De ce ne trebuie Istoria?

Istoria este ceea ce trebuie ţinut minte (din ceea ce s-a întâmplat).

Este lecţia întâmplărilor trecute, este experienţa (cel mai mult netrăită, dar cunoscută) din care cei înţelepţi învaţă. Spre a repeta şi creşte cele bune, spre a se feri de repetarea – sau creşterea – celor rele.

Un om sau un popor care nu-şi cunosc istoria sunt ca un om fără memorie. Sau ca un copac fără rădăcini – un trunchi uscat, dus de ape, lipsit de sistem imunitar, mâncat de putregai şi carii… fără frunze, fără flori, fără lăstari, fără fructe.

Istoria ne arată de unde venim, ce suntem, cine sunt ceilalţi, încotro mergem, cum se merge… Întrebările esenţiale rămân fără niciun răspuns adevărat în lipsa Istoriei.

Dimpotrivă, cel care ştie Istoria, aşa cum a fost, are putere.

Înţelege locul şi rostul său în lume; ştie cine îi sunt aliaţi, duşmani, prieteni; ştie cum se câştigă sau pierde o bătălie; ştie drumurile bune sau rele ale vieţii; este pregătit pentru valurile vremurilor, nu se sperie de ele, pentru că ştie că sunt necesare şi… trecătoare.

Cine îşi cunoaşte – şi înţelege – istoria proprie se cunoaşte mai bine, îşi înţelege punctele tari şi slăbiciunile, ştie să se dezvolte.

Cine cunoaşte istoria lumii înţelege adevăruri fundamentale. Precum acela despre veşnicul război dintre rău şi bine pe care îl dă omul – îl dau oameni. În lăuntrul propriei fiinţe, între ei, între grupurile lor (între cetăţi, între popoare, triburi, alianţe…).

Cine cunoaşte Istoria înţelege de ce şi cum se dă lupta pentru putere politică. Înţelege manipulările şi se poate apăra de ele. Îşi găseşte drumul acolo unde alţii rătăcesc.

Istoria înseamnă putere!

Istoria adevărată este puterea celui care o cunoaşte.

Istoria falsă este pieirea celui care o crede adevărată. Şi dă şi mai multă putere celui care cunoaşte adevărul.

Cele mai frumoase minciuni, oricât ar fi repetate, rămân minciuni. Şi, mai devreme sau mai târziu, adevărul se răzbună.

Cunoaşterea Istoriei este aşezarea în adevăr şi eliberarea de minciună.

Amintiri

a) Din vechime oamenii au socotit amintirile ca pe o comoară de nepreţuit.
Din experienţa înaintaşilor, păstrată cu multă grijă de cei înţelepţi, se cunoşteau legile firii (naturii) şi se năşteau legile oamenilor.
De aceea legile, la început, erau ascultate şi învăţate ca parte a unor cântări despre întâmplările de demult – întâmplări care arătau adevărul legilor. Aceste cântece se numeau dainá şi din ele s-a născut, la Români, doina. Alte forme de istorie veche sunt legendele istorice.

 b) În vechea Mesopotamie a existat o vreme în care tăbliţele cuneiforme, memoria societăţii de atunci, au început să cuprindă mai ales… denunţuri! Altfel spus, turnătorii sau trădări.
Practica aceasta a trădării devenise atât de răspândită încât sunt nenumărate tăbliţe ce o înregistrează.
Urmarea? Ţara s-a prăbuşit.

Paradoxal, peste mii de ani, Republica Veneţiană dezvoltă acelaşi obicei al denunţului, trădării, turnătoriei. Exista un loc anume în care denunţurile anonime se puteau lăsa. Şi autorităţile se luau după aceste denunţuri!
Urmarea?
Republica Veneţiană s-a prăbuşit.

 Împăratul Traian, venit la putere după o epocă destul de tulbure a Romaniei, a respins denunţurile anonime, socotindu-le nedemne şi dăunătoare („pentru epoca noastră”, zicea el, atunci!). Ca urmare, stabilitatea politică şi socială a crescut foarte mult, iar sub acest împărat Romania a ajuns la cea mai mare întindere şi putere. Totodată, Împăratul Traian a primit supra-numele de „cel Drept”.

Învăţătură:
Cine nu cunoaşte Istoria o va repeta în tot ce a avut mai rău. Cel care cunoaşte Istoria se poate feri de toate cursele şi ameninţările ce au mai fost folosite în trecut.

(urmează „Istoria, cum?”)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă