mecanicii galactice ar fi necesitat o altă formă de navigaţie interstelară decât cea folosită în seria „Roboţilor” şi cea a „Fundaţiei”, ori în alte lucrări ce îi aparţin…]

[iv] Sistemul adiabatic, adică izolat complet de orice alte sisteme, este cel mai deplin exemplu al acestei gândiri. Existenţa sa este deplin trebuincioasă în gândirea ştiinţi­fică actuală, ceea ce face pe mulţi să creadă că este o nece­sitate absolută pentru gândirea ştiinţifică universală. Vom vedea însă că Românii vechi au realizat pe baza unei gân­diri cu totul diferite lucruri pe care oamenii de astăzi nu le‑ar putea în nici un caz realiza fără suportul ştiinţific modern (bazat pe „adiabatic”). De altfel, această închistare într‑o anumită civilizaţie umană este şi pricina pentru care realizările altor civilizaţii umane par unora (prea limitaţi în înţelegerea diferenţelor) „extraterestre”.

[v] Unul din termenii apăruţi pe temă este cel de integronică, precedat de cel sf‑istic de nexialism, ambele în­cercând să realizeze integrarea sistemelor (modul obişnuit de gândire ştiinţifică, vezi nota IV) într‑un întreg coerent (aşa cum lumea este un întreg coerent).
[adăugire 17.VII.2017: termenul de nexialism şi conceptul cunoscut astăzi mai ales cu numele de integronică apar prima dată, din câte ştiu eu, la scriitorul de literatură S.F. Alfred Elot van Vogt]